Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 67/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 67
Ședința publică de la 20 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Alexandrina Marica
JUDECĂTOR 2: Dan Spânu
JUDECĂTOR 3: Sorin Drăguț
Grefier: - - -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din data de 13 ianuarie 2009 privind recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, REPREZENTANT LEGAL AL STATULUI ROMÂN - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE M, și împotriva deciziei civile nr. 126/A din 19 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosar nr- și a sentinței civile nr. 5445 din 16 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Dr Tr S în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant și intimații pârâți CONSILIUL LOCAL DR. TR. S, PRIMĂRIA MUN. DR. TR. S, DR. TR. S, PRIMĂRIA DR. TR. S - SERVICIUL PUBLIC DE ADMINISTRARE ȘI GOSPODĂRIRE A DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 13 ianuarie 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie, și, când instanța, față de complexitatea actelor și lucrărilor de la dosar, având nevoie de timp pentru deliberări, a amânat pronunțarea pentru data de azi 20 ianuarie 2009.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea adresată Tribunalului Mehedinți, la data de 13.08.2002 și înregistrată sub nr. 5923/2002, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții, G, Primăria D Tr. S, RA Lotus D Tr. S, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145/08.08.1997 încheiat între Primăria Dr. Tr. S, prin mandatar Lotus Dr. TR. S, în calitate de vânzători și G și, în calitate de cumpărători și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în D Tr. S,-, compus din două camere de locuit cu o suprafață utilă ce 28,57.(P) + 14 mp demisol, precum și cota indiviză de 20% din suprafața de folosință comună a imobilului, beci în suprafață de 13. și împrejmuire poartă metal de 0,4.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că autorii săi, și, au dobândit imobilul în litigiu prin contractele de vânzare - cumpărare nr. 146/1936 și 2720/1936, autorul instituind-o legatară universală pe soția lui, iar aceasta, la rândul ei, l-a instituit legatar universal pe reclamant, în baza testamentului autentificat sub nr. 2948/1998.
Reclamantul a menționat că autorii săi au fost deposedați de imobil în temeiul Decretului 92/1950, care a fost însă aplicat greșit, întrucât autorii nu făceau parte din categoria marilor comercianți, așa cum prevede art. 1 din 92/1950, motiv pentru care revendică imobilul. În anul 1997, acest imobil a fost cumpărat de către pârâții și G, deși imobilul a fost preluat de la autori fără titlu valabil.
Prin încheierea de ședință din 26.10.2002 a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, Statul Român, reprezentat prin Ministrul Finanțelor, iar prin încheierea din 7.11.2002 au fost introduși în cauză moștenitorii pârâtului G, respectiv, și.
Prin încheierea de ședință din 16.01.2003 s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145/1997 și trimiterea cauzei pentru soluționare la Judecătoria Dr. Tr. S și totodată s-a dispus suspendarea judecării petitului având ca obiect revendicarea în temeiul Legii nr. 10/2001 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Cauza a fost repusă pe rol la data de 11.05.2004, iar la data de 08.06.2004 a fost introdus în cauză Consiliul Local al Mun. Dr. Tr. S care a preluat atribuțiile Lotus privind administrarea fondului locativ.
Prin sentința civilă nr. 768/ 18.11.2004, Tribunalul Mehedinția respins acțiunea, reținându-se că reclamantul nu poate solicita restituirea în natură a imobilului, întrucât imobilul a făcut obiectul vânzării-cumpărării și nu se mai află în proprietatea statului, iar contractul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâți cu RA Lotus D Tr. Saf ost confirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv decizia civilă nr. 4057/2003, a Curții de APEL CRAIOVA.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia nr. 2630/17.10.2005, pronunțată în dosarul nr. 1540/CIV/2005 de Curtea de APEL CRAIOVA, apelul a fost respins.
În urma recursului promovat de reclamant, prin decizia civilă nr. 3433/31.03.2006, pronunțată în dosarul nr-, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Mehedinți, apreciind că instanțele de fond au încălcat principiul disponibilității, pronunțându-se asupra petitului având ca obiect revendicare în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001, deși acțiunea era o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480, 481.civ., reclamantul invocând preferința dreptului său de proprietate față de cel al pârâților și solicitând compararea titlurilor.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Mehedinți, sub nr. 9652/2006, iar prin sentința civilă nr.1686/10.11.2006, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Tr.
Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Dr. Tr. S, sub nr- (format vechi nr. 13579/2006), iar prin nr. 768/23.02.2007, Judecătoria Drobeta Tr. Sar espins acțiunea, reținând că la data sesizării instanței cu acțiunea de față, reclamantul pierduse calitatea de proprietar și nu mai poate promova o acțiune în revendicare întrucât autoarea sa a primit despăgubiri pentru imobilul respectiv în baza Legii nr. 112/1995, nu a atacat hotărârile comisiei constituită în baza acestei legi, achiesând la ele.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, susținând că instanța de fond a considerat în mod eronat că el nu este proprietarul bunului revendicat, că nu a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilului și, implicit, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, neprocedând la compararea celor două titluri de proprietate.
Prin decizia nr. 889/R/14 iunie 2007, Tribunalului Mehedinți, pronunțată în dosar nr-, s-a admis ca fondat recursul formulat de către reclamant, a fost casată sentința civilă nr. 768/23.02.2007, a Judecătoriei Drobeta Tr. S și cauza a fost trimisă spre rejudecare.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul Mehedinția reținut că instanța de fond avea de soluționat petitele privind preluarea de către stat a imobilului fără titlu valabil, respectiv cu încălcarea dispozițiilor DL. nr. 92/1950 și revendicarea imobilului de la pârâții, revendicare în cadrul căreia reclamantul a invocat preferința titlului său de proprietate față de cel al pârâților și a solicitat compararea titlurilor, ori instanța de fond nu a analizat aceste aspecte, nepronunțându-se asupra fondului acțiunii în revendicare.
Dosarul a fost înregistrat la Judecătoria Dr. Tr. S, sub nr- și procedându-se la rejudecarea cauzei, prin încheierea din 5 octombrie 2007, fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă, în locul RA Lotus D Tr.S, Primăria D Tr. S- Serviciul Public de Administrare Gospodărire Domeniului Public și Privat, întrucât aceasta a preluat activul și pasivul RA Lotus D Tr.
Judecătoria Drobeta TS, prin sentința civilă nr.5445/16 mai 2007, admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul, așa cum a fost precizată, a constatat că imobilul situat în D Tr. S-, jud. M, compus din teren în suprafață de 58. și construcții,(2 camere cu suprafață utilă de 28,57m.p. (P) și 14. demisol, cota individuală de 20 % din suprafața comună a imobilului, un beci în suprafață de 13. împrejmuire poartă metal 0,4.l) a fost preluat de Statul Român, fără titlu valabil (în baza DL nr.92/1950) și a obligat pârâții să-i lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul teren și construcții, situat în D Tr. S,-, jud.
Pârâți au fost obligați, în solidar, să-i plătească reclamantului suma de 2000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-au reținut următoarele:
Prin art. 20 din Lg. 10/2001, modificat prin Lg. 247/2005, s-a prevăzut că persoanele care au primit despăgubiri pentru imobilele revendicate, în condițiile Lg.112/1995, pot solicita restituirea în natură a imobilului, cu condiția returnării despăgubirilor primite.
În speță, această condiție este îndeplinită, întrucât reclamantul a restituit cu nr.925/03.04.2001 suma de 261.489.867 lei (valoarea actualizată a despăgubirilor primite de 126.276.858 lei), condiție în care Decizia Curții Supreme de Justiție, prin care s-a respins cererea de retrocedare a imobilului către reclamant, nu are un suport legal în cauză.
Actele de vânzare-cumpărare, încheiate de autorii reclamantului, în anul 1936, sunt perfect valabile, aceștia fiind proprietarii imobilului revendicat, potrivit disp. art. 2 alin.2 din Lg.10/2001.
Pârâții au invocat drept titlu de proprietate un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu o persoană juridică, care nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului, fiind un simplu posesor, astfel că titlul de proprietate al reclamantului este mai vechi, mai bine caracterizat, fiind preferabil.
De asemenea, s-a apreciat că titlul de proprietate exhibat de către pârâți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, nu este opozabil reclamantului, atât autoarea acestuia cât și reclamantul nefiind parte în acesta.
În speță nu sunt aplicabile disp. Lg. 112/1995, reținându-se că, prin cinci hotărâri din 11.10.2007, CEDO a decis că refuzul instanțelor de a anula contracte de vânzare - cumpărare încheiate de stat cu foștii chiriași, cu toate că s-au formulat acțiuni în revendicare ale reclamanților, contravine Convenției.
Prin aceste hotărâri CEDO a constatat o violare a dreptului de proprietate, datorită faptului că statul român a înstrăinat unor terți imobile ce nu-i aparțineau, fără ca reclamanții să poată obține anularea contractelor de vânzare - cumpărare.
Potrivit disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Avându-se în vedere caracterul abuziv al naționalizării impusă prin Decretul nr. 92/1950, s-a apreciat că autorii reclamantului au fost deposedați nelegal de imobilul situat în D Tr. S,-, jud. M, compus din teren și construcții, întrucât aceștia nu făceau parte din categoria marilor comercianți, așa cum prevedeau disp. art. 1 din Decret, Statul Român nedevenind niciodată proprietar al imobilului.
Pârâții au recunoscut că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. 145/1997 știau că asupra imobilului în cauză există un litigiu pe rolul instanțelor judecătorești, iar RA Lotus a fost citată la trei termene într-un astfel de proces, înainte de încheierea contractului menționat, pârâții dovedind reaua lor credință.
Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, au declarat apel pârâții, și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dr. Tr.
Pârâții, și au arătat că instanța de fond în mod greșit a reținut titlul de proprietate al reclamantului și a înlăturat contractul lor de vânzare-cumpărare nr. 145/1997, contract întărit și prin decizia civilă nr. 4057/2003, definitivă și irevocabilă prin care admis recursul lor, s-a desființat decizia civilă nr. 701/2003 și s-a respins acțiunea reclamantului în constatarea nulității absolute a contractului lor de vânzare-cumpărare. Hotărârea instanței este nelegală fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură a imobilului cu obligația returnării despăgubirilor primite, actualizate cu indicele de inflație, numai dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a acestei legi. În conformitate cu art. 20 alin.2, în situația în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/0995, cum este situația de față, reclamantul era îndreptățit numai la măsuri reparatorii prin echivalent, iar cu actele depuse la dosar, ei, pârâții, au făcut dovada că au cumpărat apartamentul anterior intrării în vigoare al Legii nr. 10/2001.
De asemenea, arată apelanții, cu decizia civilă nr. 4057/2003 depusă la dosar, că au făcut dovada că la data cumpărării, ei nu au fost de rea credință, întrucât nu au fost părți în acțiunea în revendicare a imobilului, prin aceeași decizie reținându-se că a cerut și a acceptat despăgubiri, nu a contestat Hotărârea nr. 59/2006 completată cu Hotărârea nr. 363/1997 ambele ale Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995. După decesul lui, survenit în anul 1998 și abia după apariția Legii nr. 10/2001 reclamantul a făcut notificarea nr. 136/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Apelanții au mai susținut că în mod greșit și nelegal instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, deoarece nu ar fi operat dispozițiile Decretului nr. 92/1950, autorii reclamantului nefiind mari comercianți. În realitate, familia a avut 14 apartamente, pe raza orașului Tr. S și în B, care au fost confiscate de stat, ocazie cu care li s-a confiscat și cantitatea de 60 kg aur, ori, valoarea bunurilor confiscate nu duce la concluzia că autorii reclamantului ar fi fost mici comercianți și că măsura confiscării ar fi fost nelegală.
Apelanta a mai criticat sentința și sub aspectul că instanța de fond nu a luat act de susținerile sale, cu ocazia soluționării cauzei pe fond.
Apelantul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, a criticat sentința arătând că instanța de fond nu a apreciat corect asupra condițiilor de admisibilitate a acțiunii în revendicare imobiliară, confundând dreptul material al reclamantului cu dreptul procesual al acestuia, pe de o parte, iar pe de altă parte, făcând o combinație nejustificată între prevederile dreptului comun-art. 480.civ. cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de care nu este competentă.
Dreptul material al reclamantului a fost recunoscut și realizat odată cu soluționarea cererii autoarei pentru acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr.112/1995 pentru imobilul în litigiu. Odată încasate despăgubirile, autoarea s-a desesizat de dreptul său de proprietate asupra imobilului preluat de stat și în consecință, autoritățile abilitate de lege au fost îndreptățite să înstrăineze imobilul prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile aceleiași legi, de care a beneficiat și autoarea proprietară, către chiriașii de bună credință ai imobilului. Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de bună credință din partea ambelor părți, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fapt consfințit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a cererii de anulare a acestui contract. Că ulterior proprietarul, fie și prin moștenitor, a revenit asupra deciziei sale privind despăgubirile, și profitând de modificările aduse legii de reparație prin Legea nr. 10/200, a considerat că returnarea acestora atrage după sine și reconfirmarea dreptului său de proprietate, nu prezintă relevanță, deoarece acceptarea despăgubirilor a produs efecte juridice ireversibile, prin nașterea unor raporturi juridice noi și totodată legale. În aceste condiții la îndemâna reclamantului a rămas tot varianta despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, însă aceasta nu reprezintă dorința reclamantului.
Mai arată apelantul că, întrucât restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001 nu mai era posibilă, ținând cont și de insistența reclamantului în restituirea în natură, instanțele superioare, cu precădere Înalta Curte de Casație și Justiție, au statuat că acțiunea de față trebuie analizată în fond, sub forma acțiunii în revendicare imobiliară și în acest sens a trasat obiective pentru instanța de fond, să aprecieze asupra condițiilor de admisibilitate a revendicării privind: dreptul proprietarului neposesor, posesia deținătorului, bunul revendicat și, după caz, compararea titlurilor. În atare situați, instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare când a reținut că statul este posesorul de la care reclamantul trebuia să revendice, căci dreptul statului asupra imobilului a fost retras odată cu recunoașterea dreptului autoarei prin efectul Legii nr. 112/1995, astfel că acesta nu mai este deținător sub nici o formă, cu titlu sau fără titlu, deci nu poate fi vorba de o comparare a titlurilor și statul nu poate fi ținut să lase în deplină proprietate și pașnică folosință ceea ce nu mai are în posesie.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare la apelurile pârâților, solicitând respingerea acestora, susținând că autorii săi au fost deposedați de acest imobil în temeiul Decretului nr. 92/1950, făcându-se o aplicare greșită a acestui act normativ, autorii săi nefăcând parte din categoria marilor comercianți, astfel că deposedarea a fost una nelegală și fără titlu valabil; că pârâții au recunoscut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare că asupra imobilului poartă un litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești, iar Lotus a fost citată la trei termene în acel proces, înainte de încheierea contractului amintit, astfel că buna credință a pârâților la încheierea acestui contract nu poate fi reținută.
Tribunalul Mehedinți, prin decizia civilă nr. 126 din 19.05.2008, a respins, ca nefondate, apelurile civile declarate de pârâții, și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentant legal al Statului Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, împotriva sentinței civile nr.5445 din 16 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Drobeta TS, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant și pârâții Consiliul Local Dr. Tr. S, Primăria DTS - Serviciul Public de Administrare și Gospodărire a Domeniului Public și Privat.
Au fost obligați apelanții la 1000 lei cheltuieli de judecată, către intimatul.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Odată cu apariția Legii nr. 112/1995, autoarea, în viață la acea dată, a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilele naționalizate prin nr. 92/1950, iar la data de 3 Iulie 1996 s-a emis Hotărârea nr. 59/1996 de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 prin care s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul din-.
La data de 26 martie 1997, a formulat prima acțiune în revendicare a imobilului, contestând titlul statului, invocând nelegalitatea naționalizării, întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art. 480.civ. art. II din Decretul nr. 92/1950 și nr.HG 11/29.01.1997 privind modificarea și completarea Normelor metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995. Inițial, pârâtă în cauză este Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 112/1995, care a fost legal citată la trei termene consecutive, respectiv 26 mai 1997, 30 iunie 1997 și 6 octombrie 1997, procedura fiind îndeplinită, dovada de îndeplinire a acesteia purtând ștampila Serviciului de registratură al Consiliului Județean La data de 10 11.199, au fost introduse în cauză, în calitate de pârâte, la cererea reclamantei, Primăria mun. Dr. Tr. S și Lotus Dr. Tr.
La data de 08.08.1997 (în timp ce pe rolul instanței se afla acțiunea în revendicare) s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 154/1997 între Lotus și pârâții.
Această acțiune în revendicare a fost soluționată irevocabil prin decizia civilă nr.5788/19.12.2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul respingerii ei, pentru motivul de ordine publică ce constă în aceea că odată ce proprietarul imobilului, a ales calea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 112/1995, solicitând expres despăgubiri, la o dată anterioară sesizării instanței, după care a achiesat la hotărârea de acordare a acestora, nu mai este îndreptățită să ceară restituirea bunului în natură.
Acțiunea reclamantului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărate încheiat de pârâți cu Lotus, a fost soluționată irevocabil prin decizia civilă nr.4057/25.11.2003 a Curții de APEL CRAIOVA, în sensul respingerii acesteia, pentru considerentul că autoarea reclamantului, uzând de procedura specială reglementată de Legea nr. 112/1995 și solicitând despăgubiri, implicit a achiesat asupra faptului că imobilul a fost preluat de stat cu titlu și deci a făcut obiectul de reglementare a Legii nr. 112/1995, nemaifiind îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, în acest sens invocându-se și decizia nr. 5788/19.12.2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, s-a mai reținut că Lotus, vânzătorul apartamentului, nu a fost notificat pentru a suspenda procedura administrativă de înstrăinare către chiriași a imobilului naționalizat pe baza considerentelor că formulase anterior o acțiune în revendicare privind restituirea în natură a imobilului, astfel că nefiind parte în acel proces, Lotus nu a avut cunoștință de revendicare și de obligația de a suspenda procedura.
S-a constatat, din cele expuse mai sus, că nici una dintre instanțele de control judiciar care s-au pronunțat irevocabil asupra cererilor formulate de și respectiv moștenitorul acesteia, nu au analizat pe fond susținerile acestora din acțiunile introductive de instanță, respectiv, nevalabilitatea titlului statului și greșita aplicare a decretului de naționalizare, (cu toate că la data introducerii acțiunii în revendicare intrase în vigoare nr.HG 11/1997 care dădea posibilitatea introducerii unei cereri de restituire întemeiată pe dreptul comun, în privința imobilelor care au trecut în proprietatea statului prin încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, imobile ce nu intrau în domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995), Înalta Curte de Casație și Justiție soluționând cauza pe baza unui motiv considerat a fi de ordine publică, iar Curtea de APEL CRAIOVA preluând motivarea instanței supreme.
Desigur, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia imobilelor naționalizate, atât înainte de data pronunțării deciziei civile nr.5788/2001, cât și ulterior, nu a fost unitară, după cum și noțiunea de"titlu" al statului a cunoscut numeroase interpretări, începând chiar cu adoptarea nr.HG 20/17.01.1996, pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, urmată de nr.HG 11/29.01.1997, prin care a fost modificată și completată nr.HG 20/1996, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al cesteia, aspecte relevate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru împotriva României precum și în jurisprudența ulterioară a instanței europene, reținându-se că "lipsa de coerență pe plan legislativ și divergențele de jurisprudență din domeniul naționalizării imobilelor erau susceptibile să creeze un climat general de incertitudine și nesiguranță juridică".
Dacă înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, o jurisprudență constantă a instanțelor admitea, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, că în situația vânzării bunului altuia, acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terțului subdobânditor de bună credință era admisibilă, în urma unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu, după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat, fie că acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, fie a respins acțiunile în revendicare reținând doar buna credință a dobânditorilor, fie a refuzat să procedeze la compararea titlurilor, considerând că o confirmare pe cale juridică a valabilității vânzării bunului altuia ar fi consolidat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, efect ce nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor concurente asupra aceluiași bun.
Totuși, în speța de față, în condițiile în care reclamantul a precizat că în acțiunea sa în revendicare nu înțelege să se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci de dispozițiile dreptului comun în materia dreptului de proprietate-art. 480, 481.civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare nr. 3433/31.03.2006, pronunțată în dosarul nr-, a statuat că independent de modul de soluționare al petitului I (constatarea nulității absolute a contactului de vânzare cumpărare nr. 145/1997 încheiat între Primăria Dr. Tr. S și pârâții ), instanțele trebuiau să se pronunțe în cadrul fixat de reclamant, prin analiza dispozițiilor legale invocate și socotite a fi aplicabile raportului juridic litigios.
În acest cadru procesual, instanța a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 480.civ. prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție.
Potrivit art. 6 alin. din Convenție, "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil - a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială - care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil -", iar potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, și de principiile generale ale dreptului internațional".
Din perspectiva acțiunii în revendicare de drept comun, în baza căreia reclamantul a pretins soluționarea pretențiilor sale, se impunea analizarea titlurilor de proprietate ale părților asupra imobilului, de esența acestei acțiuni fiind tocmai o comparare a titlurilor de proprietate în conflict, pornind de la titlurile de proprietate ale autorilor părților.
Astfel, reclamantul este moștenitor testamentar al defunctei, conform testamentului universal autentificat sub nr. 2984/06.08.1998, moștenire acceptată conform certificatului de moștenitor nr. 278/30.12.1998.
Autoarea și soțul acesteia, au dobândit în anul 1936, prin două contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu același vânzător, imobilul situat în Dr. Tr. S,-. În baza Decretului Lege nr. 92/1950, lui și le-au fost naționalizate atât imobilul din-, cât și alte două imobile, unul situat în Dr. Tr. S,- și unul situat în B, Calea, nr.4.
S-a reținut însă că la data naționalizării, avea ca activitate principală manufactură, galanterie și comerțul cu mărunțișuri, iar soția sa era casnică.
Prin urmare, soții și erau exceptați de la naționalizare, ei nefăcând parte din categoria marilor comercianți, ca elemente ale marii burghezii, care de fapt era vizată de actul normativ respectiv, după cum nici în categoria exploatatorilor de locuințe nu puteau fi încadrați, întrucât, în lipsa altor dovezi, doar numărul mare de apartamente, prin el însuși, nu poate proba și reprezenta o premisă pentru a concluziona că acestea erau folosite în scopul închirierii, și deci al exploatării.
Pe de altă parte, Decretul Lege nr. 92/1950 nu putea naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate deoarece dispozițiile acestui act normativ contraveneau prevederilor constituționale în vigoare la acea dată.
Art. 8 al Constituției din 1948 prevedea, cu titlu de principiu, că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, iar art. 11 stipula în mod expres și limitativ care sunt bunurile care, prin excepție, puteau deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor, printre acestea neregăsindu-se și locuințele, chiar închiriate. Prin urmare, aplicându-se în privința unor imobile pe care dispozițiile constituționale le excludeau de la naționalizare, Decr. Lege nr. 92/1950 nu a putut naște în favoarea statului un titlu valabil de proprietate.
Ca atare, imobilul respectiv nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 și prin urmare, nu putea fi vândut.
Așa fiind, autoarea reclamantului, nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, transmițându-i reclamantului, pe cale testamentară, universalitatea patrimoniului său.
Statul, deși neproprietar, a vândut pârâților apartamentul pe care aceștia îl dețineau cu chirie, într-un moment în care pe rolul instanței de drept comun se înregistrase deja acțiunea proprietarului prin care contesta titlul statului și se solicita restituirea bunului.
Deși valabilitatea contractului a fost consfințită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (dec. civ. nr. 4057/2003 a Curții de APEL CRAIOVA ), nu a avut loc o analiză în fond în ceea ce privește situația juridică a imobilului și buna credință a cumpărătorilor, față de momentul când a avut loc încheierea contractului, pârâții însăși recunoscând că au știut că imobilul a aparținut autoarei reclamantului.
Din aceste considerente, în mod corect instanța de fond a apreciat că imobilul a fost preluat de Stat fără titlu valabil și că titlul reclamantul, dobândit cu titlu de moștenire de la adevăratul proprietar deposedat abuziv, este mai bine caracterizat decât cel invocat de pârâții, astfel că, făcând aplicarea dispozițiilor art. 480.civ., a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul.
Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentant legal al Statului Român - Direcția Generală a Finanțelor Publice M, și, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.
În recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentant legal al Statului Român - Direcția Generală a Finanțelor Publice M se critică soluțiile instanței de fond și apel arătând că dreptul de proprietate al Statului Român nu mai există odată cu recunoașterea prin efectul Lg. 112/1995 a dreptului de proprietate al autoarei, astfel că acesta nu are calitate procesuală pasivă.
Pe de altă parte, se mai arată că în cauza de față trebuia aplicată legea specială privind restituirea proprietăților și nu legea generală, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală.
O altă critică este aceea că, prin compararea celor două titluri de proprietate, instanța a greșit atunci când a stabilit că titlul de proprietate al autoarei reclamantului este mai bine caracterizat, neavând în vedere dreptul de proprietate al pârâtelor dobândit în baza Lg. 112/1995.
În recursul declarat de, și se critică hotărârile pentru faptul că în mod greșit s-a reținut că titlul reclamantului este mai bine caracterizat decât titlul lor, deși testatoarea, în baza Lg. 112/1995, a solicitat despăgubiri pentru imobil, iar prin decizia civilă nr. 5788/2001, a ICCJ, acțiunea în revendicare introdusă de și continuată de a fost respinsă.
Recurenții mai arată că, după cumpărarea apartamentului în baza Lg. 112/1995, autoarea și beneficiau doar de măsuri reparatorii în echivalent, imobilul intrând în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului 92/1950.
În final, recurenții arată că litigiul trebuia soluționat după procedura specială prev. de Lg. 10/2001 și nu în baza dreptului comun, iar instanțele nu au avut în vedere împrejurarea că s-a respins în mod irevocabil acțiunea reclamanților privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul dobândit în baza Lg. 112/1995.
Recursurile declarate sunt întemeiate.
Potrivit deciziei civile nr. 3433/31.03.2006, a ICCJ, obiectul cererii reclamantului în cauza de față îl constituie acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispoz. art. 480 -481 Cod civil, reclamantul invocând preferința dreptului său de proprietate față de dreptul de proprietate al pârâților, prin compararea titlurilor de proprietate.
Instanța de fond a admis acțiunea și cea de apel a menținut soluția în revendicare a reclamantului, constatând că imobilul, situat în Dr. Tr. S,-, a fost preluat de Statul Român, fără titlu valabil în baza DL 92/1950, că autorii reclamantului au preluat prin acte de vânzare-cumpărare valabile, în anul 1936, imobilul.
De asemenea, instanțele au reținut că pârâții invocă asupra aceluiași imobil un titlu de proprietate care este contractul de vânzare-cumpărare nr. 145/1997, prin care imobilul a fost cumpărat în baza Lg. 112/1995, pârâții având calitatea de chiriași la data cumpărării.
La compararea titlurilor de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare pe dreptul comun, instanțele au ajuns la concluzia că titlul de proprietate al reclamantului este mai vechi, mai bine caracterizat și preferabil față de titlul de proprietate al pârâților.
Această concluzie a instanțelor pornește însă de la premize și raționamente greșite.
Este adevărat că, potrivit art. 20 alin.1 din Lg. 10/2001, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Lg. 112/1995, pot să solicite restituirea în natură a imobilelor, numai că acest drept este condiționat de împrejurarea ca imobilul să nu fi fost vândut până la data intrării în vigoare a acestei legi, iar potrivit art. 20 alin.2 din Lg. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prev. Lg. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru valoarea de piață corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
În acest sens, trebuie evidențiat faptul că prin decizia civilă nr. 4057/25.11.2003, Curtea de APEL CRAIOVAa statuat în mod irevocabil că acțiunea reclamantului, de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145/1997 este neîntemeiată și a fost respinsă, iar prin decizia civilă nr. 5788/19.12.2001, Curtea Supremă de Justiție a respins în mod irevocabil acțiunea în revendicare pornită de autoarea și continuată de moștenitorul testamentar, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Așa cum rezultă din considerentele acestor decizii, reclamanta nu mai era îndreptățită să solicite restituirea în natură a imobilului, după ce, potrivit Lg. 112/1995, aceasta a ales calea procedurii speciale prevăzută de această lege, solicitând expres despăgubiri, care au fost consfințite prin M de Aplicare a Lg. 112/1995, cu nr. 363/1997 și completată prin Hotărârea nr. 495/6.05.1998.
Refuzul ulterior al reclamantei de a încasa suma, returnând-o, nu a fost însă de natură să ducă la desființarea titlului de proprietate al pârâților constituit în temeiul dispozițiilor speciale ale Lg. 112/1995.
Rezultă deci că acțiunea în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, cu nr.145/1997, precum și acțiunea de restituire în natură a imobilului, promovate de reclamanți, au fost respinse în mod irevocabil.
Această situație de fapt a fost reținută de instanțele de fond și apel, însă ele au apreciat în mod greșit că ea nu are consecințe juridice în compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, deoarece imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și astfel titlul reclamantului, dobândit prin moștenire de la adevăratul proprietar deposedat abuziv în baza DL. 92/1950, este mai bine caracterizat decât cel invocat de pârâții și dobândit în baza legii speciale nr. 112/1995.
De asemenea, instanțele de fond și apel au considerat în mod greșit că dreptul de proprietate al reclamanților este protejat în mod absolut de art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista o asemenea protecție ce ar decurge din Convenție și care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamant, era necesar, chiar potrivit jurisprudenței CEDO, să fie vorba despre un bun actual, calitatea de titular al dreptului să fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul reclamanților existența unor speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea lui.
În speța dedusă judecății însă, reclamantului nu i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra bunului printr-o hotărâre judecătorească, dimpotrivă, acest drept a fost confirmat ca aparținând pârâților, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate ce a fost îndreptată împotriva titlului pârâților, dar și a respingerii acțiunii de restituire în natură a bunului, în contradictoriu cu pârâții.
De asemenea, reclamantul nu putea pretinde nici existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportate la situația de fapt concretă a speței.
În acest sens, potrivit art. 18 lit. c din Lg. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, ceea ce s-a stabilit în mod irevocabil prin decizia nr. 5788/2001 a ICCJ.
Pe de ală parte, prin Hotărârea nr. 363/1997, completată prin Hotărârea nr. 495/1998, s-au acordat, la cererea reclamantei, despăgubiri pentru imobilul din-, asigurându-se în acest fel aplicarea măsurilor legislative adoptate de stat în materia imobilelor preluate abuziv.
Instanțele de fond și apel au considerat că indiferent de circumstanțele concrete ale speței, că pârâții, care sunt dobânditorii legali ai imobilului, trebuie deposedați de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură foștilor proprietari.
Prin aceasta însă, diminuarea vechilor atingeri ale proprietății ar crea noi abuzuri și noi prejudicii și care ar fi disproporționate în sarcina actualilor dobânditori pârâți.
Chiar jurisprudența CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să suporte ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, pentru că astfel s-ar încălca principiul proporționalității și astfel actualii dobânditori ai bunului nu ar avea la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unor compensații cu o valoare apropiată de valoarea imobilului.
În acest sens, potrivit art. 50 din Lg. 10/2001, foștii chiriași ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate, pot obține doar restituirea prețului actualizat, preț care însă nu reflectă valoarea de circulație a bunului.
Din aceste considerente rezultă că, în acțiunea de comparare a titlurilor de proprietate, care este specifică revendicării, instanțele au ignorat împrejurarea că titlul pârâților fusese confirmat prin două hotărâri judecătorești irevocabile, că aceștia beneficiau de un bun în sensul Convenției Europene, în timp ce reclamantul nu era titularul unui bun actual și nici măcar a unei speranțe legitime în sensul jurisprudenței europene, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare.
În acest context, aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, în favoarea reclamantului s-a realizat în mod greșit, deoarece norma invocată era aplicabilă pârâților și era de natură să ducă la respingerea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor și care tindea la lipsirea pârâților de un bun recunoscut prin două hotărâri judecătorești irevocabile și implicit, la lipsirea de eficiență a acestora, cu consecințe negative asupra stabilității raporturilor juridice civile.
Având în vedere aceste considerente, urmează să se constate că deciziile instanțelor de fond și apel sunt lipsite de temei legal și, potrivit art. 304 pct. 9 Cod pr. civ. să fie admise recursurile și modificate ambele hotărâri, în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, REPREZENTANT LEGAL AL STATULUI ROMÂN - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE M, și împotriva deciziei civile nr. 126/A din 19 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosar nr- și a sentinței civile nr. 5445 din 16 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria Dr Tr S în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant și intimații pârâți CONSILIUL LOCAL DR. TR. S, PRIMĂRIA MUN. DR. TR. S, DR. TR. S, PRIMĂRIA DR. TR. S - SERVICIUL PUBLIC DE ADMINISTRARE ȘI GOSPODĂRIRE A DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT.
Modifică ambele hotărâri atacate, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul, ca neîntemeiată.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Ianuarie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red. jud. -
Tehn.
4 ex./28.01.2009
Președinte:Alexandrina MaricaJudecători:Alexandrina Marica, Dan Spânu, Sorin Drăguț
