Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 654/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(267/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 654
Ședința publică de la 14.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Gabriela
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă SC ROMANIA SRL, împotriva deciziei civile nr.1074 A din 22.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, G și intimata pârâtă SC INSTITUT DE CERCETARE ȘI SA.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al recurentei pârâte SC Hypermarket România SRL, în baza împuternicirii avocațiale nr.-din 04.02.2009, eliberată de Baroul București (fila 83 dosar), intimatul reclamant personal, lipsind intimații reclamanți, G și intimata pârâtă SC Institut de Concepție Cercetare și Proiectare SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
La solicitarea instanței, intimatul reclamant se legitimează cu Carte de Identitate, seria - nr. -, eliberată de la data de 12.09.2000, CNP -.
Părțile arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei pârâte SC Hypermarket România SRL solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului și, pe cale de consecință, a menținerii, ca temeinică și legală, a hotărârii instanței de fond, pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a pronunțat o hotărâre dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă. Instanța de judecafă a nesocotit faptul că imobilele xcare se încadrează în domemniul de aplicare a legii nr. 10/2001, nu mai pot fi restituite decât în condițiile acestui actr normativ, fiind excluse acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, cu excepțiua acțiunilor pendinte la data de 14.02.2001 cu privire la care, noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative. De asemenea, instanța de apel a nesocotit dispozițiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008.
În speță, problema concursului dintre legea specială și legea generală trebuie rezolvată în favoarea legii speciale. În acest sens, invocă dispozițiile Legii nr. 1/2009 și, care, este de imediată aplicare.
Consideră că hotărârea tribunalului nu a fost motivată în nici un fel. Mai mult, atunci când instanța de apel s-a aplecat asupra apelulșui declarat de reclamanți, deși acesta nu a fost motvat, a avut grijă să invoce calitatea de proprietari a apelanților, deși, singura critică pe care trebuia să o analizeze era excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În plus, la dosar nu există nici un fel de acte doveditoare ale calității de proprietari a reclamanților.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Depune la dosar concluzii scrise.
Intimatul reclamantT. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și lehală.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, la data de 19 iunie 2006, sub nr-, reclamanții, G și au chemat-o în judecată pe pârâta SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată să lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în B, nr.230, sector 3, în suprafață de 487 mp.
În motivarea cererii, reclamanții arată că terenul a aparținut autorilor lor - și, fiind preluat în folosință abuziv și fără titlu valabil în anul 1977 de către Institutul de Concepție, Cercetare și Proiectare pentru amplasarea unor instalații. La momentul preluării, imobilul se afla în posesia numitului, care nu era proprietar. -, decedată la 23 decembrie 1938, l-a stăpânit în baza scrisorii sub semnătură privată eliberată de Industria Agricolă Românească, act netranscris, care a dobândit dată certă prin decesul cumpărătoarei, iar construcția s-a făcut în baza autorizației de construcție nr.39/1925 eliberată de Primăria comunei -.
Pârâta SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA a depus la dosar, la data de 16 februarie 2007, întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu are în posesie și nici în proprietate imobilul revendicat. A precizat că, anterior datei de 18 mai 2006, deținut în proprietate un teren și construcțiile aferente în nr.236, sector 3, în suprafața totală de 23.750 mp. pe care l-a înstrăinat prin contractul de vânzare -cumpărare nr.1678 din 18 mai 2006 către Hypermarket România SRL.
Reclamanții și-au precizat acțiunea la data de 22 februarie 2007, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, și a Hipermarket România SRL.
La data de 01 noiembrie 2007, pârâta SC Hipermarket România SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca nefondată.
În motivare, pârâta a arătat că reclamanții nu au făcut dovada că au un titlu de proprietate pe suprafața de teren și că SC Hipermarket România SRL are titlu de proprietate, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr.1678 din 18 mai 2006, înscris în cartea funciara prin încheierea nr.13011 din 19 mai 2006.
La data de 26 noiembrie 2007, pârâta SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA a depus o completare la întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, arătând că nu au făcut dovada că autorii lor - și au avut calitatea de proprietari asupra terenului și excepția inadmisibilității acțiunii pe calea dreptului comun, după apariția Legii nr.10/2001.
Prin sentința civilă nr.4959 din 15 mai 2008, Judecătoria Sectorului 3 Baa dmis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului G, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, și, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, a respins cererea formulată de G, în contradictoriu cu SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA și Hipermarket România SRL, ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererea formulată de, și, în contradictoriu cu pârâta SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea formulată de, și în contradictoriu cu Hipermarket România SRL, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în acțiunea în revendicare, calitatea procesuală activă aparține celui care pretinde că are dreptul real a cărui valorificare se solicită prin acțiunea respectivă, în speță dreptul de proprietate. Justificarea calității procesuale revine reclamantului, însă aceasta nu este echivalentă cu temeinicia acțiunii. În speță, această condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare este justificată de reclamanți, mai puțin de G, care, în motivarea cererii, au susținut că sunt moștenitorii foștilor proprietarii ai imobilului și -, de la care bunul a fost preluat de stat, depunând și înscrisurile doveditoare la dosar. Temeiul acțiunii, invocat de reclamanți, respectiv nelegalitatea preluării de către stat a imobilului cu consecința precizată de aceștia a păstrării în patrimoniu a dreptului de proprietate, este suficient pentru a justifica de ce aceștia pretind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. dreptului de proprietate cu această motivare, sprijinită pe înscrisurile depuse la dosar, este suficientă pentru justificarea calității procesuale active.
Astfel, pentru dovedirea calității procesuale active, reclamanții au depus la dosarul cauzei și înscrisuri din care rezultă care sunt moștenitorii pretinșilor foști proprietari ai imobilului ce face obiectul acțiunii de față. Din acte reiese că - și au avut patru copii, -, și - fila 68 dosar fond. La rândul lor, decedată la 05 mai 1967, avut un moștenitor, - (soră), iar -, decedată la 20 iunie 1968, fost moștenită de (filele 61 și 59 dosar fond), decedată la 31 martie 1967, fost moștenită de, iar, decedat la 11 aprilie 1989, de. Celălalt fiu al lui, reclamantul G, a renunțat la moștenirea tatălui său. Față de această situație, instanța a reținut că G nu are calitate procesuală activă.
Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA, judecătoria a apreciat că este întemeiată, deoarece din înscrisurile de la dosar rezultă că aceasta nu mai are nici dreptul de proprietate și nici posesia imobilului în litigiu, acesta fiind înstrăinat către pârâta SC Hipermarket România SRL (fila 32 dosar fond). Pentru aceste considerente, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil la 19 iunie 2006, deci după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Obiectul acțiunii îl reprezintă un imobil cu privire la care reclamanții susțin că a fost preluat de stat în mod abuziv.
În cauză, reclamanții, care nu au formulat o notificare Primăriei Municipiului B pentru restituirea imobilului în litigiu preluat de stat, îl revendică de la actualul proprietar, care, la rândul său, l-a dobândit de la societatea comercială cu capital privat SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA, privatizată prin contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni din 23 ianuarie 2001.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil este mijloc juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate. Construcția juridică acțiunii în revendicare permite formularea acesteia și împotriva unei persoane care se consideră proprietar al imobilului și care chiar exhibă un titlu cu privire la imobilul respectiv. În acest caz, urmează a se compara titlurile reclamantului și al pârâtul, pentru a se stabili care din ele este preferabil.
În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989, se ridică problema posibilității recurgerii la această cale, în condițiile reglementării unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale. Cu alte cuvinte, este de stabilit dacă procedurile administrative de restituire reglementate de Legea nr.10/2001 mai permit sau nu celor interesați să recurgă și la protecția dreptului de proprietate asigurată prin acțiunea în revendicare de drept comun.
Instanța a apreciat că o asemenea opțiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, excepție făcând cele ale căror acțiuni erau pendinte la data de 14 februarie 2001 și cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative.
Imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, Legea nr.10/2001 oferind un mijloc juridic de protecție a dreptului de proprietate asupra acestor imobile. Această concluzie se desprinde din ansamblul reglementării Legii nr.10/2001 și al coroborării sale cu dispozițiile dreptului comun și cu cele ale art.6 din Legea nr.213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice.
Coroborarea domeniului de aplicare al Legii nr.10/2001 cu cel al acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiate pe art.480 și următoarele Cod Civil, din perspectiva art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, duce la concluzia că, în măsura în care o lege specială de reparație reglementează modul de restituire a acestor bunuri, atunci acțiunea în revendicare de drept comun este închisă. Soluția stabilită de art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 este firească, fiind o aplicare elementară a principiului specialia generalibus derogant (norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală), care guvernează concursului dintre o lege specială și una generală. De altfel, chiar și în lipsa unui asemenea text de lege, acest principiu ar fi fost aplicabil și soluția ar fi fost aceeași în privința acțiunii în revendicare de drept comun, în prezența procedurilor reglementate de Legea nr.10/2001.
Bunurile care obiectul Legii nr.10/2001 sunt imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989, art.2 alin.1 din această lege enumerând imobilele care se încadrează în această categorie. În privința acestor imobile, după 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparație. C interesat este obligat să parcurgă procedura administrativă de restituire, fără a avea posibilitatea de a alege o altă cale, cum ar fi calea prevăzută de legea generală.
Această soluție se impune în cazul imobilelor care fac obiectul Legii nr.10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a avut reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii în revendicare de drept comun.
A mai reținut judecătoria că închiderea căii acțiunii în revendicare pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr.10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. interesat îi este asigurat liberul acces la justiție în sensul art.21 din Constituție și al articolului 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Modalitatea în care respectarea acestui drept este asigurată este procedura administrativă de restituire prevăzută de legea specială, procedură care reglementează expres și posibilitatea contestării în fața instanțelor judecătorești a tuturor deciziilor luate de autoritățile implicate în procedura administrativă.
Dreptul la un proces echitabil, ca drept fundamental al omului, instituit de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conținutul căruia intră și accesul liber la o instanță nu este încălcat de soluția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.
Accesul liber la justiție, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, presupune existența posibilității de a supune judecății unei instanțe, care întrunește toate condițiile de independență impuse de textul menționat, o contestație ce poartă asupra unui drept sau obligații civile. Însă, dreptul la un proces echitabil nu presupune obligativitatea pentru statul contractant de a recunoaște pentru toate persoanele posibilitatea de a recurge la toate mijloacele prevăzute de legile interne pentru a valorifica un drept, deoarece, în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut. În jurisprudența sa, Curtea a arătat că "pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept, întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor" (Goder Marii Britanii). Așadar, cu condiția că dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anume mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.
O modalitate în care un stat parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Conform jurisprudenței, Curtea de la Strasbourg a recunoscut compatibilitatea cu cerințele art.6, respectiv posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni în justiție.
În legătură cu aplicarea articolului 6 paragraful 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că "rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale - ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (Le, Leuven și De Meyere Belgiei, 1981). Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre ale Consiliului Europei în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze și unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la o instanță ar fi atins în substanța sa; în măsura în care aceste exigențe sunt respectate dreptul de acces la justiție nu este afectat.
În cauza de față, instanța a reținut că prin Legea nr.10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel, potrivit art.26 "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". De asemenea, persoana interesată poate contesta lipsa răspunsului unității deținătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001. Astfel, cu putere obligatorie, prin decizia nr.IX din 20 martie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că tribunalul este competent să soluționeze cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr.10/2001.
Așadar, persoana interesată are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice deținătoare de a emite decizia de soluționare a notificării, refuz manifestat și sub forma lipsei răspunsului în 60 de zile de la înregistrarea notificării. Prin urmare, accesul său la justiție nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acțiune în revendicare, potrivit dreptului comun, în paralel cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001. Accesul liber la justiție nu presupune și o obligație pozitivă a statului de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru protecția unui drept subiectiv civil. Dacă s-ar admite o asemenea obligație pozitivă a statului, aceasta ar însemna că nu ar fi posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac. Pe de altă parte, nici faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare, deși înainte de 14 februarie 2001 putea fi formulată, nu reprezintă o limitare a accesului liber la justiție. Posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989 o procedură administrativă de soluționare a cererilor de restituire, procedură care să excludă posibilitatea formulării și a unei acțiuni în revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului, recunoscută potrivit articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, reclamanții au mai invocat și prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca temei al acțiunii lor. Instanța a apreciat că acest temei juridic nu poate fi reținut în speță, întrucât reclamanții nu au justificat existenta unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului menționat. Astfel, Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intră sub protecția articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamantei că dreptul său de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâtului nu sunt suficiente pentru a reține existenta unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, presupune că reclamanta să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, reclamanta nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (cauza Poenaru României).
