Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 75/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2076/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.75
Ședința publică de la 28 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Ilie MARI -
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelantul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.677 din 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și cu intimatul-chemat în garanție STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 14.01.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea la 21.01.2010, apoi la 28.01.2010, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr-, la data de 21.03.2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B - Secția Civilă, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și Municipiul B, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.2, situat în B,-,. 1, sector 2, obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat mai sus, compus din două camere, camera serviciu, hol, baie, bucătărie, vestibul, oficiu, vestibul, boxă, cămara în suprafață utilă de 54,95 mp, împreuna cu terenul situat sub construcție în suprafață de 10,03 mp și cota indiviză de 5,90% din părțile de folosința comună a imobilului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 5628/06.07.2007, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins excepția lipsei de interes a primului capăt al acțiunii, invocată de pârâtul Municipiul B prin Primar General, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de pârâți, ca neîntemeiată și a admis acțiunea formulata de reclamantul. A constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 2 situat în B,-,. 1, sector 2 și a obligat pârâta să lase reclamantului in deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat mai sus, compus din două camere, cameră serviciu, hol, baie, bucătărie, vestibul, oficiu, vestibul, boxă, cămara în suprafață utilă de 54,95 mp, împreuna cu terenul situat sub construcție în suprafață de 10,03 mp și cota indiviză de 5,90% din părțile de folosință comună a imobilului. A luat act de faptul ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței civile s-a reținut că măsura naționalizării imobilului în litigiu s-a realizat abuziv, preluarea imobilului de către stat nefiind valabilă, motiv pentru care în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998 instanța de fond a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 2 situat în B,-,. 1, sector 2. Pe fondul cererii de revendicare a imobilului, în lumina criteriilor ce guvernează operațiunea comparării titlurilor exhibate de părți, s-a reținut că titlul produs de reclamanți prevalează, din rațiuni ce țin atât de autoritatea transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor acestora, dar și din rațiuni ce vizează persoana autorilor reclamantului și care îi acreditează pe aceștia ca fiind adevărații proprietari ai imobilului în litigiu. Dimpotrivă, titlul pârâtului emană de la stat care și-a arogat statutul de proprietar al imobilului prin preluarea imobilului în temeiul unui act normativ ce contravenea legilor în vigoare la acel moment în materia ocrotirii dreptului de proprietate.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâta, criticând sentința civilă pentru nelegalizate și netemeinicie.
Prin decizia civila nr. 828 A/18.06.2008, pronunțata în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a III-a Civila a admis apelul declarat de apelanții-pârâți și Municipiul B prin Primar General împotriva sentinței civile nr.5628/06.07.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr-, a anulat sentința civila apelată și a reținut cauza spre soluționare în primă instanță, dispunând trimiterea dosarului la Registratura Generală în vederea repartizării aleatorii la una din secțiile civile ale Tribunalului București.
Cauza a fost repartizată Tribunalului București - Secția a V-a Civilă unde la data de 20.01.2009 a fost format dosarul nr-.
La dosar au fost depuse înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.677/14.05.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei de interes, a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, cerere formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții, Municipiul B prin Primar General și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a respins excepția inadmisibilității, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea imobilului. Obligă reclamantul la 1000 lei cheltuieli de judecată către pârâta, a luat act de renunțarea pârâtei la judecarea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.
Deliberând asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea imobilului, tribunalul oar espins-o, având în vedere că nu există dispoziții legale care să interzică formularea de către foștii proprietari a unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu cei ce le-au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. În opinia tribunalului, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 sunt aplicabile numai imobilelor aflate în patrimoniul statului, întrucât obiectul de reglementare a legii este exclusiv domeniul public și privat al statului.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu dispozițiile Codului Civil, invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, deoarece potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în condițiile prevăzute de acest act normativ, iar potrivit art. 2 alin.1 lit.a din același act normativ sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950, ceea ce este cazul și cu imobilul din speță. Nu sunt aplicabile dispozițiile Codului Civil, întrucât norma juridică specială (în speță Legea nr.10/2001) derogă de la norma generală ("specialia generalibus derrogant"), iar Codul Civil este un act normativ ce are forța juridică a unei legi și nicidecum un act normativ cu valoare constituțională, care să impună conformitatea cu dispozițiile sale a altor acte normative având valoare de lege. Principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot opta să li se aplice o lege generală în detrimentul uneia speciale.
S-a apreciat că, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâtei, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor legale. În speță, tribunalul a constatat că vânzarea apartamentului revendicat către pârâta menționată a fost făcută cu respectarea acestor dispoziții, atâta timp cât reclamantul nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâta în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 46 (actualmente art. 45) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul nu a procedat la examinarea valabilității acestui contract, întrucât a apreciat că astfel ar ignora caracterul imperativ al normei ce stabilește termenul de prescripție menționat.
Din cele mai sus expuse s-a reținut lipsa de interes a reclamantului în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât soluționarea acțiunii în revendicare nu se face prin mecanismul comparării de titluri, creație jurisprudențială având la bază Codul Civil, ci pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001.
De asemenea, tribunalul a apreciat că referirea la art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de relevanță, întrucât nu numai reclamantul, ci și pârâta are dreptul la respectarea bunurilor sale, în condițiile în care titlul de proprietate al acesteia din urmă, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat. Din analiza practicii CEDO nu rezultă concluzia conform căreia prin adoptarea unui anumit criteriu de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate s-ar încălca vreunul dintre drepturile recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum se arată, printre altele, în hotărârea din 16.02.2006 în cauza Porțeanu împotriva României (pct.35) privarea de proprietate constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate, tunci când este combinată cu absența totală a unei despăgubiri. Pentru obținerea acestor despăgubiri, trebuia formulată notificare în termenul imperativ prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că prin hotărârea nr. 41/04.09.1996 a - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, reclamantului i-au fost acordate despăgubiri pentru imobilul din bd. - nr. 84, inclusiv pentru apartamentul în litigiu. Cum acesta a fost vândut în anul 1998, tribunalul a apreciat că în speță sunt aplicabile și dispozițiile art. 20 al. 1 din Legea nr.10/2001 conform cărora "persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Față de considerentele mai sus expuse, văzând și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, tribunalul a admis excepția lipsei de interes și a respins ca atare capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului din B, bd. - nr. 84,. 1,. 2, sector 2 și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat reclamantul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta, sumă reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat de aceasta.
În temeiul art. 246 Cod procedură civilă tribunalul a luat act de renunțarea pârâtei la judecarea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.
Împotriva sentinței civile nr.677/14.05.2009 a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele considerente:
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul reclamant arătat că, în mod greșit instanța a considerat că, în speța de față sunt aplicabile prevederile Legii nr.10/2001 (legea specială), deoarece, legea specială reglementează modalitatea de restituirea a imobilelor către foștii proprietari în ipoteza în care aceste imobile sunt administrate de către stat, prin unitățile sale administrativ-teritoriale. De aceea se afirmă că, în ipoteza în care aceste imobile sunt vândute în baza Legii nr.112/1995, acestea nu pot acorda decât despăgubiri.
Arata apelantul că existența acestor prevederi nu interzic obținerea de către proprietarul de drept al imobilului vândut în baza Legii nr.112/1995 pe calea revendicării de drept comun, întemeiată de prevederile Codului civil, respectiv art.480, 481, restituirea acestuia în natură.
De altfel, consideră că singura modalitate de reparație echitabilă a prejudiciului suferit de către autorii apelantului, ca urmare a naționalizării abuzive o reprezintă numai restituirea în natură a imobilului revendicat, așa cum a fost acesta preluat de la proprietarii de drept ai acestuia.
În sprijinul acestui aspect arată că a solicitat și în fața instanței de fond, compararea celor două titluri de proprietate (al apelantului - reprezentat de către titlul autorilor săi, anterior că data de dobândire, mai bine caracterizat și perfect valabil, nedesființat până în prezent și al pârâților care prezintă un titlu de proprietate dobândit de la Statul român, ce nu a deținut niciodată proprietatea asupra acestui imobil).
Așadar, conform art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr.92/1950 este abuzivă, iar potrivit art. 2 alin.2, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor respectivei legi. Având în vedere că statul nu a devenit niciodată proprietar, rezulta că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, Statul român, reprezentat prin - a vândut pârâților-apelanți un bun care nu îi aparținea (vânzarea a bunului altuia).
În compararea titlurilor de proprietate, solicită ca instanța să aibă în vedere că apelantul a moștenit bunul de la un proprietar legitim, titlul acestuia fiind primul transcris, în vreme ce pârâta a dobândit bunul de la un neproprietar, statul român. Întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut și nu putea transmite un drept care nu-i aparține (nemo dat quod non habet), titlul autorului pârâtei nu a produs efectul translativ de proprietate.
În ceea ce privește dispozițiile art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credință, acestea constituie o aplicație a regulilor de drept comun aplicabile vânzării lucrului altuia.
În situația în care ambele părți sunt de rea-credință, știind sau trebuind să știe că au contractat cu privire la bunul altuia, contractul este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită (art. 966 și art. 968 Cod civil). Dacă ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de buna-credință, contractul este anulabil pentru eroarea cumpărătorului asupra calității de proprietar a vânzătorului, determinantă la încheierea contractului. Indiferent de cauza de nulitate relativă considerată incidentă, anularea contractului are loc numai la cererea cumpărătorului, persoana care se pretinde proprietară și nu are posesia bunului având la dispoziție acțiunea în revendicare. Dispozițiile art.1095 alin.1 cod civil instituie regula că plata "trebuie să fie făcuta de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată", pentru a fi valabilă.
Sintagma "proprietarul capabil" se referă nu doar la capacitatea juridică (de folosință sau de exercițiu) necesară pentru a înstrăina, ci și la calitatea de proprietar a vânzătorului. Potrivit art. 1095 alin.2 Cod civil, când este vorba de "plata unei sume de bani, sau a altor lucruri ce se consuma prin întrebuințare" (bunuri de gen), aceasta act rămâne valabil, în ipoteza bunei credințe a creditorului, "deși plata s-a făcut de o persoana ce nu era proprietar sau care nu era capabilă de a înstrăina". Din interpretarea per a contrario a acestui text legal rezultă că plata făcuta de un neproprietar nu este valabilă.
Aceeași concluzie rezultă din dispozițiile art. 1895 alin.1 Cod civil, care reglementează condițiile uzucapiunii scurte. Contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, care nu este lovit de nulitate absolută, întrucât cel puțin cumpărătorul este de buna-credință, poate constitui just titlu, întrucât provine de la un neproprietar și nu este nul (art. 1897 alin.3 Cod civil). Acest contract nu transmite proprietatea, ci constituie un element care, unit cu posesia bunului în timpul prevăzut de lege (10-20 ani) și cu buna-credință, poate duce la dobândirea originară a proprietății.
Pentru aceleași motive, în opinia apelantului, nu se poate reține că art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001 ar consacra o preferință a titlului fostului chiriaș care a cumpărat imobilul preluat fără titlu valabil, în dauna titlului adevăratului proprietar. Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut în mod valabil în proprietatea statului, se recunoaște, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al apelantului, în calitate de succesor a lui, proprietara legitimă.
De altfel, dreptul de proprietate al apelantului, nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, motiv pentru care constituie un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Trebuie reținut că vânzarea de către stat a imobilului, din care a decurs imposibilitatea pentru apelant de a reintra în posesia imobilului, constituie, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, o ingerință în dreptul celui interesat la respectarea bunurilor sale.
Întrucât prin invocarea principiului erorii comune și invincibile pârâta tinde să dovedească justificarea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantei, solicită instanței să analizeze cererea prin prisma jurisprudenței relevante a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cere, înainte de toate și mai ales, că ingerința autorității publice în beneficierea de către reclamant de dreptul la respectarea bunurilor sale să fie legală. Or, în speță, statul nu avea un titlu valabil pentru proprietatea imobiliară a reclamantului, iar Legea nr.112/1995 nu se aplica decât situației bunurilor cu privire la care statul avea un drept de proprietate, fără ca vreo altă dispoziție internă să îi acorde dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul sau și pentru care nu avea nici un titlu.
Mai mult, la data încheierii de către pârâtă a contractului de vânzare cumpărare a proprietății imobiliare era în vigoare HG20/17.01.1996, republicată, care prevedea expres, în art. 1 alin. (4) "locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995".
Întrucât obiectul de reglementare al Legii nr.112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu valabil, iar în speță această condiție nu este îndeplinită, solicită instanței să rețină că ingerința în dreptul său de proprietate a fost nelegală.
În același context al analizei justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului, solicită să se rețină, că aceștia trebuiau să întreprindă toate acțiunile și să îndeplinească toate formalitățile posibile, apte să confirme existența dreptului vânzătorului. În lipsa acestor diligențe, situația juridică a subdobânditorului nu se datorează erorii invincibile, ci neglijenței acestuia.
Chiar dacă titlul de proprietate asupra imobilului provenea de la stat, nu putea reprezenta pentru pârâtă o garanție suficientă, întrucât printr-o simplă verificare a dispozițiilor Decretului nr.92/1950, pârâții cumpărători ar fi avut, în mod rezonabil, îndoieli cu privire la constituționalitatea acestui act normativ și legitimitatea naționalizării efectuate de stat. Prin urmare, solicită să se observe că buna-credință a pârâtei nu este lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă, nefiind întrunite cerințele cumulative ale principiului error comunis facit jus,
Raportat la aceste considerente, solicită să se observe că ingerința în dreptul de proprietate al apelantului este nejustificată, iar dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a rămas în patrimoniul autoarei sale, deci și a apelantului care este în prezent proprietarul imobilului revendicat.
De asemenea, solicită să se rețină că titlul său este preferabil față de cel al pârâtei, întrucât provine de la adevăratul proprietar ( ), în vreme ce pârâta a dobândit imobilul de la un neproprietar. Apelantul fiind proprietarul imobilului revendicat, are dreptul de a se bucura și dispune de lucrul, proprietatea sa, în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege (art. 480 Cod civil).
În ceea ce privește primul capăt de cerere și anume, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat, instanța de fond în mod greșit l-a respins considerându-l ca lipsit de interes.
În realitate interesul apelantului în constatarea acestui aspect este legitim, real și actual, tocmai prin prisma celui de-a doilea capăt de cerere, respectiv revendicarea imobilului.
Astfel, cu toate ca Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005 a consacrat prezumția potrivit căreia imobilele preluate de către stat în baza Decretului nr.92/1950, sunt considerate imobile preluate abuziv, totuși revine instanței rolul de a aprecia de la caz la caz dacă este vorba despre un asemenea imobil în funcție de împrejurările speței.
Pentru aceste considerente solicită admiterea apelului și desființarea în totalitate a sentinței civile nr.677/14.05.2009 pronunțata de către Tribunalul București ca fiind netemeinică și nelegală.
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului.
Consideră că prima instanță, în mod temeinic a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 și nu dispozițiile dreptului comun, deoarece potrivit art.1 din Legea nr.10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de către stat se restituie numai în condițiile acestei legi și că părțile nu pot opta să li se aplice o lege generală în detrimentul uneia speciale, întrucât legea specială primează, raport soluționat irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33/9.06.2008.
Cat privește preferabilitatea acordată de instanța de fond titlului pârâtei de proprietate, se arata că vânzarea apartamentului către pârâtă a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legii nr. 112/1996, atâta timp cât aceasta nu a fost notificată să nu-și exercite dreptul instituit prin Legea nr.112/1995, nu s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, ba mai mult s-au solicitat și acordat despăgubiri bănești, încasate de către apelant.
Solicită să se rețină că apelantul nu a contestat public dreptul statului prin notificare de restituire în natură, notificare către pârâtă sau introducerea unei acțiuni pe rolul instanțelor de judecată, care ar fi condus la înlăturarea aparenței de drept operantă în acel moment în favoarea statului, astfel că imobilul l-a dobândit de bună - credință, dreptul apelantului de proprietate fiind înlocuit în patrimoniul său cu dreptul de a incasa despăgubiri corespunzătoare valorii de circulație a imobilului.
Apelantul nu mai este titularul dreptului de proprietate pretins, pârâta opunând dreptul său de proprietate în baza unui titlu valabil, împotriva unui titlu înlocuit în patrimoniul său de echivalentul bănesc încasat cu titlu de despăgubire și de dreptul la diferență până la valoarea de piață a imobilului.
Această rezolvare este impusă și de aplicarea art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acord cu practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că în situația în care proprietarii deposedați abuziv au contestat titlul statului după o perioada mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, în spiritul protejării drepturilor reale și efective, exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, pârâta trebuie să păstreze bunul în natură și apelantul - reclamant să obțină de la stat despăgubiri la valoarea de circulație, motivat pe faptul că persoanele care ți-au dobândit bunurile cu buna - credința să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut acele bunuri.
Solicită să se rețină că apartamentul ce formează obiectul prezentului litigiu a fost vândut in anul 1998 ulterior încasării despăgubirilor de către apelant, că titlul de proprietate al pârâtei nu a fost desființat și că este titulara unui titlu actual care primează titlului exhibat de către apelantul - reclamant care s-a stins prin efectul exprimării neechivoce pentru încasarea de despăgubiri, similară transmisiunii convenționale a dreptului sau către stat.
În ce o privește, o privare de proprietate nu se poate justifica decât dacă se dovedește că a intervenit din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, instanța de judecată printr-o decizie nu poate să o deposedeze fără a-i găsi o culpă, această deposedare întrunind caracterul unei exproprieri.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauză, curtea reține următoarele:
În ceea ce privește critica referitoare la greșita reținere a aplicabilității Legii nr. 10/2001 în cauză.
Critica este nefondată.
Astfel, raportat la situația de fapt existentă în cauză, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prindecizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regulaelecta unași principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute art. 18 lit. c), art. 29, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
În cauza, imobilul în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referință a legii, conform Decretului nr. 92/1950,deci într-una dintre modalitățile enumerate în art. 2 alin. 1 din Legea nr.10/2001, respectiv lit.
În consecință, având în vedere aceste prevederi legale și art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că imobilul litigios nu intră în sfera de aplicare Legii nr.10/2001, astfel cum este ea determinată de textele citate.
Așa fiind, în temeiul art. 329 alin. 3 teza finală din Codul d procedură civilă, potrivit cu care "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe", critica formulată va fi înlăturată ca nefondată.
În ceea ce privește modul de soluționare cererii de constatare nevalabilității titlului statului prin admiterea excepției lipsei de interes a reclamantului în formularea acesteia, tribunalul a avut în mod corect în vedere, în soluția pronunțată, inexistenta folosului practic în promovarea de către reclamant a unei asemenea pretenții raportat la natura măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, incidentă în cauză, în raport de considerentele anterior prezentate, pentru situația acestuia.
Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul acțiunii introductive, reclamantul și-a configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecată, în scopul valorificării pretenției sale concrete - recunoașterea pe cale judecătorească adreptului de proprietateasupra imobilului situat în B, str.B- -, nr. 84,.1,. 2 sector 2- prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență națională, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480-481 din Codul civil.
În raport de cele anterior precizate, câtă vreme scopul urmărit de reclamant,prin promovarea acțiunii, a fost reprezentat de redobândirea dreptului de proprietate și a posesiei asupra imobilului - în mod corect, analiza primei instanțe a vizat analiza acestui folos practic urmărit prin promovarea unei cereri distincte - având că obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra bunului vândut, ca efect al preluării abuzive a acestuia, de către stat, din perspectiva stabilirii calității reclamantului de titular al unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului, fiind de neconceput soluționarea unei acțiuni în revendicare fără a se verifica calitatea reclamantului de deținător al dreptului pretins a fi protejat pe cale judiciară.
Curtea retine în aceeași ordine de idei că reclamantul contestă legitimitatea naționalizării efectuate de stat invocând în susținerea acestei critici doar neconstituționalitatea Decretului nr.92/1950, în temeiul acestui act normativ.
Din analiza actelor dosarului, Curtea reține că imobilul revendicat a fost preluat de stat în temeiul Decretului - Lege nr.92/1950 (în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. 2 din HG nr. 20/ 1996, pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, modificata prin HG 11/1997, fiind considerat de legiuitor ca fiind preluat cu titlu), contractul de vânzare cumpărare nr. NO 4526/31.03.1998, încheiat între SC - SA și, prin care apartamentul revendicat a fost înstrăinat de stat, fiind încheiat la data sus menționată, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dată la care în reclamantul obținuse hotărârea 41/04.09.1996, prin care, în conformitate cu prevederile legii nr. 112/1996, se stabiliseră despăgubiri în favoarea sa, inclusiv pentru apartamentul revendicat, despăgubiri încasate de acesta, așa cum rezultă din adresa nr. 872/2002 emisa de Serviciul Expertize Imobile, existenta la fila 22 dosarului - al Tribunalul București - Secția a V-a Civilă-din care rezultă că în trimestrul 2 al anului 1998, s-au achitat reclamantului 229.033.200 lei.
Așa fiind, faptul că reclamantul - apelant a ales calea despăgubirilor prevăzute de Legea nr.112/1995 obținând Hotărârea nr.41/4.09.1996 a Comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995 și încasând despăgubirile acordate, deși avea și în acel moment posibilitatea introducerii acțiunii în revendicare, echivalează cu acceptarea convertirii dreptului său real într-un drept de creanță în pretenții, pe care acesta l-a valorificat.
De asemenea, se reține că anterior introducerii acțiunii în revendicare, reclamantul nu promovat acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâtă, în condițiile stabilite de art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Se reține totodată că anterior promovării prezentei acțiuni în revendicare, reclamantul nu a probat că a înțeles să conteste titlul statului și să solicite restituirea în natură a imobilului, nici pe cale judiciară, înainte sau după adoptarea Legii nr.112/l995, nici pe calea procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001-prin notificarea nr. 51/2001, existentă la fila 24 dosar fond al Judecătoriei Sector 2 B, acesta solicitând acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, pentru valoarea corespunzătoare a imobilului din care face parte și apartamentul revendicat în prezenta cauză.
Conform prevederilor prezentei legi art. 20 alin. 2 din Legea nr.10/2001 republicată, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.
Curtea reține totodată statuările Curții Constituționale în cadrul deciziei nr. 482/2003, decizie în cadrul căreia au fost analizate prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, anterior citate, potrivit cu care,textul în discuție reglementează ipoteza unor imobile preluate de stat printr-un act administrativ ilegal ori pur și simplu în fapt, așadar fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului". Așa fiind, în lumina acestei interpretări, preluarea imobilului revendicat de către stat în condițiile sus menționate, avea a fi analizată din perspectiva art. 2 alin. 1 din Legea nr.10/2001 respectiv dacă era preluare abuzivă, iar nu din perspectiva art. 2 alin. 2 din același act normativ.
În aceste condiții, faptul că reclamantul a fost despăgubit în condițiile speciale stabilite de legea nr. 112/1995, iar legea ulterioară specială de reparație - Legea nr. 10/2001, recunoaște în mod neechivoc că aceasta despăgubire nu a fost una integrală - prevăzând posibilitatea pentru situația reclamantului - imobilul revendicat fiind înstrăinat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înstrăinare necontestată în condițiile stabilite de art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca, prin utilizarea procedurii speciale astfel reglementată (și de care reclamantul a înțeles să se folosească) - să obțină diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și valoarea despăgubirilor deja încasate, nu putea fi de natură în situația dată să conducă la alta soluție, în sensul înlăturării aplicabilității în cauza prevederilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ca efect al constatării caracterului abuziv al preluării imobilului.
Interesul presupune justificarea unui folos practic pe care reclamantul îl poate urmări prin introducerea acțiunii, or, atâta vreme cât s-a reținut că acesta avea în patrimoniul său, în condițiile stabilite de Legea nr. 10/2001, un drept la despăgubire în legătură cu bunul revendicat, nu se poate reține că admiterea acestui capăt de acțiune ar avea influență asupra dobândirii bunului de către reclamant.
Este adevărat că, prin raportare la argumentele folosite în sprijinul acțiunii formulate, în cadrul cărora reclamantul a susținut lipsa unui titlu valabil al pârâtei asupra bunului revendicat, ca urmare a lipsei calității statului de proprietar al imobilului, la momentul dispunerii de acest bun și a lipsei bunei credințe pârâtei cumpărătoare, în condițiile stabilite de prevederile art. 20 alin. 1 și 2 și art. 45 din Legea nr. 10/2001, acesta ar fi avut, dreptul de solicita restituirea în natură a imobilului, însă, și într- astfel de situație, prin formularea unui capăt de cerere distinct prin care să se solicite să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului, reclamantul nu justifica un folos practic direct și actual, demersul său procesual, neavând, drept efect recunoașterea pe cale judiciară dreptului de proprietate în favoarea sa, câtă vreme Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. 1 lit. în forma republicată în temeiul art. VII din titlul I al Legii nr. 247/2005, recunoaște expres caracterul abuziv al preluării oricărui imobil de către stat, în temeiul Decretului nr.92/1950, iar pe de altă parte, bunul a fost deja înstrăinat de către stat către pârâta, care se prevalează la rândul sau de un drept de proprietate și deține și posesia bunului.
Referitor la critica vizând modul de soluționare a acțiunii în revendicare promovată de reclamant.
În raport de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.
Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CauzaStrăin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005, CauzaKatz împotriva României,hotărârea din 20 ianuarie 2009), iar în Cauza Porțeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006, notat că "la 22 iulie 2005 fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire". În același sens sunt este și Cauza Ruxanda împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâta are cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. d, actualmente lit. c din Legea nr. 10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art. 46 alin. 2, în prezent art. 45 alin. 2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și ). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În conformitate cu statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, văzând dispozițiile art. 18 lit.c și art. 45 din Legea nr.10/2001 și ținând seama de caracterul special al acestei legi, conform celor reținute mai sus, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate de reclamant nu îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute în doctrina ca urmare a interpretării art. 480 Cod civil, cum se apreciază de către apelant, ci criteriile impuse prin voința legiuitorului, în cadrul legii speciale - Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art.1898 civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invoca reaua credință. Numai în situația în care pârâta ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, aceasta ar fi considerată ca fiind de rea credință.
Existența unor controverse cu privire la interesul noțiunilor "cu titlu" și "fără titlu" nu excludea preluarea valabilă și calitatea statutului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în natură.
Situația ar fi fost diferită dacă pârâta ar fi știut că titlul statului este efectiv contestat de cei care se consideră îndreptățiți, or, o asemenea dovadă nu s-a făcut în prezenta cauză. Astfel, așa cum s-a reținut, reclamantul fost despăgubit, în urma demersurilor întreprinse în temeiul Legii nr.112/1995, ca efect al deposedării sale de către stat, acceptarea acestei modalități specifice de reparație, pe fondul necontestării măsurii de către reclamant, nefiind de natură să conducă la altă concluzie, în persoana pârâtei, decât aceea a acceptării de către reclamant, a modalității de reparație și de valorificare a dreptului său de proprietate, prin încasarea de despăgubiri.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 45 din legea nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea de a formula acțiune în constatarea nulității contractului prin care imobilul revendicat, a fost vândut, înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege, putând invoca în cadrul unei astfel de acțiuni, motive de nulitate contractului de vânzare încheiat de pârât, derivând din nerespectarea Legii nr. 112/1995 la momentul vânzării, însă din actele dosarului nu rezultă că anterior promovării acestui litigiu ar fi înțeles să uzeze de căile legale recunoscute în favoarea sa, în acest scop, iar în cauză de față, acesta nu a făcut referire la existența unor împrejurări obiective care să îl fi împiedicat să acționeze în acest interval de timp.
Legea nr.10/2001, referindu-se la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și terții subdobânditori, le permite acestora din urmă să păstreze, imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c), situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamantul în speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.
Într-o asemenea situație, nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței noastre supreme) a avut ca efect consolidarea titlului cumpărătorului de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta cu statul/unitatea administrativ-teritorială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.
În acest context, în mod corect apreciat tribunalul că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar (apelantul reclamant ), cât și în cazul pârâtei, cumpărătoare a apartamentului revendicat ce a dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent, respectiv, Legea nr.112/1995 și, prin urmare,că nici aceasta din urmă nu poate fi lipsită de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Or, nu se poate face abstracție de faptul că adoptarea unei soluții de admitere a acțiunii reclamantului, câtă vreme bunul imobil revendicat a fost înstrăinat în condițiile sus menționate, ar avea, efectul privării pârâtei de un bun, în sensul Convenției europene a drepturilor omului. În același timp, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei,restituirea bunului către reclamant, aduce atingere securității raporturilor juridice.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat în practica Curții Europene Drepturilor Omului,constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privarea de bun în absența oricărei despăgubiri.
În decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte, având în vedere chiar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a arătat că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești, stabilind că deși de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui,obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Este real că în nenumărate decizii ale Curții Europene Drepturilor Omului, s-a constatat ineficiența Fondului Proprietatea în ceea ce privește mecanismele de reparare prin echivalent, din perspectiva Legii nr.247/2005 însă, în raport de principiile anterior amintite, ca și de situația de fapt existentă în cauză (reclamantul neputându-se prevala de lipsa totală a despăgubirilor ci de lipsa de proporționalitate acestora, în sensul că sumele deja încasate cu acest titlu, nu sunt echivalente valoric cu bunul imobil de care fost privat, prin aplicarea măsurii naționalizării), astfel că în raport de considerentele avute în vedere în cadrul acestei decizii, neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, urmează a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamantului adreptului de a obținede la stat diferența de despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceasta putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.
cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Față de aceste considerente, reținând că instanta de fond a făcut o corecta aplicare a legii, Curtea urmează ca, în temeiul art. 296.pr.civ. să respingă apelul, ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 298 rap. la art. 274.pr.civ. va obliga apelantul, care se află în culpă procesuală, să achite cheltuieli de judecată în sumă de câte 1.500 RON către intimata pârâta, reprezentând cheltuieli de judecata efectuate în apel, constând în onorariu de avocat, achitat conform chitanței aflate la fila 26 din dosarul de apel.
Pentru a dispune astfel, curtea are în vedere că, suma solicitată de intimata în această cale de atac, cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinește cerințele statuate în prevederile art. 274 din Codul d procedură civilă dar și cele la care face referire jurisprudența constantă a Curții Europene Drepturilor Omului, cuantumul cheltuielilor de judecata fiind probat, cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reale, a fost avansată în legătură cu prezenta cale de atac și derivă din exercitarea dreptului la apărare al intimatei, fiind deci necesare și au un cuantum, pe care curtea îl apreciază ca fiind rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei, la activitatea apărătorului angajat de intimata pârâtă, care, a reprezentat partea în instanța, la toate termenele stabilite, formulat și depus întâmpinare din aceasta perspectiva, solicitarea apelantului referitoare la aplicarea în cauza a prevederilor art. 274 alin. 3 din Codul d procedură civilă, și reducerea acestei sume, formulata în cadrul notelor scrise depuse la dosar, neputând fi apreciată ca fiind fondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelantul reclamant domiciliat în B, Bd. -, nr. 42, bloc 1,.1,.3,. 12, sector 4, împotriva sentinței civile nr. 677 din 14 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, domiciliata în B, B- -, nr. 84,.1,.2, sector 2 și MUNICIPIUL prin PRIMAR GENERAL cu sediul în cu sediul în B,-, sector 5, și intimatul chemat în garanție STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, ca nefondat.
Obligă apelantul reclamant, la 1.500 lei, cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.01.2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Mari
Red.
./
5 ex./23.02.2010
B Sectia a Va -.
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Ilie
