Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 82/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1979/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 82
Ședința publică de la 9 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Rodica Susanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureștia fost reprezentat de procuror.
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr.911 din 16.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
are ca obiect - pretenții (recuperare prejudiciu erori materiale).
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la data de 26 ianuarie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte din prezenta, când Curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise, a amânat pronunțarea cauzei la 2 februarie 2009 și apoi la 9 februarie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.911/16.05.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
S-a solicitat prin acțiune obligarea pârâtului la plata sumei de 674.600 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unei erori judiciare.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr.1165/23.07.2003, pronunțată de Judecătoria Buftea, a fost condamnat în baza art.208 alin.1 - art.209 alin.1 lit.a, g și i cu aplicarea art.41 alin.2 lit.a și art.75 lit.a Cod penal,la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.
Ulterior, prin decizia penală nr.1076 R din 15.09.2004 a Tribunalului București - Secția a II-a Penală a fost admis apelul reclamantului, reducându-i-se pedeapsa la 5 ani închisoare și schimbându-i-se încadrarea juridică a faptei din art.208 alin.1 - art.209 alin.1 lit.a, și i cu aplicarea art.41 alin.2, în art.208 alin.1 - art.209 lit.a, g și i cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal, reținându-se în sarcina reclamantului cinci infracțiuni concurente de furt calificat săvârșite la 10.03.2001, 18.08.2001, 11.11.2001, 14.11.2001 și 28.08.2001
Prin decizia penală nr.306 R/24.02.2005 a Curții de Apel București - Secția a I-a Penală au fost admise recursurile declarate de reclamant și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, constatându-se cu autoritate de lucru judecat că pedepsele aplicate pentru faptele săvârșite în datele de 18.08.2001, 11.11.2001, 14.11.2001 și 28.08.2001au fost grațiate prin Legea nr.543/2001, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul București.
Cu ocazia rejudecării apelului, instanța deși a reținut o singură infracțiune continuată de furt calificat, în mod greșit nu a constatat grațiată această infracțiune, prin decizia penală nr.329/R/03.04.2006 a Tribunalului București, reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.208 alin.1 - art.209 lit.a, g și i cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul Penal(soluția a fost confirmată prin decizia penală nr.913/R/28.06.2006 a Curții de Apel București -Secția I Penală).
Reclamantul a precizat că respectarea legii procesual penale și a autorității de lucru judecat ar fi presupus ca în considerarea schimbării încadrării juridice dispuse de tribunal să se ia act că infracțiunea dedusă judecății este una continuată, unică din punct de vedere legal și că singura dată relevantă ca și dată a săvârșirii infracțiunii continuate este data epuizării acesteia, respectiv data săvârșirii ultimului act material-14.11.2001, prin raportare la care urma să fie determinată incidența legii grațierii.
Reclamantul a fost încarcerat în Penitenciarul Rahova la data de24.10.2006în baza mandatului de arestare nr.2255/2006 emis în baza sentinței penale nr.1165/2003 și ulterior, în urma admiterii contestației la executare prin sentința penală nr.871/16.04.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Baf ost constatată grațiată pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr.1165/23.07.2003 pronunțată de Judecătoria Buftea.
Reclamantul a părăsit Penitenciarul Rahova la data de27.04.2007, așa cum rezultă din biletul de eliberare nr.-/27 emis de Administrația Națională a Penitenciarelor.
Reclamantul a susținut că prin neaplicarea decretului de grațiere a avut loc o arestare pe nedrept care i-a cauzat suferință pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri i-au lezat demnitatea și onorarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art.504 și următoarele din Codul d e procedură penală, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și jurisprudența.
Tribunalul a reținut față de dispozițiile exprese ale art.504 Cod de procedură penală că reclamantul nu se află în niciuna din ipotezele textului de lege sus-menționat, întrucât faptele acestuia au fost grațiate (iertate), iar grațierea nu are consecințele amnistiei.
Reclamantul a fost judecat și condamnat pentru faptele săvârșite, a beneficiat ulterior de decretul de grațiere, situație care nu poate fi echivalentă unei situații de arest pe nedrept.