Împotriva acestei sentințe au formulat apel, reclamanții, G și, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV a Civilă, sub nr-, la data de 08 august 2008.
Apelanții - reclamanți, legal citați, nu au formulat memoriu cuprinzând motivele pentru care critică sentința judecătoriei, astfel că, în raport de dispozițiile art.287 alin.1 pct.3 și alin.2 și art.292 alin.2 Cod de procedură civilă, tribunalul a examinat pricina pe baza dovezilor administrate în fața primei instanțe și prin prisma solicitărilor și susținerilor părților cuprinse în dosarul judecătoriei.
Prin decizia civilă nr.1074 A din 22 septembrie 2008, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți, G și, în contradictoriu cu intimatele - pârâte SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare și SC Hypermarket România SRL, a desființat, în parte, sentința apelată, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, sub aspectul cererii formulate de reclamanții, G și în contradictoriu cu pârâta SC Hypermarket România SRL, păstrând celelalte dispoziții ale hotărârii.
Tribunalul a reținut că soluțiile date de judecătorie sub aspectul lipsei calității procesuale active a reclamantului G și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare sunt legale și temeinice.
În mod corect a reținut judecătoria că reclamantul apelant Gar enunțat la succesiunea tatălui său, astfel că, în raport de lanțul transmiterilor succesorale și de susținerile în fapt din cererea de chemare în judecată, s-a constatat că nu poate pretinde vreun drept legat de bunul în litigiu, motiv pentru care în mod corect a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale active.
De asemenea, în raport de împrejurarea că posesia asupra bunului imobil a fost transmis de către pârâta SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare către pârâta SC Hypermarket România SRL odată cu încheierea contractului de vânzare - cumpărare depus la dosar, în mod corect a fost reținută lipsa calității procesuale pasive a primei pârâte.
Pe de altă parte, examinând legalitatea soluției date excepției inadmisibilității acțiunii, tribunalul a apreciat că apelul este fondat.
Astfel, apărarea intimatei - pârâte, în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare, privește împrejurarea că prezenta cerere este formulată de apelanții - reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acest argument fiind exprimat în mai multe idei, ele având aceeași situație premisă, și anume că, în condițiile existenței unei legi speciale de reparație, o acțiune în revendicare întemeiată pe art.480 Cod Civil, prin care se solicită compararea titlurilor de proprietate, nu mai poate fi primită.
Analiza acestei apărări pornește de la art.21, art.44 din Constituția României revizuită, art.6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art.20 din Constituția României și, văzând că acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură, se apreciază că îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru obținerea restituirii în natură nu există.
În acest sens, Legea nr.10/2001 nu prevede nicăieri o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr.112/1995, deținător actual al imobilului. Or, unde legea nu interzice, este permis. Legea nr.10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare (ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste), deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului Civil. Cu atât mai mult, nu se poate considera că procedura specială a Legii nr.10/2001 poate fi aplicabilă în situația în care bunul a fost transmis de cumpărătorul (sau dobânditorul în altă modalitate) de la stat către o altă persoană fizică sau juridică, subiect de drept privat, cum este cazul în speță.
Referitor la prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, conform cărora "bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", s-a constatat că aceste dispoziții nu pot fi însă interpretate în sensul că, după apariția Legii nr.10/2001, această "lege specială de reparație" există și adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun. Textul citat nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială care să reglementeze aceeași materie, însă Legea nr.10/2001 nu dă adevăratului proprietar cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași, ci dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri - drept de creanță, este însă un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului).
Așadar, între acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil și posibilitățile deschise de Legea nr.10/2001 nu există subsidiaritatea "drept comun - normă specială" și ipoteza art.6 alin.2 teza 2 din Legea nr.213/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect diferit (acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr.10/2001, în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului, vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente).
Tribunalul a reținut că, oricum, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, bunul nu se afla în patrimoniul statului, astfel că procedura de reparație reglementată de Legea nr.10/2001 nu era deschisă reclamanților - apelanți pentru redobândirea bunului, pentru a putea considera că aceștia aveau obligația de a urma calea administrativă și nu aveau deschisă calea acțiunii în revendicare.
S-a menționat că, deși tribunalul a apreciat că apelul declarat de apelantul - reclamant G nu este fondat, deoarece s-a arătat mai sus că în mod corect a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a acestuia, fiind formulată o singură cerere de apel d e către toți reclamanții, care nu poate fi respinsă în ceea ce îl privește pe unul dintre aceștia și admisă în rest, cererea de apel urma să fie admisă. Cu toate acestea, fiind aplicabile prevederile art.297 alin.1 Cod de procedură civilă, deoarece prima instanță nu a cercetat fondul pricinii, sentința a fost desființată în parte, iar rejudecarea va purta asupra cererii formulate de ceilalți reclamanți, și, în contradictoriu cu pârâta SC Hypermarket România SRL.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs SC Hypermarket Romania SRL, solicitând, potrivit art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului formulat de reclamanții, G și.
Invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenta a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, aceasta a nesocotit faptul că imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția acțiunilor pendinte la 14.02.2001.
Accesul la justiție și la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr.10/2001, deci în condițiile și pe calea acestui act normativ special, care derogă de la dispozițiile dreptului comun, art.480 Cod civil, în raport și de principiul "specialia generalibus derogant". A susține ipoteza contrară, ar însemna a se ajunge la situația în care dispozițiile Legii nr.10/2001 ar fi golite de conținut.
Recurenta - pârâtă SC Hypermarket Romania SRL a precizat că tribunalul a nesocotit Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, considerând că Legea nr.10/2001 nu prevede nicăieri o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr.112/1995, deținător actual al imobilului. Or, dacă legea nu interzice, atunci este permis.
Tot nelegal a constatat instanța de apel, cu referire la dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, că textul citat nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport de norma specială care reglementează aceeași materie, neaplicabil în cauză cât timp Legea nr.10/2001 nu dă adevăratului proprietar calea procedurală specială de restabilire a proprietății însăși. Între acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil și posibilitățile deschise de Legea nr.10/2001 nu există subsidiaritatea "drept comun - normă specială", iar ipoteza arătată de acest text de lege nu este incidentă, fiind vorba de obiecte diferite ale celor două căi legale.
A mai arătat recurenta - pârâtă că tribunalul consideră în mod nefondat că "apelanții - reclamanți fac dovada că au un titlu de proprietate pe suprafața de teren deținută de SC Hypermarket Romania SRL". Astfel, aceștia nu au probat prin înscrisuri că imobilul teren în discuție a aparținut lui - și, că, la momentul preluării de către SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA, terenul se afla în posesia numitului, că acea construcție existentă pe teren a fost edificată în baza unei autorizații de construire. A precizat că certificatele de moștenitor atașate la dosar nu pot face decât dovada calității de succesor, nu și dovada dreptului de proprietate.
Recurenta - pârâtă a susținut, față de dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În acest sens, a arătat că tribunalul justifică pronunțarea unei astfel de decizii pe calitatea nefondată a societății în cauză și a celeilalte pârâte, prin trimiteri de genul "cumpărători de la stat în baza Legii nr.112/1995", "persoane fizice cumpărătoare de la stat", etc.
Intimata - pârâtă SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare SA a arătat, printr-o petiție depusă la dosar, că își menține concluziile formulate în fața instanței de fond și apel cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
Prin întâmpinarea formulată de reclamanții, G și, semnată doar de, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În esență, se precizează că recurenta omite, prin modul în care este prezentat recursul, a avea în vedere situația juridică existentă la momentul pronunțării deciziei recurate. În mod legal a apreciat tribunalul că reclamanților nu li se poate îngrădi exercițiul acțiunii în instanță pentru a solicita restituirea bunului de care au fost deposedați abuziv, ceea ce practic ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate însuși, dar și limitarea liberului acces la justiție.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la dezlegarea în drept dată acestuia, Curtea constată următoarele:
Nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Legea nr.10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamanții, și încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
În acest sens, legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natura a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea că interzic reclamanților posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță acțiunea în revendicare.
Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincția între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Urmând acest demers, Curtea apreciază că, doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. În ceea ce privește imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat către societăți comerciale, în speță către pârâta SC - Institut de Concepție, Cercetare și Proiectare, Curtea consideră că procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru orice reclamant și, mai mult, nu este exclusivă.
Argumentele legale în susținerea acestei opinii sunt în sensul că dispozițiile art.1 alin.1 și art.7 alin.1, texte încadrate în Cap.1 - Dispoziții Generale, stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor; art.9 alin.1, primul din Cap.2 - Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, prevede că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini". Din această exprimare rezultă intenția legiuitorului de a se referi doar la imobilele care se mai află în proprietatea statului sau organelor sale, deoarece numai acestea ar putea fi restituite în natura "indiferent în posesia cui se află în prezent". Concluzia este întărita de coroborarea acestui text cu cele prevăzute la art.21 și următoarele din aceeași lege, care se referă la procedura de restituire; Cap.3 - Proceduri de restituire, precum și toate celelalte texte legale referitoare la procedura de restituire, vizează doar ipoteza acelor imobile care se mai află în posesia statului, nu și cele care au fost transferate către societăți comerciale înființate după anul 1990.
În speță, este vorba doar despre restituirea în natură, iar nu și despre posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii prin echivalent, situație în care procedura prevăzuta de Legea 10/2001 este obligatorie. Pe de altă parte, niciun text de lege nu interzice introducerea unei acțiuni în revendicare de drept comun împotriva celor ce dețin imobilul solicitat după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
A refuza reclamanților calea dreptului comun de realizare a dreptului lor ar însemna a încălca dreptul acestora la liberul acces la justiție, protejat de art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, ulterior pronunțării deciziei civile recurate, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009 decizia nr.33 din 9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001; prin aceasta se relevă un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, care face parte din dreptul intern. Raportat la situația de fapt reținută de către instanța de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost rezolvate prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr.33 din 09 iunie 2008, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). Așadar, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
Referitor la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, critică susținută de pârâta SC Hipermarket România SRL, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art.11 alin.2 din legea fundamentală.
Instanța de recurs consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr.10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art.1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr.33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr.10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest context, instanța de recurs consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, inclusiv din perspectiva incidenței dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În speță, aceste aspecte nu au putut fi analizate, întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca inadmisibilă, de către instanța de fond.
În acest context, considerentele expuse de tribunal în decizia recurată, prin care a fost admis apelul reclamanților, și și desființată hotărârea primei instanțe, sunt suplinite, la acest moment, de C, în măsura în care nu contravin argumentelor instanței de apel, dată fiind și publicarea Deciziei nr.33/2008.
Referitor la celelalte critici formulate, întemeiate tot pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea constată că prima instanță a examinat excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, reținând că în acțiunile reale aceasta aparține celui care pretinde că are un drept real a cărui valorificare o solicită prin acțiune, în speță, dreptul de proprietate. Dezlegarea dată acestei probleme de drept s-a realizat doar prin verificarea calității reclamanților de succesori ai autorilor lor și -, asupra temeiniciei acțiunii, cu referire la existența sau inexistența dreptului de proprietate, la valabilitatea titlurilor exhibate de părți, urmând a se pronunța, cu ocazia rejudecării, instanța de fond. Sub acest aspect, se vor avea în vedere toate criticile invocate de recurentă, instanța de recurs neputând cerceta temeinicia acestora, limitată fiind, pe de o parte, de dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, iar, pe de altă parte, de lipsa acestor motive în faza procesuală a apelului.
Curtea consideră că nu este incident în speță nici motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Astfel, împrejurarea că, în considerentele deciziei atacate se face vorbire de "cumpărătorul de la stat în baza Legii nr.112/1995", nu poate constitui argument în susținerea criticii ce vizează motive contradictorii ori străine de natura pricinii, cât timp ceea ce a cercetat instanța de apel a fost admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.
În fapt, această chestiune poate fi o simplă eroare materială, fără consecințe asupra legalității hotărârii recurate.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - pârâtă SC Hypermarket Romania SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă SC ROMÂNIA SRL, împotriva deciziei civile nr.1074 A din 22 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, G, și intimata - pârâtă SC - INSTITUT DE, CERCETARE ȘI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 aprilie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - -
Grefier,
Red.
.
2ex./ 03.07.2009
-4.-;
Jud.3.-
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Gabriela
