Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 683/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (964/2009)
Completul 1
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR 683
Ședința publică de la 14.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
GREFIER - I -
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 368 din 16.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, -, CU, și cu intimații chemați în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 23.11.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 30.11.2009, 07.12.2009 și apoi la 14.12.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Prin cererea formulată la 27.10.1999, reclamanta a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului B, solicitând obligarea pârâtului de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,--129, sector 4 compus din construcție, parter, două etaje, mansardă, pivniță, garaj, magazie și teren în suprafață de 3.000 mp. preluat abuziv în proprietatea statului.
În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul a aparținut autorilor reclamantei și G dobândindu-l prin act de vânzare - cumpărare la 20.01.1943, act înregistrat la Tribunalul Ilfov - Secția notariat prin procesul - verbal nr.1166 și transcris în registrul de transcripțiuni sub nr.539/1943.
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.92/1950, deși părinții reclamantei erau exceptați de la naționalizare.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin sentința civilă nr.515/22.05.2001 a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea pentru acest temei.
În considerente s-a reținut că reclamanta nu este unica proprietară a suprafeței de 3.000 mp. și construcțiile aferente acestuia, imobilul fiind dobândit de reclamantă alături de mama sa și de fratele său G și deși a depus la dosar certificatul de moștenitor nr.10/2009 eliberat de Biroul Notarului Public și HG nu a dovedit calitatea de unic moștenitor și în ceea ce îl privește pe fratele său.
Această sentință a fost apelată, iar Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr.1396/2005 admițând apelul, cu desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate.
La data de 24.09.2004 aceeași reclamantă a formulat o altă acțiune înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 B, prin care a chemat în judecată pârâta SC "" SA solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate încheiat cu fostul pentru imobilul situat în B,- și obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.
Prin sentința civilă nr.4069 din 27.06.2005 a Judecătoriei sectorului 5 B, a fost admisă excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și declinat dosarul în favoarea Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția contencios Administrativ.
La rândul său, această instanță, a pronunțat sentința civilă nr.1717/04.09.2006 prin care a admis excepția necompetenței materiale a capătului de cerere privind revendicarea și a declinat această cerere în favoarea Tribunalului București, primul capăt de cerere privind nulitatea fiind disjuns și reținut spre soluționare.
Prin încheierea de la 16.01.2007 a fost admisă excepția litispendenței în dosarul nr-, cauza fiind înaintată la instanța mai întâi investită cu soluționarea acțiunii și reunită cu dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-.
La 20.02.2006 reclamanta a formulat cerere completatoare solicitând revendicarea imobilului în contradictoriu și cu pârâții: SC "" SA, și, și, și.
În motivarea acestei cereri, s-a arătat că pârâții ocupă apartamentele din imobilul revendicat, acestea fiind chiar vândute pârâților în temeiul Legii nr.112/1995.
De asemenea, a arătat că titlul său este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, pârâții sunt de rea - credință, întrucât vânzătorul nu putea înstrăina un bun ce nu îi aparținea, imobilul nefiind unul dintre cele prevăzute în Legea nr.112/1995.
În drept s-au invocat dispozițiile art.480-481 pct.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, art.46 din Legea nr.10/2001, Legea nr.112/1005 și nr.HG11/1997.
La data de 21.03.2006 pârâții și au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii întrucât sunt titularii dreptului de proprietate în baza contractului de vânzare - cumpărare nr.681/29.10.1996.
La aceeași dată pârâții au formulat și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului B și a SC ".-" SA solicitând obligarea acestora la plata unor daune interese, reprezentând contravaloarea unui apartament identic cu cel în litigiu și cerere reconvențională împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru plata diferenței între contravaloarea apartamentului îmbunătățit și valoarea acestuia fără îmbunătățiri.
Pârâta a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție, cerere reconvențională cu aceleași solicitări ca și soții.
Pârâții și au formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii întrucât sunt cumpărători de bună - credință și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe drept comun.
SC "" SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și pe fond, respingerea acțiunii, iar pârâții, au formulat întâmpinare și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, invocând calitatea lor de dobânditori de bună - credință.
a formulat întâmpinare invocând buna - credință și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului și SC ".-" SA, solicitând obligarea la daune interese și cerere reconvențională împotriva Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor cu același conținut ca și cel al soților.
Pârâții și, au invocat excepția inadmisibilității acțiunii și buna lor credință, formulând de asemenea cereri de chemare în garanție a Municipiului B prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice.
Pe parcursul judecății a decedat pârâta, fiind introdus în cauză.
Prin încheierea de la 08.03.2007 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a SC "" SA, iar la data de 04.06.2007 au fost respinse ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active, litispendenței și inadmisibilității acțiunii.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin sentința civilă nr.368 din 16.03.2009, a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare astfel cum a fost completată, cererile de chemare în garanție și cererile reconvenționale ca fiind rămase fără obiect.
În considerente s-a reținut că reclamanta a dovedit că este unica moștenitoare a foștilor proprietari ai imobilului, dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.1166/1943 și transcris sub nr.539/1943 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și care a trecut abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950.
Reclamanta a formulat acțiune în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B la 27.10.1999 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, însă, după ce parte din imobil fusese înstrăinată de Municipiul B în temeiul Legii nr.112/1995 către pârâții persoane fizice.
Prin dispoziția nr.228 din 12.02.2002 emisă de Primăria Municipiului în temeiul Legii nr.10/2001, s-a restituit în natură reclamantei imobilul în litigiu, mai puțin apartamentele înstrăinate în baza Legii nr.112/1995.
Acțiunea în revendicare a fost completată în ceea ce privește pârâții - persoane fizice chiriași cumpărători în temeiul Legii nr.112/1995 la 20.02.2006, iar față de SC " " SA în anul 2004, ambele momente situate după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Comparând titlurile de proprietate, tribunalul a dat prioritate titlului pârâților, întrucât acestea nu au fost anulate pe calea unei acțiuni în justiție, situație în care este aplicabilă și decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație.
Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului în sensul că ar avea un bun și deci o speranță legitimă, întrucât singura speranță legitimă creată reclamantei a fost Legea nr.10/2001 putând obține în condițiile în care nu a solicitat anularea contractelor de vânzare - cumpărare și a titlului de proprietate, cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate, însă nu și restituirea în natură, deoarece nu beneficia de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea sa dreptul la restituirea în natură.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta arătând că soluția este nelegală și netemeinică întrucât procesul a fost demarat în anul 1999 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel încât în mod nelegal, au fost aplicate dispozițiile art.57-58 coroborat cu art.53 Cod procedură civilă.
Referitor la această critică se arată că chiar dacă pârâții persoane fizice și SC "" SA au fost introduși în proces după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, terțul ia procedura în starea în care se găsește, actele de procedură îndeplinite anterior fiindu-i opozabile.
De asemenea, a fost nesocotit efectul excepției litispendenței constând în reunirea cauzelor la instanța mai întâi învestită.
Un alt argument este și acela că s-a încălcat principiul de drept al neretroactivității legii consacrat expres în Constituția României.
Instanța a nesocotit și principalul efect al clasificării acțiuni în revendicare ca acțiune reală, atunci când a apreciat ca o condiție prealabilă a admisibilității, anularea actelor pârâților.
O altă critică privește și susținerea tribunalului în sensul că acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B în anul 1999 rămas fără obiect, prin faptul emiterii dispoziției în temeiul Legii nr.10/2001.
Prin acest procedeu s-a ajuns la o disjungere artificială a cauzei, împărțind-o în acțiune împotriva Consiliul General al Municipiului B și alte două așa - zise acțiuni având ca obiect părți din același imobil aflate în posesia persoanelor introduse în cauză ulterior. Obiectul acțiunii este nedivizibil și îl constituie întregul imobil astfel cum a fost descris în petitul acțiunii.
Referitor la decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație se susține că obiectul acesteia are în vedere doar acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, iar în ceea ce privește încălcarea dreptului de proprietate prin aplicarea Decretului nr.92/1950, se citează hotărârea din 28.10.1999 în cauza Brumărescu contra României.
Se apreciază că prin soluția pronunțată are loc încălcarea art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Intimații și, și, și au formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În ședința publică din data de 23.11.2009, Curtea a luat act de decesul reclamantei și a dispus introducerea în cauză a lui ). ca unic moștenitor al defunctei, acesta preluând calitatea de reclamant - apelant.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge apelul ca nefondat, având în vedere că dispozițiile art.57-58 Cod procedură civilă nu au fost greșit interpretate și aplicate și nici nu s-a înlăturat efectul excepției litispendenței, întrucât aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cauză.
Instituția reglementată de aceste texte se referă la chemare în judecată a altor persoane și privește o formă de intervenție forțată care este admisibilă numai în cazul în care terțul ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.
Prin intermediul cererii de chemare în judecată a altei persoane, nu se poate obține introducerea în proces a unui nou pârât, calitatea sa procesuală fiind aceea de intervenient principal și în nici un caz de pârât.
Prin completarea acțiunii realizată în anul 2004 în ceea ce privește intimata SC "" SA și în 2006 în ceea ce privește persoanele fizice dobânditori în temeiul Legii nr.112/1995 are ca temei mai degrabă arătarea titularului dreptului întrucât Consiliul General al Municipiului B - primul pârât chemat în judecată a încunoștințat reclamanta privind situația juridică a imobilului și deci a înstrăinării unor apartamente în temeiul Legii nr.112/1995, la 09.04.2001 prin adresa nr.6039/02.04.2001 (fila 128-130 dosar nr.5538/1999 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă).
În ceea ce privește efectele dispozițiilor art.163 Cod procedură civilă, Curtea constată că prin definiție - litispendența este un caz de prorogare legală a competenței instanțelor judecătorești fără a atrage în plan procesual efecte asupra datei la care au fost introduși în proces ceilalți pârâți.
În cauză nu a fost încălcat nici principiul neretroactivității legii civile întrucât față de momentul completării acțiunii 2004 - 2006 - Legea nr.10/2001 era în vigoare.
Doar în situația în care cererea de chemare în judecată formulată în anul 1999 ar fi fost completată anterior acestui moment, s-ar fi justificat argumentul invocat de apelant.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este opozabilă pârâților decât din momentul formulării sale adică, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, până în acel moment ei nefiind atrași în proces în nici o modalitate fiind firesc să invoce în apărare dispozițiile legii sub imperiul căreia au fost chemați în judecată.
Analizând acțiunea față de Consiliul General al Municipiului B pârâtul inițial, instanța nu a procedat la o disjungere artificială, întrucât acest pârât nu mai deținea nici măcar la momentul formulării cererii - 27.10.1999 - decât o parte din imobil, care de altfel, a și fost restituit prin dispoziție în temeiul Legii nr.10/2001.
În ceea ce privește încălcarea art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, Înalta Curte de Justiție și Casație prin decizia nr.33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii a statuat, cu putere obligatorie că "nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".
Sub acest aspect, reclamantul - apelant nu are un bun și nici speranță legitimă în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acțiunii nu au obținut nici o hotărâre prin care să le fi recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate și nici nevalabilitatea titlului statului.
Nu a efectuat nici un demers anterior formulării prezentei cereri prin care să conteste valabilitatea titlului statului și nici nu a solicitat ori nu a obținut anularea titlurilor de proprietate ale pârâților din cererile completatoare, situație în care titlul de proprietate al acestora s-a consolidat.
Singura lor speranță a fost Legea nr.10/2001 prin intermediul căreia puteau obține măsuri reparatorii, într-una din modalitățile prevăzute de lege.
Tot în decizia nr.33/2008 a Înaltei Curții de Justiție și Casație s-a statuat că "este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că:
Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
În consecință, dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanții având acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acțiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispozițiilor art.11 și 20 din Constituție cât și a jurisprudenței interne și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul nu a dat prevalență bunei - credințe a pârâților ci analizat care dintre părți are un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanței.
În ceea ce privește aprecierea tribunalului referitoare la Decretul nr.92/1950, Curtea consideră că o analizare din perspectiva Convenția Europeană a Drepturilor Omului se poate realiza, însă este lipsită de eficiență câtă vreme, Legea nr. 10/2001 consideră toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989 ca fiind abuzive, iar singura speranță legitimă a reclamanților era legea specială.
Astfel fiind, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă Curtea va respinge apelul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă (în prezent decedată) prin moștenitor (G) cu domiciliul ales în B,-,.4,.15, sector 3 la #. și Asociații" împotriva sentinței civile nr.368 din 16.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B cu sediul în B,-, sector 5, cu sediul în B,-, sector 3, ambii cu domiciliul în B,--129,.1,.2,.4, sector 4, ambii cu domiciliul în B,--129,.A, parter,.2, sector 4, ambii cu domiciliul în B,-,.1,.3, sector 4, cu domiciliul ales în B, A I, nr.4, - 3.8,.39, sector 3, -, CU toate cu domiciliul ales în B,-,.4,.14, sector 1 la., cu domiciliul în B,-, bloc corp C, mansardă,.7, sector 4, și cu intimații chemați în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL cu sediul în B,-, sector 5, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5, cu sediul în B,-, sector 4 și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B cu sediul în B,-, sector 5.
Obligă apelantul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimații.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 14.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
I -
Red.
Tehnodact./CS
Ex.20/21.01.2010
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea
