Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 6719/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(5185/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.6719/
Ședința publică din data de 19 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă SC SA - Membru Grup, împotriva încheierii de ședință din 15 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, lulica, -, G, G, G, a, ela, G, -, HG, lonescu, Matura, OG, OG, -, -, -, R, -, C, a, ela, Mariu, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 12.11.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 19.11.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.956 din 15 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale Contencios Administrativ și Fiscal - Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.298 alin. (2) ultima liniuță din Codul muncii; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, lulica, -, G, G, G, a, ela, G, -, HG, lonescu, Matura, OG, OG, -, -, -, R, -, C, a, ela, Mariu,; a fost obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând aprovizionarea toamnă-iarnă și cota de gaze în perioada 2005-2007, proporțional cu timpul efectiv lucrat, în cuantum de 15.100,73 lei pentru fiecare dintre reclamanții:, și; 9422 lei pentru fiecare dintre reclamanții, C-re ea. a, ela,.. HG, lonescu,.. Matura,., OG, OG, -. -, -,., --, C, ela.,., Mariu și; 3925 lei pentru fiecare dintre reclamanții, lulica, G, G, G, G, -, R, Sochița, și; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 21.759,73 lei reprezentând aprovizionarea - toamnă-iarnă, cota de gaze și suplimentări salariale Paști - C (2005-2007); s-a luat act de renunțarea reclamanților, și la judecata acțiunii.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut cu privire la excepția de neconstituționalitate referitoarea la art. 298 alin. (2) - ultima liniuță din Codul muncii privește exclusiv împrejurarea că, deși acestea nu pot modifica prevederile legale referitoare la competența teritorială cuprinse în Legea nr.168/1999, lege specială, totuși excepția de necompetență teritorială invocată în prezenta cauză a primit o soluționare în temeiul prevederilor sale.
Pe de altă parte susține Tribunalul că prin invocarea acestei excepții nu se critică prevederea legală, ci se pune în discuție modul de aplicare în timp a unor norme de lege precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii, ceea ce este altceva decât constituționalitatea sa, decurgând din conformitatea cu dispozițiile constituționale.
De fapt, invocarea unei pretinse neconcordanțe a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr.53/2003 cu dispozițiile constituționale; pârâta a urmărit confirmarea interpretării că, în măsura în care în cuprinsul acestora nu se precizează în mod expres abrogarea dispozițiilor art.72 din Legea nr.168/1999, acestea ar fi în vigoare.
Prin urmare a reținut Tribunalul că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr.47/1992, republicată, potrivit căreia "Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de aplicare și interpretare a legii, ci numai asupra înțelesului său, contrar Constituție", nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, respingând astfel în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr.47/1992 ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu dispozițiile art.298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr.53/2003.
Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a reținut că din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții sunt salariații pârâtei așa cum rezultă din mențiunile efectuate în carnetele de muncă ale acestora.
Conform art. 176 alin. (1) și (2) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze: "Cu ocazia unor evenimente anuale, Paști, Ziua Meseriei, C, precum și în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă) salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă.
Fiecare din adaosurile de mai sus vor avea un cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor prezentului contract."
Contractul colectiv de muncă mai sus menționat este înregistrat sub nr.288/2006 din 15.02.2006 și publicat în Monitorul Oficial Partea a V nr.9 din 26.03.2007.
Potrivit art.178 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din industria petrolieră, înregistrat la Ministerul Munci, Solidarității Sociale și Familiei sub nr.53396/P/04.05.2000 prevede: "Salariații agenților economici nominalizați în anexa 1 vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea a 2500-4000 mc de gaze naturale."
Art. 187 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică petrol și gaze pe anul 2006, prevede: "Salariații agenților economici nominalizați în anexa a pct. B vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale."
În anexa 1 pct. B sunt menționați agenții economici ori filialele și sucursalele acestora în care se aplică Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze.
La pct. B este menționat SA, cu filialele și sucursalele din componența sa și societățile comerciale la care deține capital social.
Expertul a constatat din materialul documentar pus la dispoziție de către pârâtă că drepturile reprezentând contravaloarea aprovizionării toamnă-iarnă nu au fost introduse în salariul de bază al reclamanților în perioada 2005-2007.
De asemenea, drepturile bănești constând în ajutor material anual egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale într-un cuantum de 4000 mc, gaze naturale pentru fiecare an, conform art. 187 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze, nu a fost acordat salariaților.
Mențiunea din carnetele de muncă "negociat salariul" nu demonstrează că începând cu data de 01.08.1997 ajutorul a fost introdus în salariu.
Tribunalul a reținut că pârâta nu a făcut dovada că drepturile bănești solicitate de reclamanți au fost incluse în salarii în perioada 2005-2007, deși sarcina probei îi revenea conform art. 287 din Codul muncii.
În absența statelor de plată nu se poate aprecia dacă creșterea salarială din perioada 2005-2007 a fost determinată de majorarea salariilor de bază reașezate sau din considerentul că suplimentările salariale au fost acordate, aspect ce a fost confirmat și din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză potrivit căruia, pentru perioada 2005-2007, contravaloarea aprovizionării toamnă-iarnă (pentru luna octombrie) și ajutorul material anual egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale într-un cuantum de 4000 mc gaze naturale pentru fiecare an, nu au fost acordate, reclamanții beneficiind doar de creșterile salariale din cadrul societății.
Tribunalul a reținut că cuantumul drepturilor bănești reprezentând contravaloarea aprovizionării toamnă-iarnă se raportează la nivelul salariului minim pe ramură actualizat la 28.02.2009, iar cu privire la contravaloarea cotei de gaze naturale va fi reținut prețul stabilit de expert în raport de Ordinele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul, sume actualizate cu indicii de inflație la 28.02.2009 prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
Cu privire la cererea reclamanților privind acordarea dobânzii legale prevăzută de art. 3 din OG nr.9/2000 Tribunalul a găsito neîntemeiată deoarece actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanțelor la valoarea lor reală.
Iar acordarea dobânzilor, penalităților sau majorărilor poate fi dispusă numai dacă există prevedere stipulată printr-un înscris însușit de părți, situație ce nu se regăsește în cauza de față.
Tribunalul a reținut că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți conform art. 243 din Codul muncii.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită acordarea drepturilor bănești reprezentând suplimentări salariale de Paști și de C, Tribunalul a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivelul societății pentru anii 2003-2007 are aceeași formulare din toate contractele, prevăzându-se că salariații SNP cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C vor beneficia de o suplimentare a drepturilor salariale egale în cuantum cu salariul de bază mediu pe unitate.
Din conținutul art. 168 alin. (1) și (2) rezultă că drepturile salariale prevăzute în contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2003-2007 au fost incluse în salariile angajaților societății pârâte doar pentru anul 2003 întrucât în ipoteza în care nu ar fi intenționat să acorde aceste drepturi și pentru anii următori nu le-ar fi prevăzut în art.168 alin. (1).
În ceea ce privește cuantumul drepturilor bănești reprezentând suplimentările salariale aferente sărbătorilor de Paști și de C se constată că acestea raportează conform art. 168 alin. (1) la salariul de bază mediu pe unitate și nu la salariul brut care a fost avut în vedere de reclamanți la calculul sumelor solicitate.
Împotriva acestei sentințe intimata-recurentă SC SA a formulat două recursuri, unul împotriva încheierii de respingere a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 298 alin. 2 ultima liniuță, precum și recursul împotriva sentinței de fond.
Constată că prin încheierea de ședință din 11.05. 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de pârâta SC SA B, în contradictoriu cu reclamanții, privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alineatul 2 ultima liniuță din Codul muncii.
Pârâta a declarat recurs, criticând încheierea precitată, în esență, sub următoarele aspecte:
Încheierea este nelegală și netemeinică, instanța încălcând prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și soluționând excepția de neconstituționalitate pe fondul acesteia;
Față de conținutul acestui text legal, instanța trebuia să verifice dacă dispozițiile invocate fac parte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, dacă acestea au legătură cu cauza și dacă au mai fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie a Curții Constituționale;
Cu toate acestea, instanța și-a depășit atribuțiile stabilite prin lege și a procedat la analiza pe fond a excepției invocate, reținând că prin cererea formulată nu se invocă o veritabilă excepție de neconstituționalitate, ci se pune în discuție modalitatea de aplicare a legii în timp;
Din conținutul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru invocarea unei excepții de neconstituționalitate a unei prevederi legale trebuie îndeplinite mai multe condiții;
În primul rând, excepția trebuie să fie invocată în fața unei instanțe judecătorești;
În al doilea rând, este necesar ca excepția să aibă ca obiect prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță în vigoare;
În al treilea rând, prevederile contestate să nu mai fi fost declarate neconstituționale anterior;
În al patrulea rând, prevederile contestate să aibă legătură cu soluționarea cauzei;
Toate aceste condiții sunt îndeplinite în cauză;
Instanța a dat o interpretare greșită normelor ce reglementează admisibilitatea excepției și, totodată, și-a depășit atribuțiile;
Greșita interpretare a legii rezidă în nerespectarea prevederilor art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, din cuprinsul cărora rezultă că instanța își poate exprima și argumenta opinia asupra excepției de neconstituționalitate numai în cazul în care decide să sesizeze Curtea Constituțională;
Dimpotrivă, în cazul în care decide să nu sesizeze Curtea Constituțională, instanța va pronunța o încheiere motivată;
În acest caz motivarea trebuie să privească rațiunile prevăzute de alin. 1, 2 sau 3 și nicidecum rezolvarea excepției, acest atribut fiind rezervat exclusiv Curții Constituționale;
Procedând astfel, Tribunalul și-a depășit atribuțiile, exercitând un abuz de putere;
Instanța a făcut o gravă eroare cu privire la obiectul cererii și cel al excepției în sine;
Excepția privește neconstituționalitatea normelor legale invocate și nu interpretarea lor;
Prin invocarea excepției nu s-a solicitat interpretarea acestor norme, ci constatarea neconstituționalității lor și deci inaplicabilitatea, care desigur exclude orice fel de interpretare a lor;
Dispozițiile atacate ca fiind neconstituționale sunt prevederile art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii, potrivit cu care "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: - orice alte dispoziții contrare";
Aceste dispoziții contravin prevederilor art. 1 alin. 4, art. 1 alin. 5, art. 73 alin. 3 și art. 79 alin. 1 din Constituție;
Art. 1 alin. 4 din Constituție prevede că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
Art. 1 alin 5 din Constituție statuează că în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie;
Art. 73 alin. 3 din Constituție stabilește că prin lege organică se reglementează - regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;
În sfârșit, art. 79 alin. 1 din Constituție arată că Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații;
La momentul actual sunt în vigoare prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, dar și cele ale art. 284 din Codul muncii;
Conform art. 72 din Legea nr. 168/1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea";
Potrivit art. 284 alin. 1 din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e Procedură Civilă, iar alineatul 2 al acestui text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul;
Aceste texte legale au aparent același obiect, iar instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente să soluționeze un conflict de muncă;
De menționat și faptul că și într-un caz și în altul, competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială atrage nulitatea hotărârii;
Deci, pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul muncii (dreptul comun în materie) cu Legea nr. 168/1999 (lege specială la care Codul muncii trimite în mod expres);
Ambele legi sunt organice, prin urmare au forță juridică egală;
Trebuie stabilit dacă Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu;
Ultima liniuță a art. 298 din Codul muncii constituie, prin conținutul său, un temei pentru a se interpreta că art. 72 din Legea nr. 168/1999 a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Codului Muncii;
Însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementa acest mod de abrogare, respectiv Decretul nr. 16/1967;
Prin dispozițiile art. 62 și 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar prevederile normative vizate trebuie determinare expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora;
În aceste condiții, prevederile Codului Muncii trebuie interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000;
În principal, motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale de mai sus au în vedere principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curții Constituționale;
În acord cu această jurisprudență, legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente, să evite paralelismul legislativ, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă aplicabilitate practică uniformă în sensul evitării unei jurisprudențe neuniforme;
Art. 1 alin. 5 din Constituție dispune că respectarea legilor și a Constituției este obligatorie;
Textul constituțional nu stabilește în mod expres cui se adresează această normă, dar din modalitatea de exprimare a legiuitorului și din poziția articolului în cadrul Constituției este evident că destinatarii sunt persoanele fizice și juridice, precum și autoritățile publice implicate în procesul de legiferare, inclusiv Parlamentul României;
Parlamentul este obligat să respecte atât Constituția, cât și legile organice ce decurg din prevederile constituționale;
Legea nr. 24/2000 face parte din piramida constituțională, în sensul că reprezintă o lege esențială pentru procedura legislativă din România;
Nicio autoritate publică nu poate deroga implicit de la prevederile acestei legi, fără a contraveni în acest sens dispozițiilor constituționale;
Parlamentul nu are dreptul să modifice implicit prevederi legale, întrucât ar însemna să se contravină prevederilor constituționale ce vorbesc despre coerența legislativă și despre obligația de respectare a legii;
Codul muncii nu poate modifica implicit prevederile cuprinse în Legea nr. 168/1999, întrucât prin aceasta s-ar contraveni dispozițiilor cuprinse în Constituția României.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Ias olicitat respingerea recursului.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a proc. civ. și făcând aplicațiunea corespunzătoare a prevederilor art. 304/1 proc. civ. (ce permit examinarea cauzei sub toate aspectele de către instanța de control judiciar și dau posibilitatea unei eventuale compliniri a considerentelor hotărârii atacate, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac a recursului prevăzută de lege în materia conflictelor de muncă) va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Tribunalul a procedat corect atunci când a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii, cerere formulată în prezenta cauză de către recurenta-pârâtă SC SA. Sub acest aspect, s-a făcut o aplicațiune corespunzătoare în cauză a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.
Potrivit acestui text legal:
"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare.
(5) Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă.
(6) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Din conținutul acestui articol rezultă că pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu privire la rezolvarea unei excepții de neconstituționalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, nerespectarea fie și a uneia dintre acestea conducând la respingerea cererii de sesizare. Printre acestea se află și cea care impune ca textul legal cu privire la care s-a invocat excepția "să aibă legătură cu soluționarea cauzei".
Această cerință decurge din conținutul art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată, recurenta fiind de acord și ea că este necesar a fi respectată în asemenea situații.
Trebuie definit ce se înțelege prin sintagma "să aibă legătură cu soluționarea cauzei", sintagmă esențială pentru a stabili cazurile în care cererile de sesizare a Curții Constituționale sunt admisibile, fiind evident, printr-o interpretare "per a contrario", că în situațiile în care textul contestat pe calea excepției nu are legătură cu rezolvarea pricinii, nu se poate dispune sesizarea Curții Constituționale.
O normă legală are legătură cu soluționarea unei cauze atunci când de modul în care este interpretată și aplicată depinde hotărârea judecătorească ce se va pronunța, fiind esențială pentru rezolvarea respectivei pricini. Mai precis, de norma respectivă depinde soluția ce se va pronunța în proces, și anume dacă pretențiile deduse judecății vor fi admise sau respinse în fond ori pe calea unei excepții dirimante.
Or, în speță, art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii nu îndeplinește cerința de a fi un text legal care să aibă legătură cu cauza, căci de modul în care este interpretat sau aplicat nu depinde în mod necesar și intrinsec soluția ce se va pronunța în proces.
Conform acestui articol, "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: - orice alte dispoziții contrare". Prin intrarea sa în vigoare se pune problema, sesizată de recurentă, dacă în ce privește stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze conflicte de muncă sunt aplicabile prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 sau cele ale art. 284 din Codul muncii, texte legale care oferă variante diferite din acest punct de vedere: primul prevede că este competentă instanța în a cărei rază teritorială se află sediul unității angajatoare, iar cel de-al doilea arată că este competentă instanța în a cărei circumscripție se găsește domiciliul sau reședința ori după caz sediul reclamantului.
Însă, indiferent de modul în care s-ar rezolva această chestiune a instanței competente teritorial să se pronunțe într-un litigiu de muncă precum cel dedus judecății în prezentul proces, acesta nu este un aspect de care să depindă soluția ce se va pronunța în cauză, în sensul admiterii sau respingerii pretențiilor deduse judecății. Eventuala excepție a necompetenței teritoriale ce poate fi invocată are caracter dilatoriu (determină prelungirea în timp a judecății) și nu dirimant (peremptoriu) în sensul de a avea ca efect dezînvestirea instanței și finalizarea procesului prin admiterea sau respingerea cererilor ce fac obiectul judecății.
De aici concluzia că art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii este un text care nu are legătură cu soluționarea cauzei, ceea ce înseamnă că în mod legal prima instanță a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.
De altfel, însăși Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a normei legale precitate (prin Decizia nr. 254/24.02.2009), reținând printre altele că autorul excepției invocă aspecte ce țin de aplicarea legii și care sunt de competența instanțelor judecătorești și nu a Curții Constituționale. Se confirmă în acest fel și teza respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât însăși instanța de contencios constituțional a reținut inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate privitoare la prevederile art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii.
Este firesc să fie așa deoarece, date fiind dispozițiile art. 29 alin. ultim din Legea nr. 47/1992 republicată, dacă excepția este inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie respinsă.
La acest aspect se adaugă faptul că în pricina de față, esențial pentru soluția ce se va pronunța este modul în care sunt interpretate și aplicate prevederile unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, însă acest act juridic nu poate fi supus controlului de constituționalitate.
Toate cele ce preced justifică înlăturarea ca nefondate a criticilor exprimate prin motivele de recurs.
Sub acest aspect, trebuie arătat că suplinind motivarea hotărârii atacate, Curtea a demonstrat că în speță nu este îndeplinită una dintre condițiile impuse de lege pentru sesizarea Curții Constituționale (cea relativă la existența unei legături a textului legal cu soluționarea cauzei), astfel că nu se mai poate reține împrejurarea că în pricina de față s-ar fi depășit atribuțiile ce revin puterii judecătorești ori că s-ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale relevante în cauză.
În ceea ce privește cererea de recurs la sentința de fond, aceasta este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3041proc. civ.
În motivarea în fapt se invocă următoarele critici ale sentinței recurate.
Prima critică se referă la faptul că pentru venitul anual în luna octombrie "aprovizionare de toamnă-iarnă" nu poate fi considerat un venit salarial, ci un venit reglementat ca măsură de protecție socială.
Prin urmare, pretențiile se încadrează, sub aspectul prescripției extinctive în ipoteza art. 283 lit. e) din Codul muncii, fiind deci aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Iar data nașterii dreptului la acțiune este data la care salariatul, potrivit susținerilor sale nu a încasat suma solicitată prin acțiune, deși momentul pretins al exigibilității era luna octombrie a fiecărui an.
O a doua critică se referă la lipsa calității procesuale pasive a reclamantului, deoarece în plan procesual, calitatea activă a reclamantului trebuie să corespundă calității acestuia de creditor în raportul juridic de drept substanțial obligațional invocat.
Creanța pretinsă trebuie să fie certă, lichidă, exigibilă și să nu fi fost încă acoperită.
O a treia critică se referă la caracterul neîntemeiat al acțiunii, determinat de faptul că acest venit a fost introdus în salariul de bază al fiecărui salariat SA.
Cu caracter normativ general, introducerea în salariul de bază este prevăzută de art. 137 din CCM: "prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic, unele sporuri și/sau adaosuri pot fi incluse în salariul de bază".
Inexistența negocierii și includerii acestui venit în CCM SA din 1999 și până în prezent, ca efect al introducerii în salariul de bază a ajutorului pentru "aprovizionarea de toamnă-iarnă" conduce la inexistența dreptului pretins de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Renunțarea sindicatului la negocieri pe tema acordării distincte a venitului anual în luna octombrie este consecința majorării salariului de bază prin includerea acestui venit în salariul lunar.
Cu privire la drepturile salariale suplimentare de C și de Paști, se invocă următoarele critici.
1. Promovarea acțiunii este prematură. Date fiind prevederile art. 168 alin. 1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă (text nemodificat în perioada 2003-2007), drepturile salariale suplimentare nu se acordă automat, ci doar subsecvent negocierilor anuale ce vor avea loc cu 15 zile calendaristice anterior fiecăruia dintre cele două evenimente (Paștele și Cul).
Deci, dreptul de a formula acțiunea nu se consideră născut atât timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora ar fi trebuit stabilit cuantumul exact al sumelor.
În condițiile în care aceste negocieri nu au avut loc, nu se poate vorbi despre existența în patrimoniul salariaților a unui drept născut, care să poată fi valorificat printr-o astfel de acțiune.
Continuând raționamentul ipotetic și, în acest context, admițând că astfel de negocieri ar avea loc, cuantumul efectiv precum și plata unor sume către fiecare salariat ar rămâne oricum condiționate de decizia ce urmează a fi luată, atât timp cât orice fel de drepturi salariale suplimentare de Paști și de C se pot individualiza numai după finalizarea negocierilor dintre părți și determinării cuantumului lor concret.
2. Dreptul la acțiune era prescris la momentul promovării acțiunii, în speță fiind aplicabile sub acest aspect prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
Drepturile a căror valorificare se dorește prin formularea acțiunii sunt reglementate de Contractul Colectiv de Muncă. Aceste drepturi nu au natură salarială, nu au caracter continuu și nu reprezintă contraprestația oferită salariatului corespunzător activității desfășurate în cadrul.
Potrivit reglementărilor din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivel de unitate, asemenea drepturi bănești nu sunt incluse în noțiunea de "salariu".
Față de cuprinderea în CCM a unor obligații în materie de salarizare, distincte de obligațiile în materia protecției sociale și a altor drepturi, aplicarea normelor legale în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru pretenții derivate din normele CCM, este strâns legată de izvorul obligației, fiind în mod evident diferită de natura și izvorul dreptului solicitat; sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale în sensul CCM, ci exclusiv drepturi acordate prin CCM salariaților în scopul de a le oferi protecție socială.
Prevederile legale indicate (art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii ) prevăd în mod expres termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin CCM, acesta fiind de 6 luni.
3. Sumele solicitate prin acțiune au fost incluse în salariul lunar acordat.
Pretențiile deduse judecății sunt nejustificate în condițiile în care Societatea a achitat toate drepturile salariale în conformitate cu prevederile CCM.
Pentru anul 2003, reprezentanții societății și cei ai salariaților au convenit ca drepturile salariale suplimentare de C și de Paști să fie incluse în salariul de bază al fiecărui angajat. În acest sens a fost negociat și inserat în CCM art. 168 alin. 2.
Începând cu anul 2005, părțile semnatare ale CCM au convenit menținerea măsurii anterior întreprinse, sens în care au modificat textul inițial al art. 168, reglementând aplicabilitatea lui pentru viitor.
Intenția semnatarilor de menținere a acestei măsuri este susținută de următoarele argumente: includerea în reglementarea aplicabilă anului 2005 unei măsuri dispusă pentru anul 2003 nu se justifică decât în situația în care se intenționează ca ea să producă efecte în continuare; modalitatea de modificare a textului inițial convenit demonstrează continuitatea aplicării acestei măsuri.
Inițial, adică în 2003, art. 168 alin. 2 din CCM a avut următoarea redactare: "pentru anul 2003, suplimentările de la alin. 1 vor fi introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, conform modalității și în condițiile negociate cu ". Această clauză a fost reluată ca atare în cuprinsul versiunii republicate a CCM din anul 2003 și din 2004.
Totuși, începând cu versiunea republicată a CCM din anul 2005, art. 168 alin. 2 din CCM precizează clar că. "în anul 2003 suplimentările salariale de la alin. 1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat".
Analizând comparativ această versiune cu cea anterioară, rezultă că părțile au dorit să sublinieze acordul lor cu privire la modificarea ce i-a fost adusă în privința acestor drepturi salariale suplimentare la un anumit moment.
Dacă părțile ar fi considerat că alin. 2 al art. 168 din CCM se aplică doar pentru anul 2003, nu ar fi avut nici un sens să îi mai aducă modificări în anul 2005 prin act adițional. În plus, modificările intervenite în cuprinsul textului (sub acest aspect trebuie avute în vedere prepozițiile folosite și timpul verbului utilizat), precum și succesiunea lor în timp demonstrează că s-a intenționat tocmai menținerea măsurii privind includerea sumelor în salariul de bază, iar nu reimplementarea acestei măsuri.
În interpretarea alin. 2 al art. 168 din CCM nu trebuie să se ignore existența alin. 1 al aceluiași articol. În măsura în care textul alin. 2 ar fi avut o aplicabilitate temporară - așa cum se susține prin cererea de chemare în judecată - nu s-ar mai fi justificat păstrarea sa în cuprinsul art. 168 din versiunea CCM din anii ulterior lui 2003. Rezultă că păstrarea alin. 2 fost necesară tocmai pentru că părțile CCM agreaseră o aplicabilitate nelimitată în timp și nu temporară.
4. Atât reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare au confirmat includerea în salariul de bază a sumelor suplimentare precum și acordarea lor către angajați.
Prin CCM au fost stabilite mecanisme specifice pentru soluționarea conflictelor ivite între salariați și Societate în ceea ce privește executarea contractului Colectiv de Muncă, respectiv interpretarea clauzelor conținute în CCM. În acest sens, urmează a se ține seama de prevederile art. 9 și 10 din Contractul Colectiv de Muncă.
Părțile au stabilit o procedură care trebuie parcursă prealabil declanșării unui litigiu în fața unei instanțe judecătorești, prin înființarea unei comisii paritare în baza anexei nr. 2 la CCM; această comisie este compusă atât din reprezentanții salariaților (în speță ), cât și din cei ai Societății, și are scopul de a lămuri, pe cale amiabilă, orice neînțelegere cu privire la interpretarea unei clauze din CCM.
Aceasta înseamnă că, odată adoptată prin consens, Decizia Comisiei Paritare are caracter obligatoriu pentru părți, conform prevederilor anexei nr. 2 la CCM
Interpretarea dată de Comisia Paritară alin. 2 al art. 168 din CCM are valoarea unei interpretări autentice provenind de la înșiși semnatarii actului juridic în cauză, ceea ce demonstrează că, încă din anul 2004, intenția reală a părților a fost introducerea drepturilor salariale suplimentare în salariile de bază, astfel cum s-a și procedat.
În plus, alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003, motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate.
5. Modalitatea de calcul a drepturilor salariale pretinse prin acțiune este greșită, atât timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate. Aceasta înseamnă că în mod eronat instanța a acordat sumele de bani pretinse de reclamantă (pornind de la salariul mediu brut pe ), deși art. 168 din CCM stipulează faptul că baza de calcul o reprezintă "salariul de bază mediu" la nivel de, ale cărui valori la nivelul anilor 2004-2007 au fost diferite de cele prezentate în acțiune.
S-a solicitat judecarea pricinii în lipsă conform art. 242 alin. ultim proc. civ.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Examinând recursul formulat de recurenta-pârâta prin prisma criticilor invocate cât și din oficiu conform art. 3041proc. civ. Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să respingă recursul ca nefondat.
Astfel, cu privire la criticile ce vizează admiterea acțiunii pentru acordarea drepturilor suplimentare salariale pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, Curtea constată următoarele:
Sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, trebuie arătat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 166 și 283 lit. c din Codul muncii, și nu cele de care se prevalează recurenta, respectiv art. 283 lit. e din Codul muncii.
Drepturile bănești prevăzute de art. 176 alin. (1) din CCM sunt de natură salarială (însăși părțile semnatare ale contractului au folosit în cuprinsul textului respectiv expresia "o suplimentare a drepturilor salariale") și se circumscriu cu ușurință uneia dintre componentele salariului (astfel cum această noțiune este definită de art. 155 din Codul muncii ), respectiv cea a adaosurilor la salariu.
Aceste drepturi au caracter periodic (trebuiau acordate potrivit înțelegerii părților în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă), așa încât nu se poate susține că nu ar fi permanente, cum pretinde recurenta. Ca atare, în cazul lor acțiunea putea fi introdusă înăuntrul unui termen de 3 ani de la data scadenței drepturilor salariale respective, cerință care este respectată în cauză.
Termenul la care face referire art. 283 lit. e din Codul muncii (6 luni de la nașterea dreptului la acțiune) se aplică doar în acele cazuri în care se pune problema neexecutării oricăror altor clauze din CCM, nu și a celor prin care s-au prevăzut drepturi salariale în favoarea angajaților.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea reține că aceasta este nefondată, deoarece aceasta rezultă din existența raporturilor de muncă și a CCM și nu din existența unei creanțe prealabile certă, lichidă și exigibilă.
Cererea de chemare în judecată are la bază raporturile de muncă și neplata drepturilor reprezentând suplimente salariale care reprezintă cauza acțiunii.
Prin urmare numai pe baza probatoriului administrat în cauză se va stabili existența unei astfel de creanță și nu trebuia ca aceasta să existe anterior pentru a da naștere calității procesuale active, pentru că nu ne aflăm în faza executării silite, ci în faza de judecată.
În ceea ce privește critica cu privire la caracterul neîntemeiat al acțiunii, precum și faptul că nu a mai existat o negociere în acest sens, iar sumele în cauză au fost incluse în salariu, Curtea reține că Tribunalul a stabilit în acest sens corect starea de fapt și a făcut o corectă aplicare a legii la aceasta.
Astfel, s-a administrat proba cu expertiză contabilă, în cadrul căreia au fost analizate și documentele puse la dispoziție de către recurentă privind susținerile acesteia că drepturile respective au fost incluse în salariu, iar concluzia expertului a fost în sensul că aceste drepturi nu au fost incluse în salariu.
Curtea reține, astfel, că plecând de la caracterul obligatoriu al CCM prevăzut de art. 243 din Codul muncii, precum și de la dispozițiile art. 287 din Codul muncii ce prevăd că sarcina probei revine angajatorului, Tribunalul în mod corect a stabilit că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile rezultat din CCM.
În ceea ce privește, faptul că nu au mai avut loc negocieri, pentru acordarea drepturilor de toamnă-iarnă, Curtea reține că obligația (sarcina) realizării acestor negocieri revenea recurentei-pârâte, în calitate de angajator. Această concluzie se impune în considerarea conținutului dispozițiilor art. 6 alin. 2, art. 39 alin. 1 lit. k și art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii. Din interpretarea tuturor acestor texte legale reiese că salariații au dreptul la negociere colectivă și individuală în tot ceea ce interesează raporturile juridice de muncă, iar angajatorul are obligația corelativă corespunzătoare de a asigura toate condițiile necesare realizării acestor negocieri.
Cum, în speță, nu s-a făcut vreo dovadă de către recurentă că ar fi avut loc asemenea negocieri ori că s-ar fi luat măsurile necesare în acest sens (sarcina probei revenindu-i din acest punct de vedere conform art. 287 din Codul muncii ), este evident că teza prematurității acțiunii nu poate fi susținută.
Cu alte cuvinte, întrucât nici o persoană nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept subiectiv ori a unui interes personal, nici recurenta-pârâtă nu poate să se prevaleze de neîndeplinirea obligației legale anterior amintite și să pretindă că acțiunea ar fi prematură.
Cu privire la motive de recurs ce privesc acordarea primelor de Paști și de C, Curtea constată următoarele:
Astfel, primul motiv de recurs apare ca neîntemeiat și urmează a fi înlăturat ca atare.
Este adevărat că din cuprinsul art. 168 alin. 1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivelul SC SA (text nemodificat în perioada 2003-2007) rezultă că între părțile CCM trebuiau să existe negocieri prealabile acordării suplimentelor salariale cuvenite pentru sărbătorile de Paști și de
Însă, obligația (sarcina) realizării acestor negocieri revenea recurentei-pârâte, în calitate de angajator. Această concluzie se impune în considerarea conținutului dispozițiilor art. 6 alin. 2, art. 39 alin. 1 lit. k și art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii. Din interpretarea tuturor acestor texte legale reiese că salariații au dreptul la negociere colectivă și individuală în tot ceea ce interesează raporturile juridice de muncă, iar angajatorul are obligația corelativă corespunzătoare de a asigura toate condițiile necesare realizării acestor negocieri.
Cum, în speță, nu s-a făcut vreo dovadă de către recurentă că ar fi avut loc asemenea negocieri ori că s-ar fi luat măsurile necesare în acest sens (sarcina probei revenindu-i din acest punct de vedere conform art. 287 din Codul muncii ), este evident că teza prematurității acțiunii nu poate fi susținută. Soluția contrară ar însemna să se contravină principiului de drept exprimat în adagiul latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".
Cu alte cuvinte, întrucât nici o persoană nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept subiectiv ori a unui interes personal, nici recurenta-pârâtă nu poate să se prevaleze de neîndeplinirea obligației legale anterior amintite și să pretindă că acțiunea ar fi prematură.
De altfel, însăși împrejurarea că recurenta susține în același timp și ipoteza prescripției dreptului la acțiune al salariaților (deși cele două sunt absolut contradictorii din punct de vedere juridic) demonstrează, încă o dată, netemeinicia afirmației că cererea de chemare în judecată ar fi fost introdusă prematur.
Și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, întrucât dreptul la acțiune al reclamantei nu poate fi considerat prescris extinctiv.
Sub acest aspect, trebuie arătat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 166 și 283 lit. c din Codul muncii, și nu cele de care se prevalează recurenta, respectiv art. 283 lit. e din Codul muncii.
Drepturile bănești prevăzute de art. 168 din CCM sunt de natură salarială (însăși părțile semnatare ale contractului au folosit în cuprinsul textului respectiv expresia "suplimentări salariale") și se circumscriu cu ușurință uneia dintre componentele salariului (astfel cum această noțiune este definită de art. 155 din Codul muncii ), respectiv cea a adaosurilor la salariu.
Aceste drepturi au caracter periodic (trebuiau acordate potrivit înțelegerii părților de două ori pe an, cu prilejul sărbătorilor de Paști și de C), așa încât nu se poate susține că nu ar fi permanente, cum pretinde recurenta. Ca atare, în cazul lor acțiunea putea fi introdusă înăuntrul unui termen de 3 ani de la data scadenței drepturilor salariale respective, cerință care este respectată în cauză.
Termenul la care face referire art. 283 lit. e din Codul muncii (6 luni de la nașterea dreptului la acțiune) se aplică doar în acele cazuri în care se pune problema neexecutării oricăror alte clauze din CCM, nu și a celor prin care s-au prevăzut drepturi salariale în favoarea angajaților.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu poate fi primit. Modul de interpretare al art. 168 din CCM (susținut de recurentă și decurgând din conținutul Deciziei Comisiei Paritare la care se face trimitere în motivarea scrisă a căii de atac exercitate în prezentul proces) în sensul că începând cu anul 2003, deci și pentru viitor în intervalul 2004-2007, suplimentările salariale de Paști și de C au fost incluse în salariul de bază al angajaților, nu este cel care corespunde voinței reale a părților, exprimată în mod clar și neîndoielnic prin alineatul întâi și al doilea al textului convențional suscitat, în toate variantele de redactare ale acestuia din perioada 2003-2007.
Dacă s-ar adopta punctul de vedere al recurentei, ar însemna să se considere că art. 168 alin. 1 din CCM (text rămas nemodificat față de forma sa inițială) a devenit lipsit de orice consecințe juridice, doar art. 168 alin. 2 continuând să producă asemenea efecte. O asemenea modalitate de interpretare a unei clauze cu caracter convențional este, însă, total contrarie principiilor pe care se bazează interpretarea contractelor, în special celui prevăzut de art. 978. civ. (aplicabil și în materia dreptului muncii, în virtutea rolului de drept comun al normelor juridice din Codul Civil), potrivit cu care orice clauză se interpretează în sensul în care poate avea un efect, și nu în cel în care nu ar putea produce niciunul. Este imposibil ca, pe cale de interpretare, să se paralizeze efectele unei clauze dintr-un contract colectiv de muncă în vigoare, dându-se însă deplină forță în acest sens unei alte clauze din același act juridic.
Alineatul al doilea al art. 168 din CCM nu poate fi privit ca desființând în totalitate cele statuate prin primul alineat. În realitate, indiferent de variantele de redactare pe care le-au avut în decursul timpului, cele două texte nu se unul pe celălalt, fiecare având aria sa de aplicare. Față de conținutul lor explicit, dispozițiile art. 168 alin. 2 se referă doar la situația din anul 2003, iar cele ale art. 168 alin. 1 au în vedere intervalul 2004-2007, cu toate consecințele decurgând de aici. Doar dintr-o atare perspectivă și într-o asemenea manieră de interpretare, cele două clauze sunt producătore de efecte juridice și nu se contrazic reciproc.
De altfel, nimic nu a împiedicat părțile contractante, ca prin voința lor liber și conștient exprimată, să modifice art. 168 în sensul prezentat în motivarea recursului, adică să apeleze la ceea ce se înțelege prin expresia "mutuus dissensus". Or, ele nu au acționat în acest sens.
Cât privește Decizia Comisiei Paritare, aceasta are natura unei convenții intervenită între patronat și sindicate în legătură cu modul de interpretare și aplicare a disp. art. 168 din contractul colectiv de muncă, însă nu poate produce efecte retroactiv, întrucât nu constituie o convenție cu caracter interpretativ a unei clauze pretins îndoielnice din CCM (cum susține recurenta-pârâtă), ci una cu caracter modificator a unei clauze clare din CCM, ce poate crea consecințe juridice doar pentru viitor și doar dacă respectă cerințele art. 31 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, respectiv comunicarea și înregistrarea acesteia la organul competent potrivit legii.
În plus, validitatea acestei decizii trebuie stabilită și din perspectiva art. 38 alin. 2 din Codul muncii, care interzice orice tranzacție (convenție) prin care s-ar urmări limitarea sau renunțarea la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaților, mai ales că rolul sindicatelor este acela de a acționa în apărarea intereselor membrilor lor și nu în sensul în care s-a procedat de către, sindicatul reprezentativ de la nivelul recurentei-pârâte.
Oricum, fiind adoptată în anul 2007, respectiva hotărâre a Comisiei Paritare nu este opozabilă și nu poate produce efecte în cazul acelor salariați ai recurentei care au fost concediați până la data emiterii ei. Aceste persoane nu se mai află în raporturi juridice de muncă cu recurenta și, prin urmare, nu mai sunt nici părți ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Devenind terți față de CCM, nu se poate considera că i-ar fi reprezentat valabil atunci când s-a adoptat Decizia Comisiei Paritare, astfel că acest sindicat nu putea lua nici o hotărâre în numele și interesul lor, nemaiavând un mandat valid.
Argumentele care au justificat respingerea celui de-al treilea motiv de recurs, în special cele privitoare la Decizia Comisiei Paritare, demonstrează netemeinicia și a celui de-al patrulea motiv al respectivei căi de atac.
Totuși, este necesar a se face și precizarea că împrejurarea că alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003 (motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate), nu este de natură a obliga Curtea să dea aceiași rezolvare în cauza de față, întrucât practica judiciară, cu excepția deciziilor pronunțate în cazul recursurilor în interesul legii, nu constituie izvor de drept, iar hotărârile altor instanțe de judecată date în spețe similare nu creează vreo obligație în sarcina judecătorilor, care au și ei de soluționat același gen de litigii.
În sfârșit, ultimul motiv de recurs va fi și el înlăturat, deoarece sumele de bani indicate în dispozitivul sentinței, la plata cărora a fost obligată SC SA, au fost stabilite ținându-se seama strict de cuantumul salariului mediu de bază la nivel de unitate (deci în acord cu prevederile art. 168 din CCM) din intervalul 2004-2007, cuantum indicat chiar de către recurenta-pârâtă prin adresele nr. 830/2008 și 831/2008 emise de Departamentul Resurse Umane, aflate la dosarul cauzei.
Așa fiind, Tribunalul a calculat corect valoarea drepturilor bănești pe care le-a acordat intimatei-reclamante, raportându-se la salariul mediu de bază din cadrul SA și nu la salariul brut de bază, ceea ce înseamnă că nu i se poate reproșa săvârșirea vreunei greșeli de judecată din acest punct de vedere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta pârâtă SC SA - GRUP cu sediul ales la ", și Asociații" cu sediul în B,--8 House, sector 1 împotriva încheierii de ședință din 11.05.2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr- și împotriva sentinței civile nr.956/15.05.2009 pronunțată în același dosar, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, -, G, G, G, A, G, HG, OG, -, OG, OG, -, R, C, A, toți cu domiciliul ales la Cabinet Avocat, cu sediul în localitatea,-, județul
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
4 Ex.
14.12.2009
Jud.fond:
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
