Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 65/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1340/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 65
Ședința publică din 26.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr. 201 din 13.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, și Municipiul B prin Primarul General.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 12 ianuarie 2010, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 19 ianuarie, apoi la 26 ianuarie 2010 și a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 27.04.2007 sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, și, solicitând ca instanța să constate că naționalizarea imobilului proprietatea reclamantului, situat în B,-, sector 1, format din teren și construcție, s-a făcut cu încălcarea legii, prin urmare că statul nu a avut niciun moment un titlu valabil asupra acestui imobil; în urma comparării titlurilor de proprietate, instanța să-i oblige pe pârâții persoane fizice să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, situat la parterul imobilului din B,-, sector 1, precum și terenul în suprafață de 37,61 mp, cota indiviză, aflată sub construcție.
În motivare, a arătat că este proprietarul imobilului menționat, compus din teren în suprafață de 213 mp. și construcție, dobândit de bunicul lui și preluat în mod abuziv de autoritățile comuniste. A menționat că pârâții persoane fizice, care au locuit în calitate de chiriași în apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului, au încheiat cu Primăria Municipiului B contractul de vânzare-cumpărare nr.184/26.09.1996. Reclamantul a arătat că titlul său de proprietate este preferabil, întrucât dreptul său de proprietate este dovedit, iar dreptul de proprietate al autorului pârâților nu a existat niciun moment; astfel, statul nu putea transmite un drept de proprietate pârâților din moment ce nu îl deținea.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 480, 481 Cod Civil.
Pârâții, persoane fizice, au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au arătat că reclamantul nu dovedește calitatea de titular al dreptului de proprietate pretins dobândit prin succesiune și cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor utile și a celor necesare efectuate la imobilul în litigiu, estimate la 20.000 lei, actualizate la momentul efectuării plății.
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri și proba cu expertiză.
Prin sentința civilă nr.307/11.01.2008, Judecătoria Sectorului 1 admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. b Cod de procedură civilă, față de valoarea obiectului cererii stabilită prin raportul de expertiză depus la dosarul cauzei.
Pe rolul Tribunalului Bucureștis -a format dosarul nr-.
La termenul din data de 14.11.2008, Tribunalul a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri și a luat act că proba cu expertiză a fost administrată de instanța mai întâi investită, părțile neformulând obiecțiuni față de aceasta.
Prin sentința civilă nr.201/13.02.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității; respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților MUNICIPIULUI B prin PRIMAR GENERAL, și.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.10111/03.05.1992, imobilul din B,- sector 1 fost dobândit de către (), ai căror moștenitori au fost și, așa cum rezultă din actul de succesiune comun emis sub nr.10820/15.01.1980 la (fila 16), de pe urma defunctei rămânând ca moștenitor, potrivit actului de succesiune nr.162/64.VI-1974-1975/98 (fila 17), iar de pe urma acestuia fiind moștenitori Jolanda și reclamantul, așa cum rezultă din actul de succesiune comun emis la data de 05.11.1998 (fila 18); de pe urma defunctei Jolanda a rămas unic moștenitor reclamantul, potrivit certificatului de moștenitor nr.162/64VI 1004/2002 (fila 19), justificând calitate procesuală activă în cauză.
Imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr.92/1950, așa cum rezultă din adresa emisă de către Primăria Municipiului B nr.18/1/615 (fila 20), fiind înscris la poziția 869 din anexa acestui act normativ, de la, ca, ulterior, să facă obiectul Legii nr.112/1995, în sensul că a fost vândut pârâților persoane fizice în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.184/24920/26.09.1996.
În ce privește excepția de inadmisibilitate a cererii, invocată de către pârâți la data de 06.02.2009, în sensul că acțiunea în reparație pentru imobilele trecute în patrimoniul statului poate fi promovata numai pe cale administrativă, urmare apariției Legii nr.10/2001, care reglementează situația acestor imobile, această excepție a fost respinsă, ca nefondată, întrucât, după apariția acestui act normativ, persoanele îndreptățite la obținerea măsurilor de reparație prevăzute de acest act normativ trebuie să urmeze procedura administrativă descrisă în legea specială, în acord cu dispozițiile art.21 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Procedura administrativă are în vedere situația în care imobilul se mai găsește în patrimoniul statului, și atunci cererea persoanei îndreptățite poate avea ca obiect restituirea în natură, sau situația în care imobilul nu se mai află în patrimoniul statului, în această ipoteză persoana îndreptățită are calea cererii de despăgubire în echivalent; or, prin notificarea adresată unității deținătoare sub nr.142/22.01.2002, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Cum, în speță, cererea reclamantului vizează restituirea în natură, aceasta nu putea fi adresată în temeiul Legii nr.10/2001, pentru că situația juridică a imobilul nu se mai încadra în dispozițiile art.20 din lege, așa încât a considera inadmisibilă acțiunea în justiție, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, a fostului proprietar, ar reprezenta "un fine de neprimire", o îngrădire a dreptului de a apela la justiție.
De altfel, nici legea speciala nu restricționează accesul la justiție pentru imobilele ce fac obiectul acestei legi, cu atât mai mult cu cât pe cale administrativă nu arată care este procedura de soluționare a notificărilor prin care se solicita restituirea în natura a imobilului, fostului proprietar trebuind a-i fi recunoscut accesul la acțiune, ca instrument de apărare a dreptului sau privitor la bunul intrat după martie 1945 în patrimoniul statului.
Pe fondul cauzei, în aprecierea titlului statului ca nevalabil reclamanții invocă dispozițiile Constituției din 1948, aplicabile la momentul la care imobilul a trecut în patrimoniul statului, însă, prin Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, Decretul nr.92/1950 este considerat titlu valabil, în măsura în care au fost respectate dispozițiile acestuia, în speță reclamantul nefăcând dovada faptului că nu era aplicabilă măsura naționalizării asupra imobilului proprietatea autorului, ci invocă doar faptul că pentru acesta nu s-a acordat o dreaptă și prealabilă despăgubire în acord cu dispozițiile art.480-481 Cod civil, ceea ce echivalează cu un abuz din perspectiva normei de drept arătată, dar nu cu o lipsa a valabilității titlului, existența titlului valabil, reprezentat de Decretului nr.92/1950, coabitând cu preluarea abuzivă a imobilului.
Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existența concomitentă a două titluri valabil încheiate.
În ipoteza în care, în cadrul acestei forme de acțiunii în revendicare, după verificarea valabilității titlului statului, se ajunge la concluzia că titlul nu este valabil, rezultă că titlul statului nu există, iar, în aceste condiții, lipsesc cele două titluri care trebuie comparate și, deci, acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este imposibil de realizat.
Titlu pe care reclamantul îl exhibă în fața instanței este însăși titlul autorului. De la autorul reclamantului (în locul căruia se poziționează reclamantul), dreptul de proprietate a trecut către stat, prin efectul legii, iar,de la stat, către pârâți.
Rezultă, deci, că este vorba de același autor și, astfel, nu se poate face comparație de titluri prevenind de la autori diferiți. cerința autorilor diferiți, nu se poate face compararea de titluri provenind de la autori diferiți, întrucât nu există două titluri care pot fi comparate, astfel ca acțiunea în revendicare prin compararea de titluri provenind de la același autor este imposibilă.
Imposibilitatea realizării raționamentului în cele două forme dovedește că dreptul de proprietate al reclamantului este stins, singurii care dețin titlu și dreptul de proprietate asupra imobilului fiind pârâții.
În raport de cele reținute, tribunalul a constatat că pârâții sunt proprietarii imobilului, dreptul acestora beneficiind de protecția dispozițiilor art.480 Cod civil, potrivit cu care proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, considerând-o netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:
Apelantul reclamant a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulată de pârâții și, aspect ce urmează a fi cenzurat de instanța de apel, în măsura în care apreciază că se poate pronunța asupra unei astfel de cereri în prezenta cale de atac.
A mai arătat apelantul că tribunalul, în mod neîntemeiat, a respins cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, precum și cea care viza obligarea intimaților la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
În acest sens, tribunalul, în mod eronat, a considerat că preluarea făcută de către stat a fost cu titlu valabil, înlăturând astfel susținerile apelantului, în sensul că naționalizarea a încălcat prevederile Constituției României de la 1948, dispozițiile art.480 - 481 Cod civil, fiind făcută de pe poziții de forță, fără a justifica utilitatea publică și fără o justă și prealabilă despăgubire. De asemenea, tribunalul nu a reținut că preluarea imobilului din B,-, sector 1 s-a făcut în baza unui decret declarat de Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 ca fiind titlu valabil de dobândire a proprietății de stat, numai dacă au fost îndeplinite dispozițiile acestui act normativ, or, în speță, s-a invocat tocmai o încălcare a prevederilor decretului de naționalizare.
Actul normativ în discuție - Decretul nr.92/1950 - contravenea nu numai dispozițiilor de drept intern cu privire la regimul proprietății, dar și celor de drept internațional, la care România aderase în mod expres.
Întrucât bunul imobil ce face obiectul cauzei a fost preluat fără titlu valabil de către stat, acesta nedobândind un drept de proprietate care să poată fi opus reclamantului, transmiterea nu se putea realiza către un terț în mod legal.
Tribunalul, constatând că naționalizarea imobilului s-a făcut cu titlu, a respins în mod greșit și cererea privind compararea titlurilor de proprietate înfățișate atât de reclamant, cât și de pârâți, considerând că nu este supusă judecății ipoteza comparării unor titluri care provin de la autori diferiți, ci situația în care un singur titlu de proprietate este transmis de la autorii reclamantului la stat, iar de la stat către pârâții.
Toată această demonstrație juridică este falsă, pornindu-se de la ipoteza greșită a naționalizării cu titlu a imobilului revendicat de către apelantul reclamant.
În speță, dreptul de proprietate asupra imobilului din- a fost transmis prin moștenire către reclamant, de la bunicul acestuia, care îl deținea în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.10111/03.05.1922, iar pârâții și beneficiază de contractul de vânzare-cumpărare nr.184/24920/26.09.1996 încheiat cu Primăria Municipiului B prin Herăstrău Nord
În aceste condiții, în urma comparării titlurilor de proprietate, urmează a se da preferință titlului opus de reclamant, întrucât dreptul de proprietate al autorului său este preferabil, în timp ce dreptul autorului pârâților nu a existat nici un moment, deposedarea bunicului reclamantului făcându-se abuziv, fără nici un titlu. Așadar, conform principiilor de drept "nemo dat quod not habet"și
"nemo plus juri ad alium transferre potest quam ipse habet", statul nu putea transmite mai mult decât avea el însuși.
Prin întâmpinare, intimații pârâți și au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Cu privire la primul motiv de apel invocat de reclamant, pârâții au arătat că acesta nu îndeplinește cerința interesului, interesul fiind o condiție esențială a oricărei cereri formulate în cadrul unui proces civil. În condițiile în care cererea principală a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională nu putea fi soluționată, având drept obiect obligarea reclamantului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în cazul admiterii acțiunii în revendicare.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, intimații au precizat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu de către stat, figurând în lista anexă a Decretului nr.92/1950, poziția nr.869, pe numele lui.
În consecință, soluția de respingere a cererii principale este legală, întrucât tribunalul a constatat transferul dreptului de proprietate de la autorii reclamantului către stat și de la stat către pârâții din prezenta cauză.
Chiar și în ipoteza în care s-ar proceda la compararea titlurilor, soluția instanței de fond este temeinică, întrucât titlul pârâților este preferabil în raport de dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție. În acest sens, sunt și modificările aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.1/2009, precum și decizia în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin întâmpinare, intimații au reiterat susținerile formulate la fond cât privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, arătând că se impune și cenzurarea calității de moștenitor pretins aoa vea reclamantul.
Instanța de fond a verificat certificatele de moștenitor privind antecesorii reclamantului pe linie descendentă, fără a cenzura apărările pârâților legate de faptul că autorul reclamantului, cetățean român, a decedat în România în anul 1953, situație în care nu există o rațiune pentru ca dezbaterea succesiunii acestuia să fie făcută în Germania.
În apel s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind prezentate relații legate de modul de soluționare a notificării nr.2679/10.08.2001, formulată în condițiile Legii nr.10/2001.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, reținând prevederile art.295 alin.2 Cod de procedură civilă, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de apel invocat, Curtea constată că pârâții și au formulat cerere reconvențională la data de 28.05.2007, solicitând, în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii în revendicare (cererii principale), obligarea reclamantului la plata cheltuielilor utile și a celor necesare efectuate la imobilul în litigiu, estimate la suma de 20.000 lei, ce urmează a fi actualizată, și recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului revendicat până la achitarea despăgubirilor solicitate.
Verificând minuta întocmită ulterior dezbaterii asupra fondului litigiului, Curtea constată că prima instanță a dispus și respingerea cererii reconvenționale, aspect care însă nu se regăsește menționat în dispozitivul hotărârii apelate.
Din perspectiva art.281 alin.1 Cod de procedură civilă, această omisiune ar putea fi îndreptată de instanța care a pronunțat hotărârea, însă, în speță, se constată că tribunalul a rezolvat procesul fără a motiva în fapt și în drept cererea reconvențională cu toate consecințele pe care le-a produs soluția de respingere a acțiunii principale. Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art.297 alin. 1 Cod de procedură civilă, întrucât pe calea controlului judiciar Curtea nu poate analiza justețea măsurii dispuse; judecătorul fondului era obligat, în sensul dispozițiilor art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, să motiveze și soluția dată cererii reconvenționale, împrejurare omisă însă de acesta.
Referitor la cererea privind nevalabilitatea titlului statului, Curtea reține că prima instanță a fost învestită atât cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, cât și, în prealabil, cu o acțiune în constatare, reclamantul întemeindu-și pretențiile sale pe dispozițiile dreptului comun, art.480 Cod civil.
Întrucât se invocă drept premisă a litigiului preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu, instanțele de judecată au atributul de a examina valabilitatea titlului statului, însă, în cauză, sub acest aspect hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr.92/1950, de la autorul reclamantului ( sau ).
Această preluare nu constituie în sine (per se) un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.
Astfel, art.8 al Constituției României din anul 1948 recunoștea și garanta, în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art.10 și 11, prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară.
În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr.92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art.10 și 11 din legea fundamentală de la acea dată.
În același timp, actul normativ de preluare contravenea Declarației Universale a Dreptului Omului și tratelor internaționale la care România era parte, astfel încât nu poate fi considerat ca fiind un titlul valabil de trecere a imobilului litigios în proprietatea statului.
Această recunoaștere a faptului că naționalizarea a încălcat dispozițiile sus citate, precum și prevederile art.480-481 Cod civil, fiind făcută pe poziții de forță, fără a justifica utilitatea publică și fără o justă și prealabilă despăgubire, este declarată și de legea specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă.
Tribunalul, adoptând o soluție greșită, a respins și cererea de revendicare în considerarea faptului că nu există două titluri de proprietate ce pot fi comparate potrivit dreptului comun, ci doar un titlu de proprietate, ce aparținea autorului reclamantului, transmis statului român și, ulterior, pârâților și prin contractul de vânzare-cumpărare nr.184/24920/26.09.1996.
Pornindu-se de la o premisă greșită, acțiunea reclamantului nu a putut fi analizată pe fond, astfel că, potrivit art.297 alin.1 Cod de procedură civilă, se impune desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a se cerceta care titlu este preferabil, cel al autorului sau cel opus de pârâții persoane fizice, în raport și de susținerile din cererea principală, precum și cele din apel sub acest aspect, formulate de, dar și de apărările pârâților în ambele faze procesuale.
Referitor la celelalte argumente invocate prin întâmpinare, în apărare, de intimații și, privind excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare (în condițiile în care la data formulării cererii de chemare în judecată Legea nr.10/2001 era în vigoare), ce nu a primit o dezlegare sub aspectul fondului cauzei, ci numai din punct de vedere procedural, dar și calitatea de moștenitor pretins aoa vea reclamantul, Curtea are în vedere următoarele:
În analiza pe fond a cererii de revendicare, instanța, în rejudecare, se va raporta și la incidența pe care o are Legea nr.10/2001 asupra dreptului comun în materie, la efectele produse de modificarea legii speciale prin Legea nr.1/2009, dar și la Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Întrucât pârâții nu au formulat apel/cerere de aderare la apel, prin care să critice soluția primei instanțe asupra calității reclamantului de unic succesor al defunctului (), acest aspect este deja dezlegat, intrând în puterea lucrului judecat în ceea ce privește efectele certificatelor de moștenitor pentru antecesori, pe linie descendentă. Cât timp aceste înscrisuri nici nu au fost anulate, constatându-se astfel nevalabilitatea lor din punctul de vedere al organului competent a le emite, Curtea urmează a înlătura apărările intimaților.
Pentru toate aceste considerente, potrivit art.297 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va admite apelul, va desființa sentința apelată și va trimite cauza pentru rejudecarea fondului Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul reclamant, cu domiciliul ales la av. în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 201 din 13.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, ambii domiciliați în B,-, parter,.1, sector 1 și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,--293, sector 6.
Desființează sentința apelată și trimite cauza pentru rejudecarea fondului Tribunalului București.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnored./
6 ex/12.04.2010
-------------------------------------------
- Secția a IV-a -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu
