Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 76/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.76
Ședința publică de la 12.02.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 492A/09.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, - și intimații - pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, SC NORD SA și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta-pârâtă, personal și asistat, intimații - reclamanți personal și asistat de avocat cu împuternicire avocațială la dosar, - prin același avocat, lipsind intimații - pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, SC NORD SA și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se că la data de 2.12.2009 recurenta pârâtă a depus 3 exemplare ale motivelor de recurs care au fost comunicate intimaților, Primăria Municipiului B și SC Nord SA.
Reprezentantul recurentei-pârâte, învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Reprezentantul intimaților reclamanți depune la dosar înscrisuri, respectiv extras de la Registrul Comerțului, declarație de avere; un exemplar al acestor înscrisuri este înmânat și apărătorului recurentei pârâte.
Reprezentantul recurentei-pârâte arată că nu se opune cererii de a se depune la dosar înscrisurile indicate și că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de acestea.
Curtea, după deliberare, admite proba cu înscrisuri intimaților reclamanți astfel cum a fost solicitată. Totodată luând act că această probă se administrează la acest moment și că partea adversă nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul înscrisurilor, urmează a fi analizate pe ansamblul probelor administrate.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurentei-pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desființarea deciziei civile pronunțată de Tribunalul București, admiterea apelului ca fiind întemeiat și schimbând în parte sentința civilă nr.5019/30.03.2007 a Judecătoriei sectorului 1 B, urmând a se respinge acțiunea de revendicare. Arată că formulează o excepție de ordine publică, respectiv că reclamanții intimați nu au calitate procesuală activă de a formula acțiunea în revendicare. Consideră că reclamanții nu puteau formula acțiunea în justiție întrucât nu doar ei trei sunt moștenitorii care pot invoca drepturi asupra imobilului revendicat. Moștenitoarea este mama reclamantei intimate, așa încât nu e sarcină disproporțională, iar pe de altă parte chiar dacă s-ar trece peste principiul unanimității nu se poate concepe ca o parte din moștenitori să revendice și partea celor care nu au formulat acțiune. Solicită admiterea acestei excepții ca fiind de ordine publică și poate fi invocată ca motiv de recurs, chiar și din oficiu, nefiind necesar a fi motivat în termen conform art. 306 alin 2 Cod procedură civilă. Pe fondul cauzei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, a se avea în vedere concluziile scrise pe care le depune la dosar. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților - reclamanți, - solicită a se avea în vedre că recurenta pârâtă a motivat doar în fapt nu și în drept, a încălcat dispozițiile Legii nr.112/1995 și nu putea formula această excepție de ordine publică verbal în ședință publică întrucât soluționarea aceastei excepție a mai fost soluționată, iar pe de altă parte trebuia formulată în scris. Totodată arată că acțiunea în revendicare este o acțiune în dispoziție, întemeiată pe o lege specială, iar mama reclamantei intimate a renunțat în mod expres la drepturile sale. Solicită a se avea în vedere că acest înscris nu reprezintă un contract iar prin acest recurs formulat nu se poate anula dreptul reclamanților de proprietate, întrucât aceste locuințe nu au fost în fondul locativ de stat. Concluzionând, solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 492A/09.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, - și intimații - pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, SC NORD SA și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr. 6726/18.09.2001, pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului B, Municipiul B prin Primar General, SC Nord și solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 908/24138/26.11.1996 încheiat între pârâtele Primăria Municipiului B și având ca obiect apartamentul nr. 7 din-,. 2, sector 1, și să fie obligată pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 71/22.01.2002 Tribunalul București Secția a III a Civilă a anulat ca netimbrată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții, și, iar prin decizia civilă nr. 384A/8.10.2002 Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a III a Civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă nr. 71/22.01.2002 și evocând fondul a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu ca nefondată, a respins cererea privind obligația pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu ca inadmisibilă și a, obligat apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs apelanții, și, cerere de recurs ce a fost trimisă de Înalta Curte de casație și Justiție, prin decizia nr. 1409/08.02.2006, Curții de APEL BUCUREȘTI pentru competentă soluționare conform art. II alin. 3 din Legea nr. 219/2005.
Prin decizia civilă nr. 2218/27.11.2006, pronunțată în dosar nr- Curtea de APEL BUCUREȘTI secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis recursul, a casat decizia recurată în parte și a trimis cauza spre rejudecarea fondului Judecătoriei Sectorului 1 B, menținând dispozițiile privind admiterea apelului și anularea sentinței civile nr. 71/21.01.2002.
În fond, după casare, Judecătoria Sectorului 1 B, prin sentința civilă nr. 5019/30.03.2007 pronunțată în dosarul nr-, a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 908/24138/26.11.1996, a admis cererea de revendicare și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
În motivarea sentinței civile s-a reținut că, la momentul cumpărării imobilului în litigiu nu exista interdicție de vânzare, contractul fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995.
Asupra cererii de revendicare, instanța de fond a reținut că titlul reclamanților este preferabil celui invocat de pârâtă deoarece provine de la adevăratul proprietar.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel pârâta și Primăria Municipiului
Apelantul Municipiul B prin Primar General a criticat sentința civilă pentru nelegalitate și netemeinicie în sensul că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea în revendicare în contradictoriu cu apelanta-pârâtă Primăria Municipiului B, în condițiile în care imobilul în litigiu a fost înstrăinat către apelanta-pârâtă, astfel că apelanta Primăria Municipiului B nu mai are posesia imobilului și, prin urmare, nici calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.
Apelanta-pârâtă a criticat sentința civilă pentru nelegalitate și ne temeinicie în sensul că:
1. În mod greșit instanța de fond a admis acțiunea în revendicare în condițiile în care nu a fost formulată de toți succesorii în viață ai foștilor proprietari ai imobilului, împrejurare în raport cu care acțiunea în revendicare este inadmisibilă ca o consecință a încălcării principiului unanimității ce ține de legitimarea procesuală activă.
2. În mod greșit instanța de fond a apreciat că titlul intimaților-reclamanți este preferabil în condițiile în care conform art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 ar fi trebuit preferat titlul apelantei-pârâte, textul de lege invocat instituind indirect un criteriu de preferință pentru contractul de închiriere încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil.
S-a mai arătat că titlul apelantei-pârâte este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, apelanta-pârâtă fiind de bună credință la încheierea acestuia și având convingerea fermă că aceasta cumpără de la adevăratul proprietar al imobilului, situație în care eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat apelanta pârâtă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare face ca titlul acesteia să fie preferabil titlului exhibat de intimații reclamanți.
În ședința publică din data de 24.10.2007, apelanta-pârâtă a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 B în raport de valoarea de circulație a apartamentului în litigiu, solicitând încuviințarea probei cu expertiza tehnică de evaluare a imobilului, probă respinsă de către instanță.
Prin decizia civilă nr. 492A/09.04.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a III-a civilă a fost admis apelul declarat de către pârâta -apelantă Primăria Municipiului B, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B reprezentat de Primarul General și respingerii acțiunii îndreptate împotriva acestei pârâte, pentru lipsa calității procesuale pasive.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta-apelantă.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală și petitorie care are ca scop redobândirea bunului de către fostul proprietar de la cel în mâinile căruia se află, fiind, prin definiție, acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Imobilul în litigiu a fost înstrăinat apelantei, în condițiile Legii 112/1995, contractul fiind apreciat valabil de către instanța de fond și necontestat de intimați, astfel că această constatare a instanței de fond a intrat în puterea lucrului judecat.
În consecință, atât posesia cât și proprietatea imobilului în litigiu au fost transmise de apelanta Primăria Municipiul B apelantei-pârâte, așa încât apelanta Primăria Municipiul B nu mai are calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare, nemaiavând calitate de posesor al imobilului în litigiu.
Prin urmare, s-a apreciat ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei Primăria Municipiul B pe capătul de cerere privind acțiunea în revendicare.
Asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca și consecință a încălcării principiului unanimității în promovarea cererii de către toți succesorii în viață ai fostului proprietar al imobilului revendicat, a apreciat instanța de apel că este neîntemeiată având în vedere că aplicarea strictă a regulii unanimității le-ar impune intimaților o sarcină disproporționată care i-ar priva de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanță a cererii de restituire a imobilului, aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță garantat de Convenție (Cauza Lupaș și alții împotriva României).
Imobilul în litigiu a fost proprietatea numiților și. Moștenitorii acestora, conform certificatului de moștenitor, sunt și în calitate de copii ai defuncților. Defunctul a lăsat ca moștenitori pe și iar defuncta pe numiții, și. De asemenea, moștenitorii lui sunt și.
Prin urmare, s-a reținut că cererea este formulată de o parte din succesorii adevăratului proprietar, respectiv intimații rec1amanți, și, fără a fi avută în vedere și numita în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului - fiul foștilor proprietari ai imobilului în litigiu, cota succesorală a acesteia fiind de din moștenirea ce i s-ar fi cuvenit defunctului său soț, respectiv din averea părinților săi.
Așa fiind, obținerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor proprietari le impune pârâților o sarcină disproporționată care rupe justul echilibru între preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor comoștenitorilor și dreptul rec1amanților de acces la o instanță pentru a-și revendica cotele-părți ale bunului indiviz.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat ca nefondat primul motiv de apel, referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pentru nerespectarea regulii unanimității.
Referitor la titlul de proprietate preferabil, s-a reținut că titlul de proprietate invocat de intimați este preferabil celui invocat de apelanta-pârâtă deoarece titlul intimaților provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul apelanților-pârâți provine de la un neproprietar.
Soluția instanței de fond a fost apreciată ca o aplicație a principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet, intimații făcând dovada că autorul lor a avut un titlu preferabil.
În ceea ce privește buna credință a apelantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a reținut că este lipsită de semnificație juridică în cadrul acțiunii în revendicare, buna credință producându-și efectele prin menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-pârâtă.
În motivarea recursului se susține în esență că:
Decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică, instanța făcând o aplicare greșită a dispozițiilor legale în vigoare.
Susține recurenta că în mod greșit instanța de apel, comparând cele două titluri, a dat preferință titlului reclamanților intimați, deoarece acesta este mai bine caracterizat juridic, potrivit criteriilor din Codul Civil, întrucât aceștia au dobândit imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare din anul 1928.
Cu privire la titlul recurentei, instanța nu a motivat pentru ce este inferior celui al intimaților, cu toate că s-a întemeiat atât pe dispozițiile Codului civil cât și pe dispozițiile legii speciale, Legea 112/1995.
Legea 112/1995 este o lege specială care derogă de la dispozițiile legii generale, impunându-se să se dea prioritate acesteia din urmă în situația în care au fost respectate toate dispozițiile legale la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.
Recurenta avea dreptul să cumpere apartamentul în calitate de titular al contractului de închiriere, anterior anului 1990 și statul era obligat să-i vândă.
Intimații - reclamanți nu au formulat notificare conform Legii 112/1995; dealtfel aceștia nu puteau beneficia - în susținerea recurentei - de măsura restituirii în natură întrucât spațiul nu era disponibil fiind ocupat de chiriași.
Toate procesele care au existat s-au purtat între reclamanți, și, recurenta neavând calitatea de parte în proces; nici nu a intervenit în vreuna din fazele procesuale.
Hotărârea judecătorească prin care se admisese, în anul 1994, acțiunea în revendicare a fost desființată de Curtea Supremă de Justiție - Secția Civilă, ca urmare a admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General.
Potrivit art. 311. hotărârea casată nu are nici o putere, astfel încât susținerile reclamanților în sensul că aceasta hotărâre este în vigoare, sunt total nefondate.
Când recurenta a formulat cererea pentru cumpărarea apartamentului, situația juridică a imobilului era clarificată; la acea dată nu avea altă proprietate, nu dobândise și nici nu a înstrăinase vreo proprietate după anul 1990, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat anterior intrării în vigoare OG 11/1997.
Instanța de apel a ignorat - în susținerea recurentei - dispozițiile arte 18 lit. d, art. 19 al. 2 și art. 50 din Legea 10/2001 modificata prin Legea 247/2005, norme potrivit cărora în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Potrivit art. 50 al. 2 din Legea 10/2001 - actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate abuziv sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazului în care actul a fost încheiat cu bună - credință. Prin aceste norme juridice i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
În sensul celor anterior expuse, susține recurenta că este și practica Curții de APEL BUCUREȘTI și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată recurenta susține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, fața de dispozițiile arte 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 22 din Legea 10/2001.
Potrivit art. 6 din Legea 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații. Astfel, după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent a unor imobile trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie să se conformeze condițiilor, procedurilor și termenelor prevăzute de aceasta lege, fiind inadmisibila acțiunea fondată pe dispozițiile Codului Civil.
Se asigură, prin dispozițiile Legii speciale de reparație, și liberul acces la justiție prin procedura judiciară, care reprezintă cea de a doua etapă, facultativă, reglementată de Legea nr. 10/2001.
Susține recurenta că procedându-se la compararea titlurilor de proprietate ale părților, fără a se ține seama de calitatea statului de proprietar aparent al imobilului revendicat precum și de consecințele pe care aceasta calitate le are asupra contractului de vânzare-cumpărare, instanța de apel a făcut o greșita interpretare și aplicare a prevederilor arta 480 - 481 Cod Civil.
Făcând referire la practica judiciară, arată recurenta că s-a pronunțat instanța supremă, într-o decizie de speță, în sensul că admiterea acțiunii în revendicare este condiționată de admiterea cererii de constatare a nulității contractului prin care Statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil.
Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie formulată de proprietarul neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar. În speță, recurenta deține la rândul ei titlul de proprietate care nu a fost anulat sau contestat în vreun fel, și în această situație dispozițiile art. 480 - 481 cod civil nu-și găsesc aplicarea.
O altă ipoteză a revendicării prin compararea titlurilor vizează exclusiv situația în care ambele părți produc titluri derivate care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură între ele.
Ori, în speță, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătura, bazata mai întâi, pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar, apoi pe intervenția legii de naționalizare, care originar a dispus preluarea bunului de către stat și prin convenție înstrăinare a lui către subdobânditor. În acest cadru, ipoteza cerută probațiunii prin compararea titlurilor fiind în speță absentă, rezultă - în susținerea recurentei - că în mod ilegal și excesiv instanțele inferioare au înlăturat efectul translativ de proprietate al actului de înstrăinare validat judiciar prin aplicarea aparenței de drept.
Efectul bunei - credințe face aplicabil principiul in pari causa possessor potior haberi debet.
În conflictul de interese legitime între adevăratul proprietar și subdobânditorul de buna credință prevalează interesul celui din urmă ca urmare a respectării principiul securității circuitului civil și stabilității raporturilor juridice. Nu poate fi vorba de rea credință în condițiile în care transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător s-a făcut cu titlu oneros.
Totodată se face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărâri contra României pronunțate în anul 2006.
Astfel, se arată că prin Hotărârea nr. 1/2005 referitoare la cauza Păduraru României nr. 63252/00, Curtea pentru prima oară a analizat clar situația cumpărătorului de bună credință și a adoptat soluția în temeiul art. 1 al. 1 al Protocolului 1 la Convenție, acordând direct despăgubiri în echivalent, pe care le-a cuantificat raportat la criteriul pieței imobiliare libere și statuând în echitate.
În același sens în luna iunie 2006 Curtea a pronunțat mai multe hotărâri cu aceeași motivație și soluție: cauza Toganel și României ( 5691/03,29.06.2006); cauza Jujescu României (12728/03, 29.06.2006) și cauza României (13309/03, 20.07.2006).
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9.pr.civ.
Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare.
Părțile au administrat, în faza recursului, proba cu înscrisuri.
În ședința publică din data de 12.02.2009, recurenta a invederat instanței că înțelege să invoce, cu titlu de excepție de ordine publică, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, aceasta fiind motivată în sensul că au existat mai mulți moștenitori ai fostului proprietar al imobilului în litigiu, iar acțiunea în revendicare pendinte a fost formulată numai de unii dintre ei (reclamanții), nefiind respectat principiul unanimității.
Referitor la excepția astfel formulată, Curtea a supus dezbaterii părților chestiunea admisibilității ei în contextul în care aceeași problemă a constituit obiect al judecății apelului (reprezentând unul dintre motivele de apel), iar recurenta nu a înțeles să formuleze critici - în cadrul motivelor de recurs depuse în termenul legal - cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel asupra acestei apărări.
Analizând cu precădere excepția astfel formulată, sub aspectul caracterului pretins a fi de ordine publică și al admisibilității formulării ei în condițiile arătate - corespunzător exigențelor art. 137 alin. 1.pr.civ. - Curtea reține următoarele:
În condițiile în care instanța de apel a pronunțat o soluție cu privire la apărarea prin care recurenta-apelantă a susținut că în speță nu a fost respectat principiul unanimității în formularea acțiunii în revendicare - apărare circumscrisă de către apelanta-recurentă unei excepții de inadmisibilitate a acțiunii - iar această soluție nu a fost criticată/atacată prin recursul promovat, ea a intrat în puterea lucrului judecat, neavând în fața instanței de recurs valoare de excepție de ordine publică ce ar putea fi reiterată și reanalizată cu ignorarea autorității astfel dobândite.
Împrejurarea că recurenta a intitulat în mod diferit, în fața instanței de recurs, apărarea menționată - respectiv ca reprezentând excepția lipsei calității procesuale active - nu este relevanță câtă vreme conținutul apărării este identic cu cel ce a făcut obiectul unei judecăți în fața instanței de apel, care s-a pronunțat asupra ei prin decizia recurată, iar soluția astfel pronunțată era susceptibilă de critici numai în contextul unui motiv de recurs formulat în cadrul termenului legal.
Având în vedere acesta considerente, Curtea constată că nu este admisibilă cererea recurentei de a fi reanalizată, de către instanța de recurs, situația rezultată din faptul că acțiunea în revendicare pendinte nu a fost formulată de toți moștenitorii fostului proprietar, în condițiile în care această chestiune a făcut obiectul unei judecăți în fața instanței de apel și nu a fost criticată, prin motivele de recurs, soluția dată în urma respectivei judecăți.
În ceea ce privește fondul recursului, din analiza acestuia corespunzător actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a limitelor stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea constată caracterul nefondat al acestuia.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri neavând o reglementare expresă în legislație, și ținând seama de prevederile art. 3 din civ. care impune judecătorului obligația de a soluționa pricina cu care a fost investit chiar în situațiile în care nu există o reglementare legală expresă ori îndestulătoare, criteriile după care se face o atare analiză comparativă sunt cele ce se regăsesc în doctrină și jurisprudență, acestea stabilind în mod constant că vechimea celor două titluri și proveniența lor de la un proprietar constituie elemente relevante pentru a se stabili preferința unuia sau altuia dintre titlurile supuse comparației.
Instanța de fond a efectuat analiza comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de părțile în proces utilizând menționatele criterii de preferință consacrate în doctrină și jurisprudență, iar instanța de apel a apreciat - corespunzător motivelor de apel formulate, caracterului devolutiv al acestei căi de atac și exigențelor art. 295 alin. 1.pr.civ. - asupra corectitudinii aplicării acestor criterii la situația de fapt dedusă judecății, dezvoltând argumentele pentru care a reținut preferabilitatea titlului reclamaților cât șiinferioritateacelui exhibat de către recurentădată de împrejurarea că provine de la un neproprietar, ceea ce face aplicabil principiul general de drept "nemo plus juris ad allium transferre potest, quam ipse habet".
Astfel, critica prin care se susține că decizia recurată ar fi nelegală pentru nemotivarea ei sub aspectul referitor la constatarea inferiorității forței juridice a titlului recurentei este în mod vădit nefondată.
Legea 112/1995 are un caracter special în limitele domeniului ei de reglementare, respectiv în privința drepturilor stabilite în favoarea unor categorii de persoane de a primi măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent bănesc) pentru imobilele locuințe preluate cu titlu de către stat cât și a drepturilor conferite unor chiriași de a cumpăra locuințele deținute cu acest titlu.
Astfel, în ceea ce o privește pe recurentă, beneficiul acestei legi s-a concretizat în vocația de a cumpăra locuința în litigiu, vocație de care aceasta a uzat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare supus comparației în speță.
Încheierea unui astfel de act translativ de proprietate nu este însă aptă să acopere viciile titlului de care s-a prevalat statul vânzător și sau să producă efectul stingerii dreptului de proprietate al persoanei care deținuse imobilul anterior preluării lui prin abuz de către stat.
Pe cale de consecință, împrejurarea că titlul recurentei pârâte este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile legii speciale menționate nu este de natură a da o forță juridică superioară acestui titlu prin raportare la cel exhibat de către reclamanții-intimați.
Potrivit înscrisului depus la fila 56 din dosarul nr.6726/2001 al Tribunalului București secția a III-a civilă, reclamanții intimați au formula, în condițiile Legii 10/2001, notificarea nr. 53/08.06.2001 prin care au solicitat Primăriei Municipiului B restituirea în natură a imobilului situat în mun. B,-, sector 1.
Respectiva notificare nu a fost soluționată până la data sesizării instanței cu acțiunea pendinte, și nici chiar pe parcursul soluționării acestuia.
Prin Decizia nr. XX pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii s-a statuat în sensul că, în aplicarea prevederilor art. 26 din Legea 10/2001 republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Reținând că reclamanții au făcut, corespunzător condițiilor Legii 10/2001, demersurile necesare valorificării dreptului de proprietate pretins, cât și împrejurarea că notificarea acestora nu a fost soluționată până la data sesizării instanței cu prezenta acțiune (și nici ulterior), deși legiuitorul a stabilit în sarcina unității notificate obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile, Curtea constată că aceștia erau îndreptățiți la promovarea acțiunii pendinte corespunzător prevederilor art. 26 din Legea 10/2001 și statuărilor din menționata decizie a instanței supreme.
Astfel, apar ca nefondate susținerile recurentei prin care se afirmă inexistența unei notificări formulate de reclamanți în condițiile legii speciale (nr.10/2001) și, în consecință, inadmisibilitatea acțiunii corespunzător prevederilor art. 6 alin. 3 din legea 213/1998.
Demersurile reclamanților-intimați pentru redobândirea proprietății asupra imobilului în litigiu au fost inițiate încă din anul 1994, când au formulat, în contradictoriu cu statul - pretins uzurpator al dreptului lor, o acțiune în revendicare ce le-a fost admisă prin sentința civilă nr. 10809/03.11.1994 pronunțată de Judecătoria sector 1
Această soluție a rămas definitivă, așa încât reclamanții au devenit deținători ai unui bun în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 532/23.02.1996 pronunțată de instanța supremă a fost admis recursul în anulare promovat de procurorul general împotriva menționatei sentințe. S-a dispus casarea sentinței astfel atacate și respingerea acțiunii în revendicare promovată de către reclamanți.
Consecință a acestei din urmă hotărâri, reclamanții au fost lipsiți de bunul deținut în baza unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.
Situații similare celei în care au fost puși reclamanții în urma admiterii recursului în anulare au format obiectul mai multor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului ( împotriva României, Împotriva României, ) această instanță pronunțându-se în mod constant în sensul că au fost nesocotite prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale - constituind o atingere adusă securității circuitului civil - și cele ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
În raport de o astfel de jurisprudență adoptată de instanța europeană - în aplicarea prevederilor Convenției menționate - și de prevederile art. 20 din Constituția României, care consacră prioritatea reglementărilor internaționale la care România este parte, dreptul reclamanților de a redobândi în materialitatea lui bunul - de care au fost lipsiți nu numai în urma preluării abuzive de către stat ci și a admiterii recursului în anulare menționat (de vreme ce la acel moment se erau beneficiarii unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care li se constata actualitatea dreptului de proprietate asupra imobilului) - nu poate fi înlăturat în considerarea prevederilor legii naționale, respectiv a celor din art. 18 lit. c din Legea 10/2001 republicată (fost art. 18 lit. d în numerotarea anterioară acestei republicări).
Prevederilor art. 46 din Legea 10/2001 republicată (fost art. 50 în numerotarea anterioară) li s-a dat eficiență în cauză de vreme ce titlul recurentei pârâte a fost analizat ca unul valabil. Orice analiză comparativă a titlurilor de proprietate - în cadrul acțiunii în revendicare - are ca situație premisă existența a două titluri de proprietate aflate în ființă, deci valabile.
În condițiile în care instanțele de fond nu au reținut că recurenta-pârâtă ar fi încheiat cu rea credință contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul său de proprietate, argumentele prin care se susține buna credință la încheierea respectivului act juridic sunt lipsite de relevanță în analiza de legalitate (corespunzător limitelor prevăzute de art. 304.pr.civ.) a deciziei recurate.
Calitatea statului, de proprietar aparent al imobilului vândut recurentei, ca și buna credință, constituie un aspecte nerelevante în analiza comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de părți, o atare situație nefiind de natură a conduce la convertirea titlului recurentei-pârâte într-unul preferabil.
Perspectiva din care recurenta argumentează eficacitatea aparenței de drept existente în favoarea statului este una care ar conduce la aplicarea acestui criteriu numai în privința unuia dintre titluri - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1998 - ceea ce ar constitui în mod evident o nesocotire a principiului egalității armelor pentru părțile aflate în proces, principiu fundamentat pe norma înscrisă în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care consacră dreptul oricărei persoane de a beneficia de un proces echitabil.
În lumina acestui principiu, observând că titlul reclamanților-intimați provine de la un proprietar necontestat, în timp ce titlul recurentei-pârâte provine de la un proprietar aparent (al cărui titlu a fost dealtfel contestat chiar înainte de perfectarea vânzării-cumpărării), apare ca evident că și prin utilizarea acestui criteriu este preferabil titlul primilor.
În ceea ce privește critica prin care recurenta susține ignorarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 19 alin. 2 din Legea 10/2001 (normă care se referă la imobilele construcții care au fost modificate prin adăugarea pe orizontală și/sau verticală, în raport de forma inițială, de corpuri de sine stătătoare), Curtea constată că o astfel de reglementare nu își găsește corespondent în situația de fapt stabilită de instanțele de fond, astfel că nu poate fi reținută ca relevantă în soluționarea litigiului. Nici recurenta dealtfel nu a argumentat pretinsa necesitate a valorificării acestei prevederi legale într-un mod care să permită instanței de recurs efectuarea analizei de legalitate permisă de art. 304.pr.civ.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de către recurentă deciziei recurate.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1.pr.civ. urmează a se dispune respingerea recursului astfel susținut.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă, excepția lipsei calității procesuale invocată de recurentă.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 492A/09.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, - și intimații - pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, SC NORD SA și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
Tehred.
2 ex/13.03.2009
Jud. fond TB 3, ia
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Carmen
