Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 776/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 776
Ședința publică de la 01 Octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Sorin Drăguț
JUDECĂTOR 2: Stela Popa
JUDECĂTOR 3: Paraschiva Belulescu
Grefier - -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică de la data de 22 septembrie 2008, privind judecarea recursului formulat de pârâtul și împotriva deciziei civile nr. 149 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr- și a sentinței civile nr. 5926 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul reclamant - -, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de la 22 septembrie 2008 au fost consemnate într-o încheiere separată ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra cauzei de față;
La data de 23 octombrie 2006, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea reclamantului situat în C,- (fost 10) precum și terenul în suprafață de 126,25 mp, cu următoarele vecinătăți: la - str. - (fosta 7, fosta str. 10 Mai), la - imobilul de pe-, având ca proprietari la parter pe iar la etaj fam., la - str. - -, fosta str. -, la - Hotel Parc, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 12651/01 septembrie 1997 pronunțată în dosarul nr. 6779/1997, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare cu privire la imobilul situat în C,- (fost 10) precum și terenul în suprafață de 126,25 mp, formulată de către sa, ulterior aceasta fiind pusă în posesie prin procesul-verbal nr. 2015/E/1999 din data de 17.05.1999, de către executorul judecătoresc, fiind întocmită și documentația topografică și înscris imobilului în cartea funciară.
Imobilul a fost deținut de sa în baza actului de partaj nr. 54/5 februarie 1992, fiindu-i expropriat în baza Decretului nr. 92/1950 iar după admiterea acțiunii în revendicare aceasta l-a donat reclamantului.
La data retrocedării imobilul era ocupat de chiriașii și, care prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 54/30 ianuarie 1997 au cumpărat imobilul de la Consiliul Județean D- Sector Servicii Publice în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că în prezent pentru același imobil există 2 titluri de proprietate, care trebuie comparate.
Reclamantul consideră că imobilul menționat îi aparține, în favoarea sa existând un titlu de proprietate anterior celui al pârâților care are prioritate, fiind mai bine caracterizat și având preferențialitate.
La data de 17 ianuarie 2007, pârâții au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Cu privire la imobilul cu destinația casă de locuit, pârâții au arătat că acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea pe care proprietarul neposesor o exercită împotriva posesorului neproprietar, pretinzând instanței obligarea pârâtului la recunoașterea și respectarea dreptului său de proprietate cu privire la un bun imobil determinat, în speță însă acțiunea este îndreptată împotriva posesorilor proprietari, care au un titlu mai bine caracterizat decât al reclamantului.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 54/30 ianuarie 1997 fost contestat de către reclamant. Acțiunea în constatarea nulității absolute a fost soluționată irevocabil, dispunându-se menținerea contractului de vânzare-cumpărare, soluție întemeiată pe de o parte pe existența bunei-credințe a subdobânditorului la data încheierii contractului, iar pe de altă parte, pe efectele teoriei proprietarului aparent, ale cărei cerințe s-au dovedit a fi îndeplinite în cauză. Pârâții au un titlu de proprietate valabil, a cărui prevalență este recunoscută chiar de lege.
Cu privire la terenul aferent în suprafață de 126,25 mp, pârâții au arătat că solicită respingerea acțiunii, întrucât nu este îndeplinită cea de-a doua cerință legală pentru admiterea unei acțiuni în revendicare, anume ocupațiunea.
Prin sentința civilă nr. 5926 din 25 apr. 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr-, a fost admisă acțiunea. Au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul și să achite cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța, nalizând titlul autoarei reclamanților, a constatat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu conform actului de tranzacție-partaj nr. 54 din 5 februarie 1942. Cât privește dreptul de proprietate al pârâților, a constat că aceștia au devenit proprietari ai imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 54 încheiat la data de 30.01.1997 cu Consiliul Județean Pârâții au dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar întrucât preluarea de către stat s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale atunci în vigoare.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții și criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 149 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, s-a respins apelul declarat de pârâți.
S-a reținut că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a înscrisurilor depuse la dosar și a celorlalte mijloace de probă administrate, în lumina principiilor consacrate de legislația internă și drepturilor ocrotite și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În privința primului motiv de apel, acela că instanța de judecată nu poate să compare titlurile de proprietate ci dimpotrivă era obligată să recunoască valabilitatea și caracterul preferabil al titlului apelanților pârâți, Tribunalul a constatat netemeinicia acestuia. S-a arătat, invocându-se și jurisprudența CEDO (cauza Păduraru contra României), că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Faptul că titlul invocat de către pârâți, contractul de vânzare-cumpărare nr. 54 fost analizat în cadrul acțiunii în evacuare și constatare a nulității absolute, dându-se eficiență principiului aparenței în drept și bunei-credințe la încheierea actului juridic (decizia civilă nr. 2012/2003 a Curții de APEL CRAIOVA ), a fost apreciat irelevant, întrucât privitor la acest aspect CEDO a stabilit că instanța supremă din România nu a adoptat o jurisprudență constantă.
Astfel, după anul 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunile în revendicare, fie reținând buna-credință a cumpărătorilor, fie apreciind ca aplicabilă aparența în drept. În mai multe rânduri Curtea Supremă de Justiție a refuzat să procedeze la compararea titlurilor, considerând că o confirmare pe cale juridică a valabilității vânzării bunului altuia ar fi consolidat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, efect ce nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor. O asemenea situație, inacceptabilă din punct de vedere juridic, s-a considerat că nu poate fi reținută de către tribunal în analizarea temeiniciei acțiunii în revendicare.
Curtea Europeana statuat că vânzarea imobilului unui terț, ce a făcut imposibilă redobândirea posesiei asupra acestuia, constituie fără îndoială o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, ce a stat la baza încheierii contractului nr. 54, nu permitea decât vânzarea imobilelor preluate cu titlu valabil, ori autoritatea administrativă ce a aplicat Legea nr. 112/1995 era obligată să verifice, printre alte condiții, dacă autoarea reclamantului nu era exclusă de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, așa cum a procedat Judecătoria la pronunțarea sentinței civile nr. 12651 din 1 septembrie 1997.
Acțiunea în revendicare a fost apreciată admisibilă, arătându-se că aceasta constituie pentru reclamant singurul mijloc de a redobândi posesia bunului, fiind în ipoteza comparării titlurilor invocate, titluri ce nu provin de la același autor; pârâții au dobândit prin contractare cu statul neproprietar; autoarea reclaman-tului nu a pierdut, de fapt, dreptul de proprietate ci numai posesia imobilului; buna-credință poate avantaja una din părți exclusiv în situația în care nici una dintre părți nu poate aduce un titlu de proprietate, caz în care partea care are câștig de cauză este cea care dovedește posesia mai bine caracterizată; procedura judiciară ce a constatat buna-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu are nici un efect asupra existenței dreptului de proprietate al adevăratului proprietar. S-a considerat că teoria proprietarului aparent invocată de către pârâți nu determină pierderea acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește suprafața de teren aferentă casei de locuit, s-a reținut că face corp comun cu imobilul construcție; nu era necesară administrarea probei cu expertiză tehnică, existând acte care dovedesc amplasamentul terenului.
În consecință, s-a constatat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate; s-a reținut, de asemenea, că jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în dreptul intern.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții și, solicitând modificarea ambelor hotărâri în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea pronunțată se sprijină pe argumente contradictorii. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu limitează dreptul statelor de a exclude de la restituire anumite categorii de imobile, cum s-a întâmplat cu imobilele ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Statul nu se putea opune la vânzarea imobilului în litigiu câtă vreme autoarea reclamantului nu adresase nici o notificare și nu promovase acțiune în justiție pentru recuperarea imobilului.
imobilului în litigiu a avut loc cu mult anterior ratificării de către România a Convenției Europeane a Drepturilor Omului, situație în care circumstanțele preluării sau efectele ei nu intră sub incidența acestui act.
Invocându-se art. 304 pct 8 Cod pr. civilă s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că titlul de proprietate invocat de pârâți este lipsit de forță juridică. Acest act a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, lege prin care a fost instituită una dintre excepțiile de la restituirea în natură. Prin soluția pronunțată instanțele au ajuns la o negare implicită a efectelor recunos-cute bunei-credințe în sistemul nostru de drept.
Prin ultima critică formulată a fost învederată interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a reglementărilor incidente din legislația națională cât și din cea europeană.
În speță nu se impune compararea titlurilor de proprietate, întrucât nu suntem în ipoteza drepturilor dobândite de la autori diferiți. Chiar în ipoteza comparării titlurilor, titlul pârâților este preferabil. Ca urmare a respingerii acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare dreptul lor de proprietate a fost consolidat, impunându-se respingerea acțiunii în revendicare. Terenul revendicat nu a fost și nu este ocupat de către recurenți.
Recursul urmează a fi respins, însă pentru alte considerente decât cele avute în vedere de instanța de apel.
Se impun a fi făcute unele precizări. În primul rând, potrivit art. 20 alin. 1 din Constituție, au aplicabilitate directă în dreptul intern reglementările internaționale ratificate de România, nu și Jurisprudența instanțelor internaționale, care verifică modul de aplicare și respectare a acestor reglementări. Hotărârile Curții Europene pentru Drepturile Omului se impun a fi studiate de practicienii dreptului numai pentru a cunoaște modul în care sunt interpretate și aplicate prevederile Convenției de către această instanță. În al doilea rând, este de menționat că în hotărârile CEDO prin care foștii proprietari ai unor imobile preluate abuziv în perioada 6 decembrie 1945 - 22 dec.1989 au obținut câștig de cauză în raport cu statul român, în sarcina acestuia din urmă a fost stabilită o obligație alternativă de reparare a prejudiciului, respectiv s-a dispus fie restituirea bunului fie plata unei despăgubiri, apreciată ca reprezentând contravaloarea bunului. Este de presupus că s-a avut în vedere o eventuală imposibilitate obiectivă de restituire în natură a bunului.
În speță, Curtea apreciază că, la data soluționării litigiului de față, prin prisma dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, atât dreptul de proprietate de care se prevalează reclamantul cât și cel de care se prevalează pârâții se impun a fi protejate.
Prin sentința civilă nr. 12651 din 1 septembrie 1997 Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă și irevocabilă după respingerea căilor de atac declarate, autoarea reclamantului (numita ) și-a redobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în C,-, compus din casă de locuit și teren aferent în suprafață de 126,25 mp. drept care fusese preluat anterior pe calea naționalizării. Litigiul a fost purtat în contradictoriu cu mai multe persoane juridice de drept public, respectiv Consiliul Local al Municipiului C, regia care avea în administrare imobilul ( C) și Direcția Generală a Finanțelor Publice Prin pronunțarea acestei hotărâri au fost constatate viciile dreptului dobândit de stat prin naționalizare, pârâtele fiind obligate să lase bunul autoarei reclamantului, în deplină proprietate și liniștită folosință.
Punerea în executare efectivă a acestei hotărâri judecătorești nu a fost, însă, posibilă, întrucât construcția nu se mai afla în proprietatea, respectiv administrarea pârâtelor încă din perioada anterioară declanșării litigiului. Pentru teren o executare efectivă a hotărârii nu a fost, de asemenea, posibilă deoarece acesta este situat sub construcție și în imediata vecinătate a acesteia; folosirea construcției implică folosirea și a terenului aferent. Astfel fiind, este evident că reclamantul, în calitate de succesor cu titlu particular al numitei, deține în prezent numai teoretic bunul, protejat prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (deși a fost încheiat proces-verbal de punere în posesie, de către executorul judecătoresc). În fapt acesta este în imposibilitate de a se bucura de acest bun, care este deținut de pârâți.
La rândul lor, pârâții își întemeiază posesia pe un act translativ de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. 54/30 ianuarie 1997 prin care au cumpărat casa de locuit din C,-), ce a fost menținut în urma controlului la care a fost supus pe cale judiciară la cererea reclamantului. În consecință, potrivit legii române și normei menționate din Convenție, și dreptul pârâților asupra casei de locuit constituie un bun și se impune a fi apărat. În aceste condiții Curtea apreciază că prevederile Convenției nu sunt utile în soluționarea litigiului de față. Este de precizat că faptul că statul "nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare" nu poate fi imputată pârâților, câtă vreme în cadrul litigiului anterior, așa cum am arătat, a fost constatată validitatea convenției prin care aceștia au dobândit imobilul construcție.
Pentru dezlegarea pricinii este necesară, mai întâi, observarea atentă a sentinței civile nr. 12651 din 1 sept. 1997 Judecătoriei Craiova. Din această hotărâre rezultă (așa cum s-a reținut la fond și apel) că, în perioada ulterioară naționalizării, statul a exercitat un drept de proprietate asupra imobilului, drept care însă a fost rezultatul aplicării greșite a Decretului nr. 92/1950. Valabilitatea dreptului în discuție a fost, deci, afectată de condiția dobândirii bunului prin aplicarea corectă a legislației care reglementa această preluare. Dreptul statului a fost un drept anulabil. De altfel, posibilitatea verificării legalității actelor de preluare a bunurilor imobile de către stat în perioada 6 decembrie 1945 - 22 dec. 1989 fost reglementată expres, ulterior redobândirii imobilului de către autoarea reclamantului, prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, pentru bunurile care se mai aflau la acea dată în proprietatea statului.
Pentru imobilul în litigiu autoarea reclamantului a făcut dovada nerespec-tării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 la data preluării, situație care a dus la desființarea retroactivă a dreptului de proprietate al statului, fără să fi putut avea drept consecință și repunerea în situația anterioară, în ce privește starea de fapt, întrucât la data verificării valabilității actului de preluare statul nu mai deținea bunul nici în fapt nici în drept, și deci nu-l putea preda. Dreptul de proprietate anulabil pe care l-a avut statul asupra casei de locuit era deja înstrăinat către pârâți, aceștia aflându-se și în posesia bunului. În aceste condiții se pune problema de a stabili în ce măsură desființarea titlului statului poate duce ladesființareadreptului dobândit de pârâți (în baza principiului rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).
Aspectul menționat a făcut obiectul litigiului purtat între părți, soluționat prin decizia civilă nr. 1466 din 25.04.2001 a Tribunalului Dolj (rămasă irevoca-bilă prin decizia civilă nr. 2012/9 iunie 2003 Curții de APEL CRAIOVA ). În cadrul acestui litigiu titlul pârâților a fost menținut, reținându-se buna credință a acestora la încheierea actului de vânzare-cumpărare. Prin pronunțarea acestei hotărâri, în condiții de contradictorialitate cu reclamantul, dreptul de proprietate al pârâților asupraconstrucțieia fost reafirmat. Astfel fiind, dacă obiectul litigiului de față l-ar constitui redobândirea posesiei de către reclamant numai asupracasei de locuit, acțiunea ar trebui respinsă, dreptul de proprietate al pârâților fiind preferabil în virtutea principiului ocrotirii bunei-credințe întemeiată pe o eroare comună în ce privește valabilitatea dreptului vânzătorului (error communis facit jus).
În speță, însă, avem de a face cu două bunuri, dintre care unul este principal (terenul) și unul este accesoriu (construcția - casă de locuit). Terenul se află în proprietatea reclamantului în timp ce pentru construcție am arătat deja că are prioritate, inclusiv în cadrul procesual al revendicării, titlul pârâților. Acțiunea în revendicare este corect admisă pentru teren în timp ce pentru construcție, dacă ar fi avută în vedere numai situația juridică a acesteia, acțiunea trebuia respinsă. Cele două bunuri, însă, nu pot fi separate; nu este posibilă utilizarea terenului de către reclamant întrucât pe acesta este amplasată construcția - casă de locuit. La rândul său construcția nu poate fi utilizată de către pârâți fără utilizarea terenului care este proprietatea reclamantului.
În condițiile enunțate soluționarea litigiului de față va fi făcută prin aplicarea regulii conform căreia accesoriul urmează soarta juridică a principalului (accesorium sequitur principale). Întrucât reclamantul are un drept de proprietate necontestat asupra terenului și se impune să-i fie lăsat terenul în deplină proprietate și liniștită posesie, iar construcția este amplasată pe acest teren (aspect care constituie o chestiune de fapt dezlegată în acest sens de către instanța de apel, pe baza probatoriului administrat, și care nu poate fi repusă în discuție pe calea recursului), se impune ca acesta să dobândească posesia și cu privire la construcție în temeiul regulii expuse, chiar dacă dreptul său de proprietate asupra construcției nu ar putea fi preferat, în alte condiții, în raport cu dreptul pârâților.
Este de precizat că menținerea unei situații juridice diferențiate pentru cele două bunuri nu este de preferat, întrucât ar fi o sursă sigură de conflicte viitoare între părți, câtă vreme reclamantul -în calitate de proprietar al terenului - nu ar putea să se bucure de toate prerogativele dreptului său de proprietate, atributele posesiei și folosinței impunându-se să fie exercitate de către cel care posedă construcția.
În cei privește pe pârâți, în cadrul litigiului de față nu se poate discuta modalitatea de recuperare a prejudiciului suferit prin pierderea bunului cumpărat, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții și împotriva deciziei civile nr. 149 din 25 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, și a sentinței civile nr. 5926 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant - -.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Octombrie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red. jud.
Tehn.2 ex
20.10.2008
Președinte:Sorin DrăguțJudecători:Sorin Drăguț, Stela Popa, Paraschiva Belulescu
