Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 67/2010. Curtea de Apel Timisoara
Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-- 23.12.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 67/
Ședința publică din 27 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Oberșterescu
JUDECĂTOR 2: Rujița Rambu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta T împotriva Deciziei civile nr. 702/A din 14.10.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, pentru pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, se prezintă pentru pârâta recurentă doamna consilier juridic, lipsă fiind reclamantul intimat.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul este timbrat cu 213 lei taxă judiciară de timbru și 0,50 lei timbru judiciar și a fost declarat în termen legal.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta pârâtei recurente depune la dosar ordinul de plată nr. 82, în valoare de 213 lei, privind taxă judiciară de timbru, timbru judiciar de 0,50 lei, delegația și arată că nu mai are cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar modificarea ei în sensul respingerii acțiunii în totalitate, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru.
După închiderea dezbaterilor, dar înainte de ridicarea ședinței, se prezintă pentru reclamantul intimat domnul avocat, care depune la dosar împuternicirea avocațială și practică judiciară, solicitând respingerea recursului.
CURTEA
În deliberare, constată că prin Decizia civilă nr. 702/A din 14.10.2009, pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa respins apelurile declarate de reclamantul și pârâta T împotriva Sentinței civile nr. 12919/20.10.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr-.
Astfel, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe, care a dispus următoarele: a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de închiriere conform art. 5 din OUG nr. 40/1999 și, în consecință, a respins această cerere; a respins excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de închiriere conform art. 26 și 27 din OUG nr. 40/1999; a respins excepțiile prematurității și lipsei de interes a reclamantului în ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de închiriere conform art. 5 din OUG nr. 40/1999; a admis în parte acțiunea reclamantului, sens în care a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 5731,32 lei, cu titlu de sumă încasată de pârâtă excedentar cu titlu de chirie în perioada 01.02.2005 - 31.05.2007, actualizată cu indicele de inflație aferent perioadei februarie 2005 - aprilie 2008; a respins în rest acțiunea.
În baza art.137, alin.1 Cod pr. civilă, având a se pronunța asupra excepției autorității de lucru judecat și, implicit, a excepțiilor prematurității și lipsei de interes invocate de pârâtă, judecătoria a constatat că la data de 11.04.1995, între pârâtă, în calitate de proprietar și reclamant, în calitate de locatar principal, s-a încheiat contractul de închiriere înregistrat sub nr. 2292/29.03.1995, accesoriu la contractul de muncă (filele 46-47), pentru apartamentul nr. 4, în suprafață de 74. din imobilul situat în T,-,. 3,. II, pe termen de un an, cu posibilitatea prelungirii cu câte un an, prin acordul părților.
La data de 8.07.1999, părțile au încheiat un act adițional la acest contract (fila 48), în care au stabilit că chiria se recalculează în conformitate cu prevederile OUG 40/1999, că prețul chiriei se va indexa de către locator în funcție de evoluția indicelui de inflație comunicat de Direcția Generală de Statistică și că, chiria recalculată, în sumă de 252.800 ROL, se va încasa începând cu data de 1.06.1999.
La data de 28.10.2004, prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 14667 (filele 43-44), reclamantul a chemat în judecată pârâta și a solicitat, în principal, obligarea acesteia la vânzarea locuinței în condițiile Legii nr. 85/1992, iar în subsidiar, la încheierea unui nou contract de închiriere conform OUG 40/1999, invocând în ceea ce privește acest ultim petit că pârâtei îi revine obligația de a încheia în temeiul acestei ordonanțe de urgență un nou contract de închiriere, pe un termen de 5 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței.
Prin sentința civilă nr. 7410/27.07.2005, Judecătoria Timișoaraa respins acțiunea promovată de reclamant. În ceea ce privește petitul formulat în subsidiar, a reținut că interesul juridic al reclamantului nu este născut și actual, întrucât contractul încheiat de părți este încă în vigoare și își produce efectele.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat apel, arătând că art. 5 din OUG 40/1999 prevede în mod imperativ obligativitatea încheierii unor noi contracte de închiriere pentru o perioadă de 5 ani, în favoarea chiriașilor sau a foștilor chiriași și că, cuantumul chiriei este reglementat de art. 26 din acest act normativ.
Prin decizia civilă nr. 374/27.12.2007 pronunțată în dosar nr- (număr în format vechi 2523/2007), Tribunalul Mureșa respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reținând că OUG 40/1999 se referă în art.1 și 2 la contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, precum și cele folosite de așezămintele social-culturale și de învățământ, prelungite sau reînnoite conform Legii 17/1994 și aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, or Legea 17/1994 a intrat în vigoare la data de 8.04.1999, anterior încheierii contractului de închiriere de către părțile litigante, astfel că OUG 40/1999 nu poate constitui temei pentru prelungirea contractelor de închiriere, condițiile de prelungire a termenului de închiriere fiind prevăzute de art. III, alin. 2 și 3 din contractul de închiriere încheiat de părți, unde se prevede expres că la expirarea perioadei de un an, contractul este considerat prelungit cu câte un an, dacă după expirarea fiecărui an trecut nici una din părți nu notifică în scris celeilalte părți intenția de încetare a contractului.
Văzând cele de mai sus, judecătoria a constatat ca excepția autorității de lucru judecat este întemeiata în ceea ce privește cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de închiriere conform art. 5 din OUG 40/1999, conform căruiapentru imobilele, precum și pentru suprafețele locative cu destinația de locuință, privatizate după 01.01.1990 odată cu societățile comerciale care le dețineau în proprietate ca locuințe, locuințe de serviciu, cămine pentru salariați, proprietarul va încheia, la cererea chiriașului care ocupă efectiv locuința, un contract de închiriere pe o durată de 5 ani, întrucât prin decizia mai sus menționată, s-a stabilit definitiv ca OUG 40/1999 nu poate constitui temei pentru prelungirea contractului de închiriere, fiind îndeplinite astfel condițiile impuse de art. 1201 Cod civil, conform cărora este autoritate de lucru judecat când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate și când prima hotărâre rămasă definitivă a rezolvat în fond procesul dintre părți.
În ceea ce privește cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de închiriere conform art. 26 și 27 din OUG 40/1999, instanța de fond a constatat că, atât prin acțiunea înregistrata sub nr. 14667/2004 cât și prin cea înregistrată sub nr. 14668/2004, pe rolul Judecătoriei Timișoara, la care pârâta face referire, reclamantul nu a solicitat obligarea la încheierea unui nou contract de închiriere conform prevederilor art. 26 și 27 din OUG 40/1999, astfel cum rezultă din sentințele civile nr. 7410/2005 și nr. 1058/2005 (filele 88-99), motiv pentru care, prin prisma celor de mai sus, s-a constatat că este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă în ceea ce privește cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui nou contract de închiriere conform art. 26 și 27 din OUG 40/1999.
Având în vedere cele de mai sus, instanța de fond a constatat că excepțiile prematurității și lipsei de interes a reclamantului în privința celui de-al doilea petit, astfel cum a fost precizat, sunt neîntemeiate și au fost respinse ca atare, dată fiind autoritatea de lucru judecat, anterior reținută.
În ceea ce privește însă chiria, instanța de fond a constatat că prin actul adițional încheiat în anul 1999, părțile litigante au stabilit că aceasta se calculează conform OUG 40/1999, stabilind astfel că acest act normativ reprezintă temeiul pentru calcularea chiriei.
Întrucât prin sentința civilă nr. 8635/29.09.2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. 4002/2006, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 465/A/28.05.2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1139/31.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr- (filele 50-53), s-a tranșat cu putere de lucru judecat că Hotărârea 1/2005 a pârâtei este nelegală, întrucât nu au fost avute în vedere art. 26 și 27 din OUG 40/1999, instanța de fond a constatat că primul petit formulat de reclamant este întemeiat, considerent pentru care, având în vedere concluziile cuprinse în raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expert, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 5731,32 lei, cu titlu de sumă încasată de pârâtă excedentar, actualizată cu indicele de inflație aferent perioadei februarie 2005 - aprilie 2008, reținând că această sumă reprezintă diferența dintre suma încasată potrivit Hotărârii 1/2005 și suma ce ar fi trebuit încasată prin raportare la prevederile art. 26 și 27 din OUG 40/1999, convenite de părți prin actul adițional.
În ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului existent între părți cu respectarea prevederilor art. 26 și 27 din OUG 40/1999, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată și a respins-o ca atare, câtă vreme contractul de închiriere nr. 2292/29.03.1995 este în ființă și se raportează la OUG 40/1999 în ceea ce privește modalitatea de calcul a chiriei, iar art. 26 și 27 din OUG 40/1999 vizează tocmai stabilirea chiriei.
În calea de atac a apelului, criticile aduse de reclamant sentinței primei instanțe s-au referit la împrejurarea pronunțării instanței de fond asupra unei cereri pe care nu a formulat-o, atunci când a respins cererea de încheiere a unui nou contract, neobservând că a solicitat prelungirea contractului existent pe o durată de 5 ani. A criticat hotărârea primei instanțe și pentru aceea că în mod eronat a admis excepția autorității de lucru judecat, subliniind că îi sunt aplicabile prevederile art. 5 din OUG nr. 40/1999.
Criticile aduse de pârâta apelantă au vizat aplicarea greșită a legii, susținând că în speță sunt aplicabile prevederile Codului fiscal și nu ale OUG nr. 40/1999, precum și proba cu expertiză efectuată în cauză, menționând că în mod eronat expertul s-a raportat la dispozițiile OUG nr. 40/1999, neținând cont de contractul de închiriere și de actul adițional nr. 6531/13.07.1999. O altă critică a pârâtei apelante s-a referit la aceea că expertiza a stabilit dobânda aferentă sumei încasate excedentar fără luarea în considerare a dispozițiilor OG nr. 9/2000.
Tribunalul a apreciat că sunt nefondate ambele apeluri declarate în cauză, reținând, în ceea ce privește apelul reclamantului, că nu este întemeiată critica nepronunțării primei instanțe cu privire la prelungirea contractului de închiriere, instanța analizând temeinicia solicitării reclamantului atât din perspectiva existenței în prezent a unui raport locativ, confirmat de contractul în ființă, cât și raportat la prevederile art. 5, 26 și 27 din OUG nr. 40/1999.
În privința criticilor formulate de pârâtă, Tribunalul a reținut că acestea sunt nefondate, chiar poziția sa procesuală exprimată în calea de atac fiind contradictorie, de vreme ce, deși susține aplicabilitatea în cauză a Codului fiscal, cu privire la cuantumul chiriei, precizează mai apoi că însăși ea, societatea pârâtă, pentru a asigura un echilibru între chirie și veniturile chiriașilor salariați a convenit cu reclamantul pe calea actului adițional nr. 6531/13.07.1999 la contractul de închiriere, a proceda la recalcularea chiriei în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 40/1999 (pct.2 din actul adițional-fila 48).
Or, actul adițional relevat constituie legea părților, potrivit dispozițiilor art. 969.civ. context în care, just a reținut judecătoria că dispozițiile art. 26-31 din OUG nr. 40/1999 se impuneau a fi respectate întocmai la recalcularea chiriei.
Cât privește modalitatea de actualizare cu indicele de inflație a sumei solicitate de reclamant, reproșul adus expertului de către pârâta apelantă că greșit a procedat la actualizarea anuală și nu lunară a chiriei, fundamentat pe pct. 4 din actul adițional la contractul de închiriere, nu se susține, de vreme ce în efectuarea lucrării de specialitate expertul a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 27 din OUG nr.40/1999, ce stipulează că "tariful de bază lunar al chiriei (lei/mp) se actualizează în funcție de rata anuală a inflației, prin hotărâre a Guvernului, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an", iar pe de altă parte, clauza din actul adițional pe care se întemeiază pârâta nici nu specifică despre ce indice al inflației este vorba, lunar sau anual. Ca atare, instanța de control judiciar a apreciat că în mod legal expertul s-a raportat la indicele de inflație anual în calcularea diferenței de chirie percepută excedentar de la reclamant de către pârâtă.
De asemenea, în mod temeinic a conchis instanța de fond că modul de calcul al sumei datorată reclamantului trebuie raportat la prevederile art. 26-31 din OUG nr. 40/1999 avute în vedere de specialist la efectuarea raportului de expertiză, de vreme ce pârâta, conform actului adițional supra amintit, s-a obligat a respecta întocmai la recalcularea chiriei dispozițiile OUG nr. 40/1999, ceea ce reiese că nu a făcut dintru-început, de altfel, prin recuantificarea chiriei, potrivit actului adițional, la suma de 25,28 lei lunar, când dispozițiile legale o îndrituia la stabilirea unei sume maxime de 24,64 lei lunar.
Nici critica adusă de pârâta apelantă relativ la stabilirea unei dobânzi legale la suma datorată reclamantului, cu nerespectarea prevederilor OG nr. 9/2000, nu subzistă, de vreme ce din analiza raportului de expertiză efectuat și a răspunsului la obiecțiuni (anexele la răspunsul la obiecțiuni) nu rezultă că expertul ar fi stabilit vreo dobândă la debitul ce incumbă pârâtei, el procedând doar la actualizarea sumei cu indicele de inflație.
Nerelevante în speță se privesc a fi și argumentele reiterate de pârâta apelantă pe calea apelului, referitoare la clauzele Acordului de împrumut încheiat la 09.04.1995 cu Banca Europeană pentru și Dezvoltare, clauze care impun aprobarea prealabilă a băncii pentru orice acțiune autonomă a societății pârâte, neidentificându-se nici o conexiune cu problema de drept dedusă judecății.
Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs pârâta, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 5731,12 lei și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de recurs, pârâta recurentă a invocat disp. art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc.civilă, arătând că lipsa verificării limitelor de încadrare a chiriei stabilite, cu încălcarea prevederilor art. 26 - 31 din OUG nr. 40/1999, echivalează cu soluționarea cauzei fără a intra în cercetarea fondului cauzei, devenind aplicabile dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă.
Pârâta recurentă a mai arătat că sunt contradictorii considerentele hotărârii prin aceea că sunt fundamentate atât pe dispozițiile art. 26 - 28 din OUG nr. 40/1999, care prevăd calcularea chiriei "pornindu-se de la un tarif de bază lunar", cât și pe dispozițiile art. 31 din actul normativ menționat, care prevăd că "nivelul maxim al chiriei pentru locuințele prevăzute la art. 26 și terenul aferent acestora nu poate depăși 15% din venitul net lunar pe familie, care au caracter completator, dar se stabilește existența unui excedent al chiriei, deși nivelul maxim nu a fost depășit.
Totodată, pârâta recurentă a învederat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 26 - 31 din OUG nr. 40/1999, astfel că trebuia să ordone expertului să procedeze la calcularea chiriei conform art. 31 din actul normativ menționat, respectiv să verifice dacă modul de calcul stabilit de societate se încadrează în nivelul maxim de 15% din venitul net lunar pe familie al reclamantului, iar pe de altă parte, să determine raportul dintre chiria pretins încasată excedentar de societate și chiria actualizată datorată de reclamant pârâtei, procedându-se la scăderea acesteia din urmă din pretențiile emise de reclamant prin acțiunea precizată.
Că, examinând conținutul expertizei, se constată aplicarea parțială a reglementărilor care stabilesc criteriile de calcul a chiriei, respectiv a dispozițiilor art. 26 - 27, cu ignorarea dispozițiilor art. 31 din OUG nr. 40/1999, astfel că, fiind necesară completarea probatoriului, devin aplicabile disp. art. 312 Cod procedură civilă, care atrag măsura casării deciziei cu trimitere spre rejudecare în vederea suplimentării sau completării expertizei.
De asemenea, a susținut că în mod nelegal ambele instanțe au înlăturat prevalența dispozițiilor art. 21 alin. 3 lit. "l" din Codul fiscal, care statuează asupra necesității corelării nivelului chiriilor cu cheltuielile afectate întreținerii, reparării și funcționării locuințelor de serviciu, precizând că expertul a stabilit dobânda aferentă sumei încasate excedentar fără a lua în considerare dispozițiile art. 3 alin. 3 din OG nr. 9/2000, care reglementează dobânda legală pentru alte cazuri decât între comercianți raportată la nivelul dobânzii de referință a diminuat cu 20%.
Reclamantul intimat a fost citat cu mențiunea de a formula întâmpinare în această cauză, dar nu a dat curs solicitării instanței.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă și art. 26 - 31 din OUG nr. 40/1999, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul pârâtei.
Astfel, Curtea reține, în primul rând, că nu este întemeiată critica pârâtei recurente în sensul că trebuia să se țină cont de dispozițiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât nu aceste dispoziții cu caracter general constituie baza pentru recalcularea chiriilor, ci dispozițiile legii speciale, respectiv art. 27 - 31 din OUG nr. 40/1999, așa cum înseși părțile au stabilit prin Actul adițional la contractul nr. 2292/29.03.1995 ( 48 dosar fond).
De asemenea, Curtea apreciază că este neîntemeiată și critica pârâtei recurente, în sensul că nivelul chiriei nu se stabilește conform tarifului de bază, ci pornindu-se de la acesta până la nivelul maxim prevăzut de lege, atâta timp cât prevederile art. 26 alin. 1 și 2 și art. 27 alin. 1 impun aplicarea unei chirii calculate pe baza unui tarif de bază lunar, ce se diferențiază pe localități și pe zone în cadrul localităților, iar plafonarea (limitarea) prevăzută de art. 31 alin. 1 devine incidentă doar în cele două ipoteze expres arătate.
În acest context, trebuie observat că nu se justifică solicitarea recurentei de casare a deciziei atacate în temeiul disp. art. 312 Cod procedură civilă, în vederea suplimentării raportului de expertiză, în condițiile în care la instanța de fond, urmare a obiecțiunilor repetate ale pârâtei, expertul a depus două suplimente la raportul de expertiză ( 121, 132). Solicitarea casării cu trimitere nu se justifică și pentru aceea că, potrivit art. 212 alin. 2 Cod procedură civilă, pârâta recurentă avea posibilitatea solicitării unei contraexpertize la primul termen după depunerea lucrării, ceea ce nu a făcut, nesolicitând această probă nici în apel, așa încât nu poate invoca propria-i culpă pentru a trage foloase.
Curtea reține că nu este întemeiată nici critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr. 9/2000, atâta timp cât, potrivit raportului de expertiză și suplimentelor la acesta, expertul nu a stabilit vreo dobândă la debitul datorat de pârâtă, ci doar a procedat la actualizarea sumei datorate cu indicele inflației.
Așa fiind, Curtea apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26 - 31 din OUG nr. 40/1999 și nu cuprinde motive contradictorii, astfel că în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să respingă ca neîntemeiat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta T împotriva Deciziei civile nr. 702/A din 14.10.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, G - - - - -
GREFIER,
- -
Red. - 01.02.2010
Tehnored. 26.02.2010; 4 ex.
Emis 2 com.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara
JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
Instanță de apel: Tribunalul Timiș
Judecători:;
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Rujița Rambu, Florin Șuiu