Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 75/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZI A CIVILĂ NR.75/
Ședința publică din 22 ianuarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu
Judecător: - ---
Judecător: - -
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr.199 din 03 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns, la prima strigare, avocat în baza împuternicii avocațiale nr.12/2008, emisă de Baroul Argeș -Cabinet individual pentru recurenta-pârâtă, lipsind intimata-reclamantă
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat, prin anularea timbrului judiciar în valoare de 1,5 lei și a chitanței de plata taxei judiciare de timbru în sumă de 15,00 lei, depuse la dosar de apărătorul recurentei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat depune la dosar împuternicirea avocațială, chitanța de plată a onorariului de avocat, și un borderou cu înscrisuri, urmând ca instanța să aprecieze dacă se impune comunicarea acestora către partea adversă, ținând cont de faptul că sunt deținute de aceasta.
Curtea restituie înscrisurile depuse pentru a fi certificate și lasă cauza la a doua strigare.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, la a doua strigare, a răspuns avocat, pentru recurenta-pârâtă, lipsind intimata-reclamantă.
Avocat solicită admiterea probei cu înscrisuri și depune borderou în înscrisuri, certificate, cu care intenționează să probeze lipsa posesiei și a utilității terenului pentru buna desfășurare a activității societății intimate, precum și posesia exercitată de recurentă, manifestată prin semne exterioare, respectiv gardul edificat.
Curtea admite proba cu înscrisuri solicitată de recurenta-pârâtă, prin apărător și verificând înscrisurile depuse constată că nu se impune comunicarea acestora către intimata-reclamantă, întrucât sunt acte care emană de la pârâtă, motiv pentru care restituie al doilea exemplar.
Avocatul recurentei, în această situație, arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui.
Avocat susține oral recursul așa cum a fost motivat în scris, întemeiat pe dispozițiile art.304, pct.7, 9 și 6 Cod procedură civilă și solicită admiterea acestuia, cu cheltuieli de judecată potrivit chitanțelor depuse la dosar.
Arată că, deși titlul de proprietate al recurentei este mai bine caracterizat și a putut dovedi actele primare și că, în mare măsură are posesia terenului, instanțele au conchis că în realitate pârâta ar fi făcut dovada că are un titlu de proprietate mai bine caracterizat. Precizează că motivul de apel vizând acordarea mai mult decât s-a cerut fost formulat, în fața instanței de apel, în concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterilor purtate în 27 octombrie 2008, la tribunal.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului de față;
Constată că, prin sentința civilă nr.384 din 30 ianuarie 2003, Judecătoria Piteștia admis acțiunea reclamantei P, obligând pe pârâta de a-i lăsa, în deplină proprietate și posesiune, terenul de 793m.p. situat în P, str.- -, identificat potrivit schiței anexă la raportul de expertiză în perimetrul M-N-O-P-R-X-Y--S-T-W-D, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 3.450.000 lei și, respectiv, a onorariului de expertiză de 465.000 lei, către expert.
În motivare, s-a reținut în fapt că reclamanta este beneficiara constituirii dreptului de proprietate asupra unei întinderi mai mari, din care pârâta a ocupat suprafața în litigiu ca urmare a emiterii, către sine, a unui titlu de reconstituire a dreptului de proprietate, de către o comisie necompetentă teritorial.
În plus, s-a mai constatat, asupra acestui titlu exhibat de către pârâtă, că are la bază o hotărâre a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii fondului funciar A, care însă, nu este semnată decât "pentru prefect", fără vreun alt membru, nu există acte vechi de proprietate din care să rezulte că autoarea titlului ar fi deținut teren în litigiu și nici nu se poate stabili că, la 1 ianuarie 1990, terenul făcea parte din perimetrul.
Asupra titlului reclamantei, s-a constatat că el a fost întocmit pentru terenul deținut de către fosta Întreprindere de Industrializare a A-Baza de Contractări și de, încă din anul 1968.
Împotriva sentinței, în termen, a formulat apel pârâta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în sensul că în mod greșit s-a stabilit că terenul s-ar fi aflat în perimetrul reclamantei la data de 1 ianuarie 1990, în realitate el aflându-se în patrimoniul, pus la dispoziția comisiei locale a acestei comune, așa cum rezultă dintr-o adresă din anul 2003, emisă de Primăria Comunei. Ca atare, reconstituirea dreptului de proprietate făcută în favoarea autoarei titlului său este cea care întrunește condițiile de legalitate pentru a proteja posesia sa.
Expertiza a relevat faptul că titlul reclamantei și al său se suprapun pentru cei 793m.pentru p. care s-a pronunțat hotărârea, de aceea instanța trebuia să treacă la compararea titlurilor și, în urma acestei comparări, să constate că cel din urmă provine de la adevăratul proprietar.
Astfel, suprafața îngrădită de către fosta -Baza de era de numai 6.000mp. iar nu de 6.881mp. pentru cât s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Suprafața ce excede acestei îngrădiri se afla în patrimoniul, fiind teren agricol.
Titlul reclamantei a fost emis cu încălcarea legii, pentru o suprafață mai mare decât cea deținută în perimetrul îngrădit, ca drept de administrare directă.
De altfel, a arătat apelanta în motivele sale, a atacat acest titlu, motiv pentru care, a solicitat suspendarea cauzei, în condițiile art.244 Cod procedură civilă.
Potrivit acestei cereri, tribunalul a suspendat judecata, la 3 iulie 2003, procedura fiind reluată, la data de 30 iulie 2008, după rămânerea irevocabilă a soluției în privința valabilității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate exhibat de către reclamantă ca titlu, în revendicare.
După pronunțarea deciziei civile nr.120/R/26 martie 2008 Curții de APEL PITEȘTI și depunerea, de către pârâtă, a unor înscrisuri despre care arată că au stat la baza reconstituirii dreptului său de proprietate pentru terenul în litigiu, precum și la baza actelor sale de edificare a unor construcții pe teren, tribunalul, prin decizia civilă nr.199/3 noiembrie 2008, respins, ca nefondat, apelul și a obligat-o, pe apelantă, la plata sumei de 2.400 lei cheltuieli de judecată, către intimată.
În motivare, s-a reținut că ambele părți produc titluri de proprietate, cel invocat de către reclamantă fiind analizat, în contradictoriu cu pârâta, sub aspectul valabilității sale, de către o altă instanță, în mod irevocabil.
Considerentele pentru care el a fost calificat ca fiind valabil în acea pricină au fost prioritatea emiterii titlului către societate, înscrierea terenului în evidențele de inventar al acesteia, ca parte a unui trup mai mare, având destinația de incintă a construcțiilor, ca necesar desfășurării activității specifice de achiziții și contractări de animale, criterii ce au confirmat corectitudinea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
În ceea ce privește înscrisurile depuse în susținerea valabilității emiterii titlului de proprietate de către pârât din prezenta cauză, s-a reținut că moștenitorii numitei au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în anul 1991 pe un total de 5,5 ha. arabil, fără a indica amplasamentul acestuia.
În anul 1998, Comisia Locală de aplicare a fondului funciar certifică această situație, arătând că motivul neindicării amplasamentului l-a constituit, în anul 1991 lipsa filei din matricola privind impozitul agricol pe anul 1942-1947.
Prin același referat, această comisie certifică faptul că terenul s-ar afla în posesia moștenitoarelor acestei autoare și se face propunere de validare pentru întreaga suprafață. Totodată, în același an are loc și operațiunea de punere în posesie pentru 900m.în p. str.- -, intravilan, fără număr, moștenitoarele înstrăinând, la 12 zile după operațiunea de punere în posesie, către apelanta-pârâtă.
Expertiza dispusă în fața primei instanțe de fond a constatat că cele două titluri se suprapun și a apreciat, în funcție de titlul de proprietate al pârâtei, A nr.75/1998, că terenul ar fi făcut parte din patrimoniul.
Instanța a înlăturat această afirmație întrucât ea nu a avut la bază transpunerea unei hărți cadastrale valabilă la data de 1 ianuarie 1990.
În plus, a mai ținut cont de faptul că în hotărârea judecătorească în care a avut loc analiza valabilității titlului de proprietate invocat de către reclamantă în apărarea dreptului său, s-a arătat în mod expres că expertiza a identificat terenul ca fiind în intravilanul Municipiului P, așa cum rezultă din analiza planurilor cadastrale ale anului 1998, motiv pentru care Comisia Comunală nu avea competența de a efectua punerea în posesie a autoarei pârâtei.
Se mai reține că nici afirmația potrivit căreia, în anul 1998, terenul s-ar fi aflat în posesia moștenitoarelor numitei, nu este reală, față de faptul că, la acea dată, deja terenul se afla în stăpânirea reclamantei care deținea certificat de atestare a dreptului de proprietate încă din anul 1994.
În plus, s-a mai avut în vedere faptul că, din matricola pentru impozitul agricol folosită în dovedirea dreptului de proprietate, nu rezultă amplasamentul terenului, anterior cooperativizării.
Astfel, în operațiunea de comparare a titlurilor părților, tribunalul, pe de o parte, aflându-se în fața statuării irevocabile, potrivit căreia titlul reclamantei este unul valabil emis, pe de alta, reținând că pârâta nu a putut dovedi amplasamentul autoarei titlului său, anterior pierderii proprietății, dar și că aceasta a beneficiat de o punere în posesie făcută de către o comisie necompetentă teritorial, respectiv de către Comisia pentru teren aflat în Municipiul P, a constatat că, într-adevăr, cel al reclamantei este preferabil celui al pârâtei, menținând soluția primei instanțe ca temeinică și legală.
Împotriva sentinței, în termen, a declarat recurs pârâta -, criticând-o pentru motive încadrate în cele prevăzute de art.304 pct.6, 7 și 9 Cod procedură civilă, în sinteză după cum urmează:
- instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut ori mai mult decât s-a cerut: deși acțiunea în revendicare viza numai întinderea de teren pentru care titlurile se suprapun, instanța a acordat în realitate suprafața de 900 mp. împrejmuită cu gard din beton, dar și construcțiile aflate pe teren, construcții ridicate cu bună-credință, apărare ce nu a fost luată în considerare;
- hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că răstălmăcește concluziile expertului care arăta că terenul se afla pe teritoriul comunei, concluzii care aveau în vedere tocmai actele sale de proprietate, în vreme ce reclamanta, căreia îi revenea obligația de a-și proba afirmațiile sale și îndreptățirea, nu a depus o hartă cadastrală din care să rezulte o situație contrară celei susținută de expertiză.
În același timp, instanța reține că, dintr-un referat al comisiei, rezultă că posesia era exercitată de către moștenitorii autoarei, înlăturând însă susținerea, prin argumentul că deja terenul se afla în stăpânirea reclamantei care deținea certificat de atestare. Și aceasta ar reprezenta tot o contradictorialitate în motivare, faptul posesiei rezultând inclusiv din declarațiile de martori și conținutul acțiunii în revendicare.
Un alt motiv contradictoriu îl reprezintă și aprecierea instanței potrivit căreia titlul reclamantei nu a fost desființat, însă ignoră faptul că nici titlul pârâtei nu a fost desființat.
Or, reclamanta era cea care trebuia să dovedească titlul și nu pârâta care este și posesoare, menținerea certificatului reclamantei fiind numai consecința faptului că reclamanta nu a mai avut mijloace financiare pentru efectuarea unei noi expertize care să stabilească dacă terenul în litigiu era necesar desfășurării obiectului de activitate al reclamantei. În mod evident, o astfel de necesitate nu exista, dat fiind că, pe parcursul procesului, parte din teren a și fost înstrăinat;
- în sfârșit, instanța, cu greșita aplicare a legii, valorizează cu vădită rea-credință materialul probatoriu și procedează la mistificarea acestuia, respectiv a raportului de expertiză, a titlurilor de proprietate și a depozițiilor martorilor, astfel de nelegalități reprezentându-le inclusiv contradicțiile de mai sus.
Astfel, expertiza, ținând cont de faptul că reclamanta nu a prezentat actele ce au stat la baza întocmirii documentației premergătoare obținerii certificatului de proprietate, a arătat că se deduce în mod clar lipsa oricărui drept de administrare, posesiune sau folosință a terenului până la data de 19 septembrie 1994, data emiterii certificatului.
În același timp, expertul a arătat că nu a avut la dispoziție o hartă a patrimoniului pentru a putea observa în mod direct dacă terenul a aparținut acestuia, însă din înscrisurile dosarului concluzionează o astfel de apartenență.
Instanța ignorând aceste concluzii a dat mai mare valoare titlului reclamantei, fără a ține seama de depozițiile martorilor.
Se mai invocă, de către recurentă, și nepronunțarea, de către instanță, asupra unor apărări esențiale, anume aceea a calității de cumpărător de bună-credință, asupra unei probe, respectiv cea de identificare a construcțiilor aflate pe teren, inclusiv cele de dinainte de anul 1989, edificate de angajați ai unor diferite societăți spre a le folosi în timpul cât se aflau la lucru.
În sfârșit, un ultim motiv de nemulțumire îl constituie acela că reclamanta a ales să promoveze acțiunea în revendicare, în loc să apeleze la cea în constatarea nulității titlului său, urmărind astfel a eluda apărările posesorului în ceea ce privește buna credință.
În dovedire, la dosar, au fost depuse înscrisuri cu care intimata-reclamantă a înstrăinat părți ale terenului pentru care a obținut Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate în punctul în litigiu, teza probatorie fiind cea a dovedirii faptului că, în realitate, terenul nu era util bunei desfășurări a activității specifice, dar și copia expertizei întocmită în dosarul ce a avut ca obiect verificarea valabilității emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr.0411 seria -/19 septembrie 1994.
Examinând decizia prin prisma criticilor aduse, Curtea constată recursul ca nefiind fondat, pentru cele ce se vor arăta:
Critica vizând acordarea a mai mult decât s-a cerut, respectiv a unei suprafețe de teren mai mare decât cea din acțiunea inițiatoare de proces, precum și acordarea unor construcții aflate pe acest teren edificate de către pârâtă vizează, în realitate, sentința pronunțată de judecătorie, motivele de apel necriticând, sub acest aspect, hotărârea primei instanțe de fond.
Precizarea formulată în fața instanței de recurs, potrivit căreia motivul deplus petitaar fi fost formulat de către apelantă, în fața instanței de apel, prin concluziile scrise depuse la dosar după rămânerea în pronunțare, dincolo de faptul că nu se încadrează în cerințele art.287 alin.2 cu referire la alin.1 pct.3 Cod procedură civilă, nici nu este reală, nici măcar în aceste concluzii neinvocând acordarea a mai mult decât s-a cerut.
De aceea, analiza, direct în recurs a acestei critici, nu poate fi făcută, cu omiterea analizei în calea de atac a apelului.
Pretinsa contradictorialitate a motivelor pe care se sprijină hotărârea, în realitate nu există.
Astfel, instanța nu a reținut ca valabile motive ce ar fi atras concluzii de fapt și juridice diferite, contradictorii, ci doar a înlăturat concluzii ale unor probe pe cale de argumentație juridică, ajungând la propriile sale concluzii ce au stat la fundamentarea hotărârii și care nu contrazic alte concluzii, reținute ca valabile de către instanță.
Faptul că probele au fost analizate, iar concluziile formulate instanței în baza acestora, înlăturate, nu constituie o motivare contradictorie ci face parte din procesul de valorificare a probatoriului administrat prin prisma tuturor cerințelor impuse de cauză.
Pretinsa nelegalitate, nici ea nu există.
Astfel, instanța a comparat cele două titluri exhibate de părți. Legalitatea celui al reclamantei fusese cu autoritate de lucru judecat, între părți, analizată într-o judecată anterioară, pentru aceleași motive la care face trimitere prin motivele de recurs și prin probele nou administrate recurenta.
Se depun ca acte noi în recurs dovezi ale înstrăinării unor părți din terenul pentru care reclamanta a obținut titlul de proprietate în baza căruia revendică și în prezentul dosar, cu motivarea că astfel s-ar dovedi lipsa de utilitate, în sensul legii, pentru normala desfășurare a activității comerciale a societății cu capital de stat, constituită în temeiul Legii nr.15/1990.
O asemenea analiză, însă, exceda puterii instanței atacate, după cum excede și celei prezente, fiind interzisă de dispozițiile art.163 alin.1 și art.166 Cod procedură civilă.
Cât privește puterea acestui titlu, raportat la titlul reclamantei, instanța de apel a procedat la compararea celor două și, constatând că, pe de o parte, titlul pârâtei a fost, așa cum anterior s-a stabilit, eliberat cu respectarea cerințelor legii, în vreme ce, cel de-al doilea a fost eliberat de către un organ administrativ necompetent teritorial, respectiv de către Comuna -Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, pentru un teren situat pe teritoriul municipiului P, acest al doilea nu putea fi opus cu succes reclamantei.
Chestiunea întoarcerii sarcinii probei, ca o eventuală greșeală de aplicare a normelor de procedură, nu este nici ea fondată.
Astfel, instanța, pentru argumentul pe care l-a expus, arată de ce concluzia privitoare la situarea terenului la data de 1 ianuarie 1990 pe raza comunei, la care a ajuns expertul, nu este fundamentată juridic.
Se face aici o evaluare a probelor administrate, constatându-se că rațiunea pentru care s-a stabilit că terenul s-ar afla pe raza comunei se desprinde din însuși actul emis de către această comună, iar nu dintr-un act care să confirme procedeul acesteia, respectiv o eventuală hartă de configurare a perimetrului comunei la data de referință a Legii nr.18/1991 în baza căreia actul a fost emis.
Cum sarcina probei cu expertiză a fost aceea a verificării situării terenului între cele două unități administrativ teritoriale, proba a confirmat că în prezent terenul se află pe raza municipiului
Pentru a se răsturna această realitate de fapt sarcina îi revenea recurentei-pârâte care trebuia să dovedească că, între comuna și Municipiul P, de la data de 1 ianuarie 1990 și până în prezent, a intervenit o reconfigurare a granițelor celor două localități, terenul aparținând, astfel, înainte de situația prezentă, primei.
Cum se poate observa, reclamanta a îndeplinit partea sa de probatorii, pârâtei revenindu-i sarcina de a răsturna această probă.
De aceea, instanța nu a săvârșit vreo greșeală de procedură, atunci când a constatat că pârâta nu a depus probe din care să rezulte o situație contrară celei din prezent, după ce a arătat pentru care motiv concluzia expertului nu se fondează pe situația reală.
depozițiilor martorilor face parte tot din procesul de apreciere a probelor, instanța arătând pentru care motive dă valoare unor anumite probe și pentru care altora, nu.
În calea de atac a recursului, în condițiile art.304 Cod procedură civilă, reevaluarea aceluiași probatoriu și schimbarea concluziei de fapt, nu este permisă, ea putând avea loc, cel mult, în urma producerii de probe noi, respectiv înscrisuri, așa cum permit dispozițiile art.305 Cod procedură civilă. Or, nici măcar în fața instanței de recurs recurenta nu a produs acel înscris la care s-a raportat instanța de apel, respectiv din care să rezulte situarea terenului în litigiu pe raza teritorială a comunei, iar nu a Municipiului P, la data de referință a Legii nr.18/1991.
Chestiunea nediscutării apărărilor, potrivit cărora pârâta ar fi un constructor de bună-credință este formulată de asemenea în excesul prevederilor art.304 Cod procedură civilă, ea constituind fostul motiv de recurs prevăzut de pct.10, în prezent abrogat.
Nici ca o problemă de nelegalitate nu poate fi tratată această critică, în cadrul revendicării fiind fără relevanță faptul că pe teren există edificii, obiect al revendicării făcându-l terenul.
În măsura în care există pretenții legate de aceste edificii, ele urmează a fi tratate prin prisma dispozițiilor legale ce le guvernează.
În sfârșit, în ceea ce privește calea aleasă de reclamantă pentru a-și satisface dreptul, o asemenea apărare excede celor formulate în fond și în apel, reclamanta neinvocând vreun motiv de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, ca acțiune în realizare, potrivit clasificării dată în temeiul art.111 Cod procedură civilă, prin comparație cu cea în declararea nulității titlului de proprietate al ocupantului terenului.
Dimpotrivă, acțiunea în revendicare reprezintă cererea prin care proprietarul neposesor urmărește redobândirea bunului în materialitatea sa, de la posesorul neproprietar. În această acțiune are loc verificarea celor patru cerințe: titlul reclamantului versus titlul pârâtului, posesia reclamantului versus posesia pârâtului.
În aceste condiții, niciuna din criticile formulate negăsindu-se fondată, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul urmează a fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta, împotriva deciziei civile nr.199 din 3 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimată fiind reclamanta
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
-,
Grefier,
Red.-/3.02.2009
GM/2 ex.
Jud.apel:
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Veronica Șerbănoiu Bădescu
