Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 764/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 764/
Ședința publică din 14 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Georgiana Nanu JUDECĂTOR 2: Paula Andrada Coțovanu
JUDECĂTOR 3: Ion
Judecător: -
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile civile declarate de reclamanții, și de intervenienta, domiciliați în B, strada - cu, nr.4,.2,.5, sector 2, împotriva deciziei civile nr.272/A din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții, domiciliată în Râmnicu V,-, județul V, domiciliată în Râmnicu V, strada -, nr.15,.12,.F,.2, județul V, domiciliat în Râmnicu V,-, județul V, domiciliat în Pitești, strada - -, -.3,.B,.13, județul A, domiciliat în Râmnicu V, strada -, nr.6,.12,.C,.2, județul V, RÂMNICU, cu sediul în Râmnicu V,-, județul V, domiciliat în Râmnicu V,-, -.1,.C,.14, județul V, domiciliat în Râmnicu V,-, -.8/1,.E,.7, județul V, RÂMNICU, cu sediul în Râmnicu V,-, județul V și chemata în garanție, domiciliată în B,-,.1,.III,.2,.70, sector 4.
Cauza este timbrată cu 6.535,00 lei, conform chitanței depuse la dosar și 15 lei timbre judiciare, pentru toate fazele procesuale.
Curtea constată că dezbaterile asupra recursului s-au desfășurat în ședința publică din data de 30 martie 2009 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din aceeași dată care face parte integrantă din prezenta decizie.
Pronunțarea a fost amânată la 06 aprilie 2009, 13 aprilie 2009 și ulterior, astăzi 14 aprilie 2009, când în urma dezbaterilor s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Constată că prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2002, reclamanții, și de intervenienta, au chemat în judecată pe pârâții, și pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie terenurile în suprafață de 2.000 mp. 371 mp. 515 mp. și 378 mp. așa cum au fost identificate prin acțiune.
În motivare, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defuncților și care au moștenit, terenurile, la rândul lor, de la și aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate prin actul de schimb din 1916 pentru terenul în suprafață de 22.853,5 situat în Rm.V str.- cu vecinătățile arătate. Susțin că pârâții le ocupă suprafețele de teren arătate mai sus, fără drept, actele de proprietate de care se prevalează nu provin de la adevărații proprietari, întrucât autorii lor nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului.
Pârâții, și au arătat că dețin terenul ce a fost reconstituit autorului lor în procedura fondului funciar și care nu face parte din suprafața revendicată de reclamanți.
Pârâtul s-a apărat în sensul că are ca titlu pentru suprafața de 120 pe care o ocupă - contractul de vânzare - cumpărare din 1995, încheiat cu vânzătoarea .
Pârâta SC SRL a arătat prin întâmpinare că pentru suprafața de 90 este proprietară în baza contractului de vânzare - cumpărare din 1997 încheiat cu vânzătorul, care la rândul său, a cumpărat terenul de la, iar pentru suprafața de 343 a cumpărat de la și și este cumpărător de bună-credință, vânzătorii garantându-l pentru evicțiune, motiv pentru care a formulat împotriva pârâților, și (moștenitoarea defunctului ) cerere de chemare în garanție, solicitând obligarea chemaților în garanție să-i restituie prețul reactualizat în situația în care va cădea în pretenții.
Pârâtul a solicitat prin apărare respingerea acțiunii, susținând că reclamanților nu li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legilor nr.18/1991 sau 10/2001 și nu au astfel titlu pentru a revendica, iar în subsidiar a invocat calitatea de cumpărător de bună - credință.
Judecătoria Rm.V prin sentința civilă nr.4638/30.09.2003 a respins acțiunea, cererea de intervenție și pe cea de chemare în garanție.
Prin decizia civilă nr.134/A/27.01.2004, Curtea de APEL PITEȘTIa respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat, statuând că este corectă hotărârea primei instanțe prin care s-a dispus că reclamanții nu au la îndemână acțiunea în revendicare de drept comun, ci legile speciale de reparații.
Prin decizia civilă nr.1471/R din 31.10.2005, Curtea de APEL PITEȘTI, soluționând recursul reclamanților, a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.
S-a dispus prin decizia de casare să se verifice dacă terenul a făcut obiectul cooperativizării și dacă reclamanții au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul revendicat, urmând să se compare, în cadrul acțiunii în revendicare, titlurile de proprietate ale părților.
Judecătoria Rm.V prin sentința civilă nr.1946/25 martie 2008 a respins acțiunea, cererea de chemare în garanție și cererea de intervenție în interes propriu și a obligat pe reclamanți și intervenientă la plata cheltuielilor de judecată către pârâți.
Pentru a hotărî astfel prima instanță de fond a reținut că autorul reclamanților a dobândit în anul 1916 printr-un act de schimb un teren în suprafață de 22.853,5 mp. în Rm.V cu vecinătățile identificate.
O parte din teren a fost expropriat, o altă parte a fost vândută în anul 1922 numitului, iar o altă parte în anul 1936, pe acest din urmă teren s-a edificat Fabrica de tăbăcărie ce a fost naționalizată în anul 1948; în anexa la procesul verbal din anul 1948 s-a menționat că s-a preluat suprafața de 22.552 mp.
Ulterior, o parte din acest teren ce a fost naționalizat a intrat în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producție Rm.
În temeiul Legii nr.18/1991 reclamanții au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul ce a aparținut autorului lor și prin Ordinul Prefectului nr.154/1998 li s-a retrocedat 1.640 mp. în str.- -, iar prin ordinul nr.106/2001 li s-a reconstituit dreptul pentru suprafața de 7.210 mp. la intersecția B-dul T cu str.- -.
În baza Legii nr.169/1997 reclamanților li s-a restituit și suprafața de 4.410,8 mp. iar prin sentința civilă nr.31/1999 a fost obligată pârâta să le respecte dreptul de proprietate pentru o suprafață de 4.407 situată în str.- -, în baza aceluiași act de schimb.
Totodată pe baza raportului de expertiză, s-a reținut că terenul din actul de schimb invocat ca titlu de reclamanți, nu se suprapune cu terenurile deținute de pârâți, motiv pentru care acțiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată.
Cu privire la suprapunerea terenului deținut de pârâtul cu terenul reconstituit reclamanților, respectiv suprafața de 79,62 instanța a comparat titlurile de proprietate ale părților și a reținut că pârâtul a dobândit terenul prin cumpărare în anul 1995 de la vânzătorii, care la rândul lor, dobândiseră tot prin cumpărare de la numita și s-a concluzionat că ordinul Prefectului nr.106/2001 a fost emis nelegal pentru suprafața deținută de pârâtul, încălcându-se prevederile art.36 din Legea nr.18/1991, terenul fiind afectat de lucrări de investiții.
Pe de altă parte, instanța a mai reținut și faptul că actul de schimb din anul 1916 pe care reclamanții își fondează acțiunea nu constituie un titlu de proprietate în baza căruia să poată revendica, ci are numai caracterul unei probe ce poate fi folosită în cadrul procedurilor administrative sau jurisdicționale prevăzute de legile speciale de restituire.
În acest sens, chiar reclamanții au inițiat o astfel de procedură finalizată prin emiterea celor două ordine ale prefectului și decizia de restituire.
Cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța a făcut aprecieri față de situația că s-a invocat ca apărare de fond problema valorii juridice a titlului de proprietate al reclamanților și s-a expus punctul de vedere cuprins în recursul în interesul legii declarat de Procurorul - al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu care a fost sesizată instanța supremă.
Împotriva acestei hotărâri reclamanții au declarat apel în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel:
- hotărârea este dată cu încălcarea legii și cuprinde motive contradictorii, fiind străine de natura pricinii, motive prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă deoarece în mod greșit s-a respins acțiunea, deși s-a dovedit că terenul revendicat a aparținut autorilor reclamanților iar actele prezentate de pârâți nu provin de la adevărații proprietari.
Instanța a încălcat disp.art.315 alin.1 și 3 Cod procedură civilă pronunțând o hotărâre cu încălcarea indicațiilor deciziei de casare nr.1471/2005 prin care i se dispusese să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților.
-și hotărârea pe temeinicia excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun după apariția legilor speciale reparatorii deși era obligatoriu, conform art.315 Cod procedură civilă, să compare titlurile deținute de părți, instanța a motivat cu argumente contradictorii și străine de natura pricinii sentința.
Apelanții au mai invocat, în dovedirea admisibilității acțiunii de revendicare de drept comun, prevederile art.21 alin.1 și 4 din Constituție, art.3 din Codul civil, art.6 din Legea nr.213/1998 și art.6 din Convenția Europeană.
- hotărârea este contradictorie, deoarece analizează acțiunea conform art.480 și 481 cod civil și preferă, nefundamentat, expertiza din care nu rezultă suprapunerea terenurilor părților, după care, instanța motivează că actul de schimb din anul 1916 nu constituie titlu de proprietate.
Tribunalul Vâlcea prin decizia civilă nr.272/A/18 noiembrie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată de 200 lei către intimata și 1.000 lei către Rm.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că în mod corect prima instanță a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se realizează numai prin procedura specială și astfel acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă.
S-a mai arătat că legile speciale cu caracter reparatoriu nu permit valorificarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, astfel că s-a apreciat corectă constatarea inadmisibilității acțiunii în revendicare în condițiile existenței legilor speciale de reparație.
Tribunalul a apreciat că în cauză s-a administrat un probatoriul complex cu respectarea art.6 din CEDO, astfel că nu se impune administrarea probei cu expertiză în apel.
Totodată s-a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că terenurile deținute de pârâți nu se suprapun cu terenul din actul de schimb al reclamantului și că expertiza întocmită de a transpus actele de proprietate ale părților, spre deosebire de expertiza ale cărei concluzii sunt contradictorii cu cele cuprinse în expertiza anterioară.
Cu privire la intimata pârâtă tribunalul a apreciat că este cumpărătoare de bună credință.
Instanța de apel a arătat că parte din terenul revendicat a fost înstrăinat în condiții legale unor terțe persoane prin acte juridice ce nu pot fi anulate, astfel că reclamanții urmează să-și valorifice dreptul lor în procedura specială prevăzută de legile de reparații speciale.
Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs în termen legal criticând-o pentru următoarele motive:
Hotărârea este nelegală pentru motivele prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă. În dezvoltarea acestor motive se arată că reclamanții au dovedit că terenul revendicat a aparținut autorilor lor conform actului de schimb din 29.04.1916, transcris, iar pârâții au prezentat acte care nu provin de la adevărații proprietari astfel că în mod greșit s-a respins acțiunea în revendicare.
- instanța a încălcat disp.art.315 alin.1 și 3 Cod pr.civilă întrucât deși prin decizia de casare nr.1471/2005 se dispusese să se compare titlurile de proprietate ale părților, instanța și-a motivat soluția pe inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe disp.art.480, 481 Cod civil după apariția Legii nr.18/1991 și a Legii nr.10/2001, apreciind greșit titlul reclamanților ca un simplu înscris, ca probă în cadrul procedurii administrative și jurisdicționale a legilor speciale de restituire.
- motivarea instanței de fond în rejudecare, după casare este străină de natura pricinii și în același timp contradictorie, soluția este în contradicție cu art.3 din Codul civil, art.6 din Legea nr.213/1988 și art.21 din Constituție precum și cu prevederile art.6 din CEDO.
Acțiunea reclamanților este admisibilă în virtutea principiului primordialității CEDO față de dreptul intern, convenția constituind o normă mai favorabilă decât legea specială respectiv art.22 alin.5 din legea nr.10/2001.
Instanța era obligată să aprecieze care este legea mai favorabilă și să o aplice.
Admisibilitatea revendicării este impusă de aplicarea directă și imediată în dreptul intern a CEDO în caz contrar, încălcându-se, dreptul la respectarea proprietății bunurilor, dreptul la un proces echitabil, dreptul la nediscriminare conform art.14 din CEDO.
- hotărârea este contradictorie întrucât deși analizează cauza și conform disp.art.480 și 481 Cod civil, în mod greșit dă eficiență expertizei tehnice întocmită de expert, din care nu rezultă suprapunere între terenurile părților, iar pe de altă parte susține că actul de schimb nu constituie titlu de proprietate.
S-a solicitat în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei noi expertize, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și a acțiunii și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie reclamanților suprafețele de teren indicate pentru fiecare.
Recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
Critica privind încălcarea legii prin hotărârea pronunțată este neîntemeiată.
Instanța a analizat, în conformitate cu disp.art.480 Cod civil, acțiunea reclamanților, în contextul probatoriului administrat și a reținut că titlului reclamanților - actul de schimb din anul 1916, pârâții îi opun propriile lor titluri de proprietate, valabile, apreciind pentru fiecare dintre acestea, prin comparare, condițiile de fond prevăzute de norma cuprinsă de art.480 Cod civil.
Critica reclamanților cuprinsă în primul motiv de recurs, constă în aceea că actele prezentate de pârâți nu provin de la adevărații proprietari, însă instanța a cercetat valabilitatea acestor titluri, din autor în autor, până la autorul căruia i s-a reconstituit dreptul într-una din procedurile speciale prevăzute de legile de restituire.
În respectarea dispozițiilor deciziei de casare nr.1471/2005, tribunalul a comparat titlul de proprietate al pârâților - actul de schimb din anul 1916, cu titlurile de proprietate opuse de pârâți; în mod greșit recurenții susțin ineficiența probatorie a titlurilor prin care pârâții încearcă să facă dovada proprietății, conform tezei că înscrisul translativ de proprietate nu poate să facă dovada deplină și inatacabilă a dreptului de proprietate, decât dacă emană de la adevăratul proprietar.
Or, pentru ca pârâții să poată fi considerați ca adevărați proprietari, fiecare în parte, trebuie ca și ei să fi dobândit bunul de la un adevărat proprietar, și tot așa mai departe, pe scara tuturor transmițătorilor succesivi.
Cum în speță s-a dovedit că primul autor, este cea căreia i s-a reconstituit în procedura Legii fondului funciar nr.18/1991, dreptul de proprietate asupra terenului revendicat de la pârâți, cercetarea dacă aceasta este adevăratul proprietar nu se mai impune, întrucât această verificare a fost făcută în procedura Legii fondului funciar; în această situație, așa numita probatio diabolica trebuie să se oprească la autorul care a fost beneficiarul reconstituirii dreptului de proprietate în procedura Legii fondului funciar, câtă vreme titlul de proprietate emis în această procedură nu a fost atacat de către terți, prin mijloacele prevăzute de lege.
Și susținerea recurenților în sensul că raportul de expertiză, pe care instanța și-a fundamentat soluția, este contradictoriu cu raportul expertului observator, situație în care instanța ar fi avut obligația să dispună efectuarea unei alte expertize, este neîntemeiată.
Chiar dacă concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul cauzei, sunt contradictorii cu cele exprimate în opinia separată a expertului observator, instanța de apel nu avea obligația de a suplimenta probatoriului cu o nouă expertiză, întrucât nu se afla în situația existenței a două rapoarte de expertiză cu concluzii contradictorii, care să impună administrarea din nou a acestei probe prin efectuarea unei lucrări întocmită de 3 experți.
Raportul de expertiză pe care instanța și-a întemeiat soluția a fost întocmit de expertul, care a fost expertul desemnat în cauză, în condițiile art.202 Cod procedură civilă, expertul fiind doar expert observator desemnat de parte, care în conformitate cu dispozițiile art.201 alin.5 Cod procedură civilă, poate participa la efectuarea expertizei.
Câtă vreme instanța a avut părerea motivată a expertului desemnat în cauză și totodată punctul de vedere al expertului desemnat de reclamanți, și a fost lămurită prin expertiza făcută, în condițiile at.212 Cod procedură civilă în mod corect nu s-a dispus întregirea expertizei sau o nouă expertiză.
Așadar se constată că instanța nu a încălcat dispozițiile legale referitoare la administrarea probelor prin aceea că nu a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, câtă vreme expertiza era lămuritoare pentru cauză și nu erau incidente dispozițiile art.212 Cod procedură civilă.
Cât privește modul de apreciere a probei, acesta excede cenzurii instanței de recurs, în condițiile normelor prevăzute de art.304 Cod procedură civilă ce impun doar analiza problemelor de legalitate nu și a celor de apreciere a probelor.
Și critica privind încălcarea disp.art.315 Cod procedură civilă este neîntemeiată.
Prin această decizia de casare s-a dispus să se verifice dacă terenul în litigiu a făcut obiectul cooperativizării și dacă s-a reconstituit reclamanților dreptul de proprietate pentru terenul revendicat, urmare cererii adresate comisiei, urmând să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate prin cercetarea fondului pricinii.
Prin decizia recurată, instanța a cercetat fondul acțiunii în revendicare verificând proba cu expertiză tehnică și a stabilit că nu se impune suplimentarea acestei probe cu aprecierea că în cauză a fost administrat un probatoriu complex cu respectarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătându-se totodată că s-a ținut seama de obiecțiunile formulate de reclamanți ce au fost admise de instanță, dispunându-se întregirea expertizei în condițiile art.212 alin.1 Cod procedură civilă.
Totodată tribunalul a analizat din perspectiva concluziilor expertizei, titlurile de proprietate ale părților prin comparare.
Așadar nu se poate susține că instanța a soluționat pricina prin admiterea excepției de inadmisibilitate, ci tribunalul a cercetat fondul cauzei, conform dispozițiilor deciziei de casare.
Chiar dacă prima instanță de fond a arătat că titlul de proprietate invocat de reclamanți reprezintă doar o probă în cadrul procedurii administrative și jurisdicționale prevăzută de legile speciale de restituire, tribunalul a comparat acest titlu invocat de recurenți, ca izvor al dreptului lor de proprietate, cu titlurile exibate de către pârâți; criticile recurenților nu pot viza decât hotărârea instanței de apel, deoarece aceasta formează obiectul analizei în recurs.
Nu se poate susține nici că motivarea instanței ar fi străină de natura pricinii sau că ar conține motive contradictorii, câtă vreme instanța de apel a cercetat fondul cauzei, apreciind că acțiunea în revendicare este neîntemeiată; referirile la inadmisibilitatea cererii în revendicare privesc considerentele din hotărârea primei instanțe de fond, arătându-se în decizia recurată că în mod corect instanța de fond a constatat inadmisibilitatea cererii în revendicare în condițiile existenței unor legi speciale de reparație, dar totodată, în respectarea îndrumărilor din decizia de casare în considerente a apreciat cu privire la probele administrate cercetând prin comparare actele de proprietate ale părților și a substituit astfel această motivare.
Întrucât, așa cum s-a arătat, instanța de apel a cercetat fondul cauzei, deci nu s-a pronunțat prin aprecierea temeiniciei unei excepții, aceea de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, susținerile că s-ar fi încălcat legislația internă, precum și cea cuprinsă în Convenția Europeană, sunt neîntemeiate, neimpunându-se verificarea, dacă prin hotărârea recurată s-au încălcat drepturile invocate - dreptul la un proces echitabil, dreptul la nediscriminare, dreptul la respectarea proprietății bunurilor, pentru a se argumenta admisibilitatea revendicării, impusă de aplicarea directă și imediată în dreptul intern a CEDO.
Este certă concluzia instanței de apel în sensul că terenurile părților nu se suprapun, astfel încât critica recurenților susmenționată este fără obiect.
Cu privire la cererea de revendicare formulată împotriva pârâtului, tribunalul a apreciat în mod corect că prima instanță a dat o soluție legală cu respectarea dispozițiilor art.480, art.481 Cod civil; s-a analizat titlul de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, din autor în autor, până la vânzătoarea căreia i s-a reconstituit dreptul în procedura Legii fondului funciar, și s-a comparat cu titlul reclamanților, dându-se corect eficiență primului.
Nu poate fi dată prioritate titlului reclamanților din anul 1916, în cadrul acțiunii în revendicare, față de titlul pârâtului, pentru că s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acestuia din urmă și securității raporturilor civile, întrucât i s-a transmis dreptul de proprietate prin cumpărare, prin vânzări succesive până la autorul, căreia i s-a reconstituit dreptul, conform Legii fondului funciar.
Ultimul motiv de recurs prin care se susține că hotărârea ar conține motive contradictorii este de asemenea neîntemeiat.
Nu poate fi invocată contradictorialitatea hotărârii prin aceea că s-a dat eficiență unei expertize tehnice fără a se avea în vedere concluziile expertului observator, critica vizând de fapt încălcarea dispozițiilor legale referitoare la administrarea probelor și a fost analizată în cadrul primului motiv de recurs.
Instanța de apel a cercetat aplicabilitatea disp.art.480 Cod civil prin considerarea actului de schimb al reclamanților ca titlu de proprietate, pe care l-a considerat izvorul dreptului real invocat de reclamanți în cadrul revendicării, ci nu în simplu înscris probator.
Pentru toate aceste considerente, recursurile se privesc ca nefondat și în temeiul dispozițiile art.312 Cod procedură civilă urmează să fie respinse.
În temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, vor fi obligați recurenții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei către intimați astfel: 200 lei către, 1.000 lei către și 300 lei către.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile formulate de eclamanții, și de intervenienta, împotriva deciziei civile nr.272/A din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții, RÂMNICU, RÂMNICU, și chemata în garanție.
Obligă pe recurenți la plata sume de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-pârâți, astfel: 200 lei către, 1.000 lei către. și 300 lei către .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red./12.05.2009
TC/GM/2 ex.
Jud.apel.
Președinte:Georgiana NanuJudecători:Georgiana Nanu, Paula Andrada Coțovanu, Ion
