Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 751/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(270/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.751
Ședința publică de la 4.05.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr. 1312 din 23.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru recurenții reclamanți, și, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București (fila 16 dosar) și avocatul pentru intimatul pârât, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/2009, eliberată de Baroul București (fila 15 dosar), lipsind intimații pârâți Municipiul B prin Primarul General și
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 27 martie 2009, relațiilor solicitate de la Primăria Municipiului B, constând în cererea formulată de autoarea recurenților la Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995.
Avocatul recurenților reclamanți, în susținerea motivelor de recurs, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în hotărârea nr. 117/23.10.1996, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 și contractul de prestări servicii, ce emană de la Herăstrău Nord, pe care le depune în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul, comunicând și părții adverse un exemplar de pe aceste înscrisuri, de care, de altfel, a făcut vorbire în motivele de recurs.
Avocatul intimatului, având cuvântul asupra cererii formulate, arată că se opune la încuviințarea probei cu înscrisuri, având în vedere că la termenul anterior, când instanța a încuviințat probe pentru intimat, partea adversă nu a precizat că are înscrisuri de administrat în cauză.
Curtea, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art. 305 din Codul d e procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 167 din Codul d e procedură civilă, încuviințează pentru recurenții reclamanți proba cu înscrisuri, astfel cum a fost solicitată și administrată la acest termen. Având în vedere că înscrisurile administrate emană de la intimatele pârâte persoane juridice, apreciază că nu se mai impune comunicarea lor către acestea.
Avocatul recurenților reclamanți apreciază că se impune ca intimatul să producă dovezi în sensul că imobilul în litigiu se află în masa succesorală a autoarei acestuia, având în vedere că din testamentul depus la dosar, precum și din certificatul de calitate de moștenitor nu rezultă compunerea masei succesorale. Formulează această cerere motivat de faptul că la dosar nu există certificat de moștenitor emis de pe urma defunctei.
Avocatul intimatului pârât arată că certificatul de calitate de moștenitor a fost obținut tocmai pentru a nu tergiversa soluționarea prezentei cauze. Consideră că nu sunt necesare alte dovezi, având în vedere că prin testament se precizează cine este testatorul, cine este beneficiarul acestuia și ce se moștenește.
Deliberând asupra cererii formulate de avocatul recurenților reclamanți, pe care o apreciază, în temeiul dispozițiilor art. 129 al. 5 din Codul d e procedură civilă, ca o excepție a lipsei calității de moștenitor a lui față de autoarea sa - - o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentei cauze a fost formulată atât împotriva autoarei intimatului, cât și în contradictoriu cu acesta. La respingerea acestei excepții, Curtea are în vedere înscrisurile depuse în dosarul de apel la filele 35 - 37, prin care se dovedește calitatea de moștenitor a numitului față de autoarea sa, în ceea ce privește imobilul în litigiu. Împrejurarea dacă proprietarul real al imobilului este moștenitorul sau sunt recurenții, deci dacă într-adevăr, imobilul se cuprinde în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei, este un aspect de fond, care va fi soluționat o dată cu recursul prezent, astfel încât respinge cererea formulată de recurenți.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, sau probe de propus sau administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii în revendicare cum a fost formulată, pentru următoarele considerente:
În cauza de față, bunul imobil a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, ulterior declarat neconstituțional, astfel încât nu poate constitui un titlu valabil de preluare a imobilului revendicat în proprietatea statului. Rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului recurenților reclamanți și deci al reclamanților înșiși, și, prin urmare, statul nu putea proceda la înstrăinarea unui bun ce nu îi aparținea.
În speța dedusă judecății titlul intimatului pârât provine de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar, pentru că trecerea în proprietatea statului a fost fără titlu valabil. Consideră că litigiul în revendicare presupune compararea titlurilor de proprietate ale părților, impune a se analiza valabilitatea titlului cu care imobilul a fost trecut în proprietatea statului. Prin urmare, buna credință a celui care încheie un act translativ de proprietate cu un neproprietar, nu este aptă să creeze vreun drept în favoarea subdobânditorului chiar dacă acesta se află în posesia bunului, buna credință producând efecte juridice doar dacă este unită cu justul titlu și cu posesia de lungă durată.
Astfel, nu pot fi reținute argumentele instanței de apel cu privire la buna credință a autoarei intimatului pârât la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, pe motiv că cererea autoarei reclamanților formulată în baza Legii nr. 112/1995 a fost soluționată prin acordarea de despăgubiri. Arată că autoarea reclamanților a formulat în baza legii nr. 112/1995 o cerere pe formulat tipizat, prin care a solicitat imobilului în litigiu. Conform prevederilor neclare ale acestei legi, nelocuind în imobil, autoarea a solicitat ceea ce legea îi permitea. Solicitarea petiționarei nu a fost însă rezolvată, iar acea rezoluție a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Primăriei sectorului 4 B privind acordarea de despăgubiri a fost înaintată la Comisia din cadrul Primăriei Municipiului B, care nu a soluționat-o în nici un fel. Mai mult decât atât, conform contractului de prestări servicii încheiat între Municipiul B și - urile privind vânzarea acestor imobile, se stabilea clar că sunt interzise vânzările către chiriași până când nu se soluționează definitiv și irevocabil cererile formulate în baza Legii nr. 112/1995.
Având în vedere toate aceste aspecte, consideră că nu există nici un impediment pentru care recurenții să nu își dobândească proprietatea în natură, urmând ca instanța să dea preferință titlului de proprietate deținut de către aceștia, având în vedere că provine de la adevăratul proprietar, este mai bine determinat, fiind primul transcris, în timp ce titlul de proprietate opus de intimatul pârât a fost dobândit de la un neproprietar.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Depune la dosar jurisprudență.
Avocatul intimatului pârât invocă excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor formulate în dispozițiile expres prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă. Consideră că toate motivele invocate se referă la netemeinicia hotărârii atacate și, nicidecum, nu vizează nelegalitatea acesteia.
Dacă instanța va trece peste această excepție, pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele:
Instanța de apel nu a făcut decât să dea curs dispozițiilor legale în vigoare, dând eficiență bunei credințe a autoarei intimatului pârât -. Critica adusă hotărârii deciziei pronunțată de instanța de apel, cu privire la acest aspect este total nefondată, întrucât buna credință a subdobânditorului, în cazul contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, este reglementată în mod expres de art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. B credință nu este doar un argument prin care instanța de apel a acordat preferință titlului de proprietate deținut de intimatul pârât față de titlul de proprietate al foștilor proprietari, ci își găsește argumentarea juridică în lege, fiind reglementată în mod special numai pentru actele de vânzare cumpărare încheiate în baza dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1005.
La momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, autoarea intimatului pârât a avut credința că a cumpărat de la adevăratul proprietar.
Solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanțelor nr.24 din 25.02.2009 și nr. 31 din 2 mai 2009, pe care le depune la dosar.
Avocatul recurenților reclamanți, având cuvântul asupra excepției nulității recursului, pune concluzii de respingere ca nefondată, având în vedere că motivele de recurs vizează motivele de nelegalitate ale hotărârii instanței de apel.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
La data de 02.07.2007, reclamanții --, - și - - au chemat în judecată pe pârâții, Municipiul B prin primarul General și, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B, nr.58, parter,.4, sector 4 și să oblige pe pârâții și, să lase reclamanților imobilul, în deplină proprietate și posesie.
În motivare, reclamanții au arătat că imobilul ce face obiectul litigiului a fost dobândit de autorul reclamanților, lIiescu, prin actul de vânzare cumpărare nr.123/05.01.1946 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, reclamanții dovedind calitatea de succesori ai autorului, cu certificatele de moștenitor de la dosar.
S-a mai arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat prin Decretul nr.92/1950 care contravenea prevederilor constituționale din acea vreme, articolelor 480-481.civ. tratatelor internaționale la care România era parte.
În temeiul Legii nr.112/1995, mama reclamanților, a formulat cerere, rămasă nesoluționată, apoi notificare în "baza Legii nr.10/2001, în urma căreia i-a fost restituit imobilul prin Dispoziția Primarului General nr.4845/27.12.2005, prin care s-a recunoscut în mod implicit și caracterul abuziv al preluării de către stat, astfel că acesta nu a putut să vândă imobilul în mod valabil către pârâta - o astfel de vânzare fiind nelegală.
S-a solicitat astfel, ca pe calea comparării celor două titluri, să se constate că preferabilitate are titlul reclamantei.
În drept, s-au invocat prevederile artA80-481.civ.
Pârâții și au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea acțiunii în revendicare, întrucât titlul pârâților constând în contractul de vânzare-cumpărare nr.1864/30.06.1997 este preferabil, fiind un titlu valabil și actual, dobândit cu bună-credință și cu respectarea Legii nr.112/1995, pârâții având și posesia bunului, în timp ce Dispoziția nr.4845/27.12.2005 a Primarului General nu este act autentic și nu se referă la apartamentul pârâților, nu creează decât o prezumție de proprietate În favoarea reclamanților.
Prin sentința civilă nr.1022/20.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B, în dosarul nr-, s-a admis acțiunea, s-a constatat nelegala preluare la stat a imobilului prin Decretul nr.92/1950, pârâții și fiind obligați să lase reclamanților, În deplină proprietate și posesie imobilul situat în B, nr.58, parter,.4, sector 4 și a dispus notarea litigiului În cartea funciară.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut că prin Legea nr.10/2001 s-a instituit o procedură administrativă de rezolvare globală și accelerată a tuturor cererilor privind restituirea imobilelor aflate încă în proprietatea statului, astfel că este admisibilă o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun în cauză - 480.civ. și după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr.10/2001, întrucât imobilul nu se mai află În patrimoniul statului, fiind vândut În baza Legii nr.112/1995, pârâtei admisibilitate care rezultă și din art.21 din Constituția României și În deplin acord cu art.6 din privind accesul la justiție.
Deși lipsește actul autentic de vânzare-cumpărare nr.417/1946, s-a apreciat că acesta există, dovadă stând transcripțiunea lui sub nr.123/05.01.1946 eliberat în extras de la Arhivele Naționale, care face vorbire despre actul autentic prin care vinde autorului, imobilul din nr.58, unit cu procesul-verbal de impunere din anul 1949 și cu autorizație de construire nr.41 U/11.1 0.1935 eliberată vânzătorului pentru construirea imobilului.
Imobilul a fost naționalizat conform anexei - poziția 3746 la Decretul nr.92/1950 de la soția proprietarului lIiescu, respectiv lIiescu, iar reclamanții au dovedit calitatea lor de succesori ai acestora cu certificatele de
moștenitor depuse la dosar.
S-a constatat că Decretul nr.92/1950 nu a fost un titlu valabil al statului, contravenind prevederilor art.8-11 din Constituția României din 1948, astfel că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, ei dețin un titlu autentic și transcris încă din 1946, în timp ce statul nu a devenit niciodată proprietar, astfel că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1864/30.06.1997, Primăria Municipiului B prin mandatar a vândut pârâtei un bun care nu Îi aparținea, astfel că transferul dreptului de proprietate nu a avut loc, potrivit principiului "nemo dat quod non habet".
O astfel de vânzare nevalabilă nu poate afecta dreptul moștenitorilor autorului proprietar, cu privire la revendicarea imobilului, care nu poate fi afectată de lipsa de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, chiar dacă acesta este intabulat, întrucât pârâta nu a dobândit bunul cu bună-credință.
S-a apreciat că prevederile art.45 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care statuează că actele juridice de înstrăinare pentru imobilele preluate fără titlu valabil sunt nule, afară numai dacă actul a fost încheiat cu bună-credință, nu înseamnă că actul juridic de înstrăinare a produs efectul translativ de proprietate, ci buna-credință unită cu posesia pot conduce la uzucapiune, în condițiile art.1895 - 1897.civ. în nici un caz, textul de lege susmenționat nu instituie criteriu de preferință în beneficiul cumpărătorului.
Din oficiu, potrivit art.54 alin.3 din Legea nr.7/1996 s-a dispus notarea litigiului în cartea funciară nr.58441 a municipiului
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și și Municipiul B prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
1. Pârâții - persoane fizice au criticat sentința prin faptul că nu s-a primit excepția de inadmisibilitate a acțiunii de drept comun, Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 având aplicabilitate după intrarea acestora în vigoare, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", reclamanții având dreptul la măsuri reparatorii în echivalent potrivit art.18 lit.c din Legea nr.10/2001
republicată, împotriva deciziilor/dispozițiilor motivate în temeiul acestei legi, fiind prevăzute căi de atac în justiție, în mod greșit prima instanță reținând că doar calea Legii nr.10/2001 limitează accesul la justiție celor Îndreptățiți potrivit acestei legi, cu referire la ar.6 din
Cu privire la soluția fondului, s-a arătat că ea este greșită, chiar Legea nr.10/2001 prevede restituirea în natură potrivit art.1, dar în condițiile acestei legi, textul urmând a fi coroborat cu celelalte dispoziții ale legii.
Instanța mai trebuia să observe că acțiunea în revendicare formulată potrivit art.480 cod civil se îndreaptă împotriva unui posesor neproprietar, or pârâta a dobândit dreptul de proprietate însuși asupra imobilului În litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1364/30.06.1997, cu respectarea deplină a prevederilor Legii nr.112/1995, cu bună-credință, iar din interpretarea dispozițiilor Legii nr.10/2001 rezultă că dacă înstrăinarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, revendicarea nu poate avea loc în temeiul dreptului comun prin compararea titlurilor, ci în baza Legii nr.10/2001.
Contra celor afirmate de reclamanți, până la data cumpărării imobilului, reclamanții nu au făcut niciun demers de revendicare a imobilului, ci doar la data de 27.07.1996 s-a formulat o cerere privind acordarea de despăgubiri în baza Legii nr.112/1995 de către autoarea reclamanților, astfel că titlul pârâților este unul valabil, iar reclamanții nu au solicitat în termenul legal prevăzut de Legea nr.10/2001, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare (respectiv până la 14.08.2002).
Iar preferabilitate în cazul comparării titlurilor, potrivit art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, nu poate avea decât titlul pârâților.
2. Pârâtul Municipiul B prin Primarul General a arătat că soluția primei instanțe este greșită, întrucât prin faptul că Legea nr.10/2001 nu mai face distincția între imobilele preluate cu titlu sau fără titlu, nu era necesar a se constata că statul a preluat imobilul fără titlu, titlul fiind reprezentat de Decretul nr.92/1950 care s-a aplicat în mod corect în cauză.
Întrucât la data de 08.08.2008, apelanta a decedat, apelul a continuat în persoana apelantului - moștenitor, conform certificatului de moștenitor nr.313/25.09.2008 depus la dosar.
Prin decizia civilă nr.1312/A/23.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, s-au admis apelurile, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, s-a respins cererea având ca obiect revendicarea imobilului, ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, pentru următoarele considerente:
Critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu a fost primită, în condițiile în care scopul acesteia era de a obține restituirea în natură a imobilului de la cumpărători și nu de la statul român, pentru care este prevăzută procedura administrativă prin Legea nr.10/2001.
Pe fondul cauzei însă, s-a constatat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.
În speță, instanța este chemată să aleagă între cele două titluri înfățișate de părți prin comparare.
Potrivit art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, actele juridice de
înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.
În speță, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâta cumpărătoare a fost de bună-credință, având convingerea că a contractat de la adevăratul proprietar, statul român, la data încheierii contractului existând o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului, nefiind primită susținerea că dimpotrivă, cumpărătoarea ar fi fost de rea-credință, întrucât existența unei cereri de despăgubiri întemeiată pe Legea nr.112/1995 formulată de autoarea reclamanților, și nu de restituire în natură, nu dovedește reaua-credință, iar actul juridic s-a Încheiat cu deplina respectare a prevederilor legii, el nefiind desființat, nefiind nici promovată vreo acțiune în constatarea nulității lui.
Potrivit art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, în cazul înstrăinărilor efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, există impediment la restituirea în natură a imobilului, pentru care se prevăd măsuri reparatorii în echivalent, iar această dispoziție legală asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect și într-un criteriu de preferință în favoarea subdobânditorului de bună credință cu respectarea prevederilor art.9 din Legea nr.112/1995.
Soluția este justificată și din perspectiva jurisprudenței, a
principiilor statuate în materie în mai multe cauze.
Astfel, În cauzele și alții contra Greciei și Malhous contra Cehiei, calitatea de titular al titlului de proprietate există, potrivit jurisprudenței, numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, or în cauză, nu exista un astfel de act de confirmare.
Dimpotrivă, prin Dispoziția nr.4845/27.12.2005 reclamanților le-a fost restituit întregul imobil situat în B, nr.58, sector 4 în natură, mai puțin apartamentul apelanților - pârâți nr.4, parter și a unui alt apartament, pentru care s-a propus dimpotrivă, acordarea de despăgubiri.
În cazul de fată, dreptul de a cumpăra al pârâților a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Instituirea unor termene pentru apărarea drepturilor concrete și efective
ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO - cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, cazul Brumărescu contra României - în care s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și nelegalitatea unei măsuri de
lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
S-a mai reținut că În cauza Raicu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat În trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate.
S-a arătat astfel, că legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația să suporte greutatea responsabilității statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri.
Privitor la apelul Municipiului B, privind netemeinicia acțiunii în revendicare, a fost constatat ca fiind fondat, pentru considerentele deja reținute mai sus, nefiind primită critica referitoare la nevalabilitatea titlului statului reținută de prima instanță, întrucât analiza efectuată la fond este corectă, imobilul fiind preluat de stat, fără titlu valabil, pentru argumentele din sentință și considerentele în completare a deciziei din apel.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, și, criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea prevederilor art.304 pct.8 și 9 Cod de procedură civilă.
În motivarea recursului, s-a arătat că în mod greșit s-a respins acțiunea în revendicare a reclamanților, ca neîntemeiată.
Astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat că actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat, sunt valabile potrivit art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, dacă sunt Încheiate cu bună-credință.
Într-o comparare de titluri în acțiunea în revendicare formulată, buna credință nu prezintă nici o relevanță, buna-credință având relevanță doar într-o acțiune în constatarea nulității absolute a actului de dobândire a imobilului de către subdobânditor.
Art.45 din Legea nr.10/2001 nu convertește calitatea cu care statul a deținut titlul într-una "verus dominus" și nici nu acordă titlului subdobânditorului, preferință față de alte titluri.
B-credință a cumpărătorului nu creează vreun drept, ci aceasta unită cu justul titlu și posesia utilă, poate conduce la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
În plus, nu se poate reține buna-credință a pârâților și, în condițiile în care autoarea reclamanților avea formulată o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr.112/1995 pentru imobil, pe un formular tipizat, apreciat greșit ca fiind pentru despăgubiri și care nu i-a fost soluționată.
Or, erau interzise vânzările către chiriași în baza Legii nr.112/1995, până nu vor fi soluționate cererile foștilor proprietari.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor ca nefondate.
Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Din oficiu, Curtea a solicitat atașarea în copie la dosar a cererii formulată în temeiul Legii nr.112/1995 de către autoarea reclamanților, la data de 27.07.1996, din care rezultă că cererea a constat într-un formular completat la punctul 2 - "Despăgubire" pentru întregul imobil din nr.58, parter și 2 etaje (fila 29 dosar recurs).
Au mai fost depuse la dosar ca înscrisuri, Hotărârea nr.117/23.16.1996 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.112/1995 și un contract de servicii ce emană de la Herăstrău Nord nr.4/2008 având ca obiect evaluarea apartamentului în litigiu, pentru soluționarea notificării formulate în baza Legii nr.10/2001 de către reclamanți și hotărâri judecătorești privind soluții pronunțate în favoarea foștilor proprietari, în alte cauze.
Recursul nu este fondat.
Curtea constată că susținerea recurenților, în sensul că nu poate fi considerat titlu valabil actul de înstrăinare a imobilului de către stat care l-a preluat fără titlu, în baza art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, dacă actul s-a încheiat cu bună-credință, este greșită, este rodul unei interpretări personale, în afara textului de lege însuși, care este clar și nu conduce la astfel de interpretări.
Critica mai apoi, în sensul că buna-credință nu prezintă relevanță, pentru că nu creează drept, este, de asemenea, nefondată întrucât prin articolul 45 alin.2 sus menționat, legiuitorul s-a referit direct la actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legii, pentru imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar care sunt salvate de la nulitate, în considerarea bunei-credințe, cel puțin a cumpărătorului, astfel că a considera că din textul de lege nu trebuie să se înțeleagă faptul că actul de vânzare-cumpărare constituie titlu de proprietate, este greșită și În contra voinței legiuitorului care l-a adoptat, tocmai în considerarea ocrotirii bunei-credințe a cumpărătorului și asigurării stabilității circuitului civil, aceasta fiind și interpretarea constantă a Curții Constituționale în materie.
Însăși jurisprudența în materie, oglindită în considerentele deciziei din apel prin cauze relevante, subliniază importanța legislației, cu respectarea unui echilibru între interesul general al comunității și drepturile
fundamentale ale individului, respectarea principiului stabilității circuitului civil și ocrotirea bunei-credințe a subdobânditorilor, astfel încât aceștia să nu fie puși în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat cândva, imobilele ce au făcut obiectul vânzării-cumpărării în baza unor dispoziții legale.
În plus, în speță, foștii proprietari nu sunt în posesia, la data sesizării instanței cu o acțiune în revendicare în contra cumpărătorilor, a unui titlu actual, confirmat printr-o hotărâre judecătorească ori alt act relevant, în timp ce cumpărătoarea (respectiv moștenitorul acesteia) în baza Legii nr.112/1995 deține cu titlu valabil, încheiat cu respectarea prevederilor art.9 din Legea nr.112/1995 și cu bună-credință, așadar un titlu actual, necontestat printr-o hotărâre judecătorească și deci, consolidat, care reprezintă astfel un "bun" în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la. și care are preferabilitate, în raport cu vechiul titlu din anul 1946 al autorilor reclamanților.
Susținerea că pârâta-cumpărătoare nu a fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi primită, întrucât la acea dată, exista o cerere privind acordarea de despăgubiri pentru imobil, formulată de autoarea reclamanților, cu rezolvare distinctă, în condiții distincte prevăzute în Legea nr.112/1995, față de dreptul de cumpărare prevăzut pentru chiriașul imobilului.
Astfel că, faptul că cererea de despăgubiri formulată în baza Legii nr.112/1995 nu a fost rezolvată, nu-i poate fi imputabil cumpărătoarei.
Numai o cerere În restituirea în natură a imobilului ar fi determinat suspendarea de drept a soluționării cererii chiriașei privind cumpărarea imobilului în care locuia, potrivit nr.HG11/1997, care însă nu avea aplicare în această situație.
În plus, recurenții-reclamanți nu au contestat în termenul legal contractul de vânzare-cumpărare (până la 14.08.2002), astfel că el s-a consolidat, constituind un titlu veritabil al cumpărătoarei, care primează față de titlul vechi al reclamanților, întrucât este actual.
Soluția se înscrie de altfel În practica judiciară care a dat sens și aplicabilitate principiilor stabilității raporturilor civile și securității circuitului civil, confirmată prin Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, dar și în spiritul și litera Legii nr.1/2009, adoptată pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001.
Criticile formulate în recurs vizează aplicarea greșită a legii care se încadrează în prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, astfel că va fi respinsă excepția privind nulitatea recursului, invocată de intimatul-pârât în concluziile sale.
Pentru considerentele reținute, Curtea - în majoritate - potrivit art.312 Cod de procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.
Văzând și prevederile art.274 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge excepția privind nulitatea recursului.
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.1312/A/23.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și, ca nefondat.
Obligă recurenții la plata către intimatul a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4 mai 2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
/2 ex.
27.05.2009
--------------------------------------------------
- Secția a IV-a -
-
Jud.Sector 4 -
OPINIE SEPARATĂ
Dacă în ceea ce privește soluția excepției de nulitate a recursului, sunt de acord cu considerentele instanței, nu îmi însușesc soluția de respingere a recursului, ca nefondat, adoptată de majoritate, pentru următoarele considerente:
Curtea constată sub aspectul fondului, că analiza cererii de revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare deținut de pârâtul din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nedesființat până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ aplicate pentru aprecierea valabilității titlurilor chiriașilor cumpărători nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație: astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitatea superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună-credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1989, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună credință, statut întrunit în cauză, ca urmare a recunoașterii valabilității contractului de vânzare-cumpărare al pârâtului, ca urmare a expirării termenului prevăzut de art.45 al. final din Legea nr.10/2001.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83 - 87, precum și în cauza Porteanu, paragraful 33).
Totuși, aceeași C Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza contra României).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că reclamantul deține un bun în sensul Convenției, înțeles că "drept efectiv", în condițiile în care decizia civilă nr.1312/23.10.2008, pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, a fost pronunțată ulterior vânzării imobilului în litigiu către foștii chiriași. Mai mult, contractul a fost încheiate ulterior formulării cererii autoarei reclamanților, în baza Legii nr. 112/1995, în 1996, dată când pârâta decedată era doar chiriaș în imobil, cerere care a rămas nesoluționată, conform adresei de la fila 102 dosar fond.
Curtea constată în speță nu este vorba de o simplă vânzare a bunului altuia, ci că această vânzare a survenit cu încălcarea flagrantă a unei norme legale, în favoarea reclamantului. Astfel, deși art.3 din Hotărârea nr.117/23.10.1996 a Comisiei Municipiului B de aplicare a Legii nr. 112/1995 interzicea vânzarea până la clarificarea situației juridice a imobilelor, statul a vândut imobilul chiriașilor. Așadar, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligație morală de a stabili un exemplu, a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecție a ordinii publice ( împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, 73, CEDO 2001-VI). Or, a vinde apartamentul în litigiu în aceste condiții, înseamnă a nega preeminența legii într-un stat de drept.
Din cele de mai sus reiese că, vânzând unui terț apartamentul reclamanților, statul i-a privat pe aceștia de posibilitatea imediată de a redobândi posesia asupra lui (mutatis mutandis, împotriva Franței, Hotărârea din 21 februarie 1997, de hotărâri și decizii, 1997-1 p. 164, p. 54).
Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art.2 al.2 din Legea nr.10/2001 care prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
În consecință, premisa evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul înstrăinării locuinței către chiriaș, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevede că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în același sens și recenta hotărâre împotriva României din 2009).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârât, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, titlu ce le-a fost reconfirmat cu efect retroactiv și în mod nerevocabil prin decizia civilă pronunțată de Tribunalul București, menționată, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, și implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanților.
Totodată, demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit de reclamanți (în legătură cu apartamentele nerestituite), care să pună capăt aceste încălcări. Astfel, deși au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 (nesoluționată până în prezent), deși au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 care a fost soluționată prin Dispoziția nr.4844/27.12.2005 (fila 103 dosar fond) prin care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, totuși reclamanții nu au obținut până în prezent, la circa 4 ani de la emitere, nici o despăgubire efectivă.
În același timp, pârâtul deține și el un titlu asupra imobilului și dispune la rândul său de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului său în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conflictul dintre ele, Curtea în minoritate, va recunoaște, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 45 alin. 2 în concurs cu Convenția europeană amintită, determinată, așa cum arătam, de nereglementarea unei proceduri eficiente de despăgubire a proprietarului expoliat de statul comunist, nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut numai de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu ce validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților și care împiedică redobândirea posesiei de către aceștia.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primului în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept o măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriaș, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Convingerea pârâtului cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar a constituit un argument pentru salvarea contractelor de vânzare - cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, în condițiile concrete expuse, raportate și la concursul dintre dispozițiile interne și cele convenționale.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului ceea ce prezenta instanță de recurs (în minoritate) a și făcut în cauză. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea constată că întradevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.
prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală, a deciziei sale:"Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice".Nu este vizat, deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător. Tocmai de aceea, Curtea constată că despăgubirea reclamanților prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul deciziei în interesul legii, nu poate fi realizată, întrucât aceasta eom ăsură subsidiară, în condițiile în care restituirea în natură nu ar fi posibilă. Or, așa cum am arătat în paragrafele anterioare, ea este posibilă în prezenta cauză, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliate, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător.
Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă acest principiu, de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai mult afectată, prin expolierea autorilor reclamantului, decât prin redobândirea de la pârâți.
Pentru ansamblul acestor considerente și în aplicarea deciziei în interesul legii menționate, Curtea (în minoritate) va admite în baza art.312 Cod procedură civilă, prezentul recurs și va modifica în tot, decizia recurată, în sensul respingerii apelurilor formulate, ca nefondate și va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată în apel și în recurs.
JUDECĂTOR,
.
2ex./25.06.2009
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Cristina Nica
