Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 748/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(719/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.748
Ședința publică de la 4.05.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 85 din 20.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă și cu intimata pârâtă
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru intimata reclamantă, în baza împuternicirii avocațiale nr. -, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurenta pârâtă Primăria Municipiului B prin Primarul Generale și intimata pârâtă
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată că motivele de recurs au fost comunicate și intimatei pârâte
Avocatul intimatei reclamante arată că nu are alte probe de solicitat și administrat în cauză și nici cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt probe de solicitat și administrat sau cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul intimatei reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra recursului din prezenta cauză;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 26.11.1998, formulată de reclamanții și, împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului B și, s-a solicitat obligarea pârâților, pentru ca prin hotărâre a ce se va pronunța să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 1, compus din 3 camere, culoar de trecere, baie, bucătărie, pod, pivniță și teren în suprafață de 174 mp. cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că la data de 12.11.1945 au cumpărat suprafața de 174 mp, de teren situat în-, sector 1, teren pe care au ridicat o construcție conform autorizației de construire din 30.09.1946, iar la data de 20.02.1951 imobilul a fost trecut în proprietatea statului de către, fără titlu, fapt care reiese și din hotărârea CGMB, trimisă pentru aplicarea Legii nr.112/1995.
În drept reclamanții au invocat art.480 și urm. Cod civil, art.41 și 135 alin.6 din Constituție.
Prin sentința civilă nr.20662/30.11.1998, Judecătoria Sectorului 1 admis acțiunea, a obligat pârâtele să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din-, sector 1.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov secția notariat nr.19985/12.01.1945, și, reclamanții în cauză, au cumpărat de la imobilul din B-, sector 1, compus din teren în suprafață de 174 mp, și dintr-o construcție afectată de bombardament pentru refacerea căreia proprietarii au obținut autorizația nr.6 1/30/09.1946.
Din adresa nr.5080/5.10.1999 a reiese că imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza ordinului nr.21748/1951, decizia nr.1748/31.08.1963 date în temeiul decretului 218/1.07.1960, art. III.
Prin interpretarea coroborată a hotărârii nr.1785/18.08.1998 și a adresei
nr.7851/1968 a fostului Consiliu Popular al Municipiului B, instanța a reținut că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului și s-a constat trecerea lui în proprietatea statului conform art. III din Decretul 218/1960 ca urmare a împlinirii prescripției de 2 ani prevăzute de acest act normativ, a dreptului la acțiune.
Instanța a constatat în primul rând că art. III din Decretul nr.218/1.07.1960 a fost edictat cu nerespectarea principiului neretroactivității legii, aplicându-se imobilelor intrate în posesia statului înainte de publicarea actului normativ și cu nerespectarea rațiunii reglementării dreptului la acțiune.
Instanța a reținut din procesul verbal nr.6227/5.08.1954 al întreprinderii de Gospodărie Locativă - raionul Roșie că în 1945, că imobilul a fost predat reclamanților deoarece era deținut fără titlu, prin urmare la data apariției decretului nr.218/1960 imobilul nici măcar nu se afla în posesia statului, decretul fiind aplicat abuziv.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul Municipiul B prin Primar General, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, sub nr-, la data de 26.06.2007.
Apelul formulat de pârât nu a fost motivat în fapt.
Tribunalul a dispus verificări, din care a rezultat că după pronunțarea sentinței civile, cei doi reclamanți au decedat, fiind introduși în cauză moștenitoarea acestora, unic moștenitor al reclamantei, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 183/2000, eliberat de BNP și al reclamantului, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 10/2000, eliberat de BNP.
Tribunalul, constatând că în cauză nu s-au formulat motive de apel, a analizat apel prin prisma prevederilor art. 292 al. 2 Cod procedură civilă, numai pe baza celor invocate la prima instanța.
Astfel, tribunalul a constatat că în fața instanței de fond s-a făcut dovada de către reclamanți că au avut calitate procesuală activă, fiind proprietarii imobilului preluat fără titlu valabil, aspect ce rezultă din contractul de vânzare cumpărare prin care aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului ( 9, 10 dosar fond) și autorizația de construire din 30.09.1946 (7).
Așa cum corect a reținut instanța de fond, preluarea imobilului de către stat s-a făcut abuziv, acesta nedeținând un titlu valabil. Imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza ordinului nr. 21748/1951 și decizia nr.1748/31.08.1963, date în temeiul decretului 218/1.07.1960, art. III.
Decretul nr.218/1.07.1960, art. III a fost edictat cu nerespectarea principiului neretroactivității legii, încălcând așadar Constituția în vigoare la acea dată și tratatele internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, având în vedere că s-a aplicat imobilelor intrate în posesia statului înainte de publicarea actului normativ și cu nerespectarea rațiunii reglementări dreptului la acțiune.
Tribunalul a constatat că la data pronunțării hotărârii de către instanța de fond, imobilul se afla încă în proprietatea pârâtului, astfel că faptul vânzării apartamentelor din imobil, ulterior pronunțării sentinței civile, către persoane fizice, nu poate conduce la aprecierea că pârâtul nu a avut calitate procesuală pasivă, chestiunea urmând a fi reglementată în alte eventuale proceduri judiciare, neputându-se lua dreptul reclamanților de a dobândi "un bun", în sensul art. 1 al Protocolului 1 adițional la CEDO.
Față de cele de mai sus, tribunalul, în baza art. 292 alin 2 și 296 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat, prin decizia civilă nr. 85A/20.01.2009.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, pârâtul-apelant Municipiul Baf ormulat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității, deoarece hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Astfel, imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr.218/01.07.1960. Conform art.645 Cod civil, proprietatea se poate dobândi prin lege. Mai mult, conform art.III din decretul menționat, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, este de 2 ani.
A solicitat în consecință, admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.
Și-a întemeiat recursul, pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art.15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
Intimata moștenitoare nu a formulat întâmpinare, deși avea această obligație legală, conform art.308 al.2 Cod procedură civilă.
În recurs nu s-au administrat probe noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să judece prezentul recurs, date fiind prevederile art.3 Cod procedură Civilă și ale art. 299 Cod procedură civilă.
Verificând decizia recurată, Curtea apreciază prezentul recurs ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă,"Modificarea unei hotărâri judecătorești poate fi cerută când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
În ceea ce privește criticile referitoare la valabilitatea titlului de preluare a imobilului, de către stat, Curtea constată incidența în cauză, a prevederilor de drept substanțial, ale art.2 al.1 lit.i din Legea nr.10/2001, aplicându-le acestei categorii de imobile, conform cărora:"În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat".
Așa cum în mod corect a constatat și judecătoria, ca și tribunalul prin considerentele sale, conform deciziei nr.1784/31.08.1963, emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Roșie, trecerea în proprietatea sfatului, s-a realizat în baza art.III din Decretul nr.218/1960, conform căruia "Dreptul la orice acțiuni având ca obiect restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de față, în posesiunea statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei altei organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiți de la data când a avut loc intrarea în posesiune.
Prin același termen se prescrie și dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor obținut în urma exercitării vreunuia dintre drepturile la acțiune la care se referă alin. 1.
Dispozițiile art. 13-17 inclusiv din decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile prescripției prevăzute prin articolul de față".
Or, întradevăr, acest articol contravenea flagrant principiului fundamental al neretroactivității legii. Această concluzie rezultă din împrejurarea că termenul de 2 ani se socotea începând cu data preluării faptice, a imobilului și nu cu data intrării în vigoare a decretului. Procedându-se astfel, s-a ignorat și principiul instituirii prescripției dreptului la acțiune, ca o sancțiune aplicabilă proprietarilor nediligenți.
Așadar, indiferent dacă se apreciată că preluarea imobilului s-a realizat în fapt, în anii 1950-1954, conform deciziei administrative menționate, sau în 1963, în baza art.III menționat, Curtea constată inexistența (în prima ipoteză), respectiv nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului (în a doua ipoteză).
Așadar, critica din motivele de recurs privitoare la faptul că imobilul a fost preluat cu titlu, fapt care concordă și cu art.645 Cod civil, este nefondată, pentru considerentele menționate, iar termenul de "lege" din cuprinsul ultimului articol menționat vizează în mod evident, o normă care corespunde cel puțin, principiilor generale de drept.
Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că nici excepția prescripției dreptului la acțiune invocată, în temeiul aceleuiași temei juridic deficitar, nu poate fi admisă, în cauză fiind incident art.21 din Decretul nr.167/10.04.1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul comun în materie, care instituie imprescritibilitatea unei asemenea acțiuni reale.
Realizând aceste mențiuni prealabile, Curtea constată în continuare că obiectul material al prescripției acțiunii în revendicare este dat de un imobil preluat abuziv de către stat, în perioada comunistă.
În legătură cu acest gen de acțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia sa în interesul legii nr.33/09.06.2008.
Astfel, raportat la situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin aceastăDecizie în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia"în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
Curtea constată faptul că în speță, potrivit situației de fapt reținute în mod definitiv de tribunal, ulterior introducerii cererii de revendicare prezente (1998), pârâtul a înstrăinat cele două apartamente ale imobilului revendicat, către chiriașii G și, înstrăinare intervenită în 2002 (filele 52 dosar apel, 37 dosar fond). Ca atare, ar rezulta că, procedând astfel, recurentul ar priva intimata, de bunul autorilor săi, preluat abuziv de statul comunist, ceea ce ar însemna ca nu statul să suporte consecințele acțiunilor sale (de preluare abuzivă a imobilului și mai apoi de vindere a sa, deși imobilul era revendicat de proprietarii expoliați prin chiar prezentul litigiu), ci intimata, adică un particular.
Or, această problemă de drept a fost deja dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia sa în interesul legii, obligatorie pentru instanțe:"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Așadar, situația creată în cauza dedusă judecății, urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea intimatei, a dreptului de a obține de la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene. De altfel, prezenta acțiune nici nu este circumstanțiată din acest punct de vedere, al procedurii de despăgubire, de Legea nr.10/2001, fiind introdusă cu mult înainte de apariția acestei legi.
Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ intern a condus la coexistența a două titluri privind dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite pe de o parte, restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat nefăcându-se în cauză dovada că respectivele contracte de vânzare-cumpărare către chiriași ar fi fost contestate în termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în nulitate, prevăzut de art.45 al. final Legea nr.10/2001 și, pe de altă parte, nici acordarea de despăgubiri efective (procedura Legii nr.10/2001 fiind apreciată ca ineficientă) - și Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.
În consecință, reținând incidența acestui mod de soluționare impus în mod obligatoriu, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia sa în interesul legii nr.33/2008, Curtea constată că în cauză este necesară administrarea de noi probe, conform art.312 Cod procedură civilă, dar și aplicarea deciziei în interesul legii menționate, incluzând o expertiză de evaluare a imobilului revendicat, element care, alături de altele apreciate relevante și incidente, de instanța de trimitere, va fi avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor care se cuvin intimatei. Curtea reține că expertiza efectuată în cursul judecării cauzei în primă instanță, a fost realizată în 1999 (fila 36 dosar fond), astfel încât valoarea stabilită prin ea, nu mai reprezintă o valoare actuală, fluctuația valorii imobilelor în intervalul scurs, de circa 10 ani, fiind de notorietate și inevitabilă.
Așadar, în virtutea considerentelor menționate, Curtea constată că se impune în temeiul art.312 Cod procedură civilă, dar și aplicarea deciziei în interesul legii menționate, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în apel, pentru administrarea de probe suplimentare, inclusiv sau exclusiv (după cum va aprecia tribunalul cu ocazia încuviințării probelor, conform art.167 Cod procedură civilă), o expertiză evaluatorie, expertiză care va fi avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a imposibilității restituirii imobilului în natură.
Având în vedere că decizia recurată a dispus prin confirmarea sentinței, obligarea recurentei la restituirea a însuși imobilului revendicat, soluția prezentă nu este nici de natură a îngreuna situația părții în propria sa cale de atac, principiu consacrat de art.316 Cod procedură civilă în referire la art.296 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 85 din 20.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, pronunțată în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă și cu intimata pârâtă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red. /25.06.2009
Tehnodact. / 2 ex.30.06.2009
- Secția a IV-a Civ. -;
Jud. Sectorului 1. - Civ. -
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Cristina Nica