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat cerere de apel reclamantul, la data de 06.08.2008, prin care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Instanța de apel nu a reținut considerentele sentinței penale nr.871/16.04.2007, sentință dată într-o contestație la executare, care atestau că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr.543/2002, în raport de data epuizării infracțiunii continuate, respectiv data de 14.11.2001, în raport de natura infracțiunii în încadrarea juridică a acesteia.
Articolele invocate ca temei legal în cauza dedusă judecății reglementează procedura specială prin care persoana față de care s-a înfăptuit actul de justiție poate cere statului să-i repare prejudiciul material suferit în aplicarea principiului fundamental al procesului penal prevăzut în mod expres la art.5 alin.4 Cod de procedură penală, respectiv principiul reparării pagubei în condițiile legii în cazul privării sau restrângerii de libertate în mod ilegal sau pe nedrept în cursul procesului penal.
Principiul responsabilității statului se aplică tuturor persoanelor care au suferit în cursul procesului penal o privare sau restrângere de libertate în mod nelegal sau pe nedrept, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr.45/10.03.1998.
Apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează;
Potrivit art.504 din Codul d e procedură penală, "persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
p.Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivăde achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana carea fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei".
Situația de fapt expusă de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu poate fi asimilată nici uneia din situațiile reglementate de textul de lege susmenționat și care reprezintă temeiul juridic al pretenției deduse judecății-nu se invocăachitareaîn forma prescrisă de alin.1 al art. susmenționat, și nici faptul că reclamantul a fost privat de libertate după ce a intervenitprescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei".
Reclamantul și-a expus în cuprinsul cererii de chemare în judecată propria apreciere asupra situației de fapt - s-a susținut că respectarea legii procesual penale și a autorității de lucru judecat ar fi presupus ca în considerarea schimbării încadrării juridice dispuse de tribunal să se ia act că infracțiunea dedusă judecății este una continuată, unică din punct de vedere legal și că singura dată relevantă ca și dată a săvârșirii infracțiunii continuate este data epuizării acesteia, respectiv data săvârșirii ultimului act material-14.11.2001, prin raportare la care urma să fie determinată incidența legii grațierii.
Punctul de vedere al reclamantului asupra propriei situații juridice din procesele penale derulate în fața mai multor instanțe de judecată din ierarhia autorităților judiciare din România, respectiv propria apreciere asupra instituției grațierii, nu sunt de natură să conducă la ideea de eroare judiciară,cu consecința angajării răspunderii statului.
În ceea ce îl privește pe reclamant, importantă din perspectiva obținerii rezultatului eliberării din detenție, ca efect al grațierii, este ultima hotărâre judecătorească-sentința penală nr.871/16.04.2007 a Judecătoriei Sectorului 5 B, prin care a fost constatată grațiată pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr.1165/23.07.2003 pronunțată de Judecătoria Buftea.
În ceea ce privește invocarea deciziei nr. 45/10.03.1998 a Curții Constituționale, Curtea observa că dispozitivul acesteia este in sensul "admite excepția invocată în Dosarul nr. 1.460/1997 al Tribunalului Harghita și constată că dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul d e procedură penală suntconstituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție.
Din conținutul deciziei invocate, rezultă că au fost avute în vederedoar prevederile alin. 1 al acestui articol, potrivit cărora sunt considerate erori judiciare doar situațiile în carefapta nu există sau nu a fost săvârșită de cel condamnat.
Curtea Constituțională s-a pronunțat exclusiv cu privire la prevederilor alin. 1 al art. 504 din Codul d e procedură penală.
Conform dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Constituție, "statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale".
Prevederile art. 504 din Codul d e procedură penală, ce au făcut obiectul excepției, au instituit două cauze care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și anume când persoana condamnată nu a săvârșit fapta ori fapta imputată nu există.
Pe cale de consecință, rezultă că această dispoziție legală exclude angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei.
Or, o asemenea limitare este neconstituțională, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituție instituie numai competența legiuitorului de a reglementa despăgubirea și nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.
S-a constatat că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul d e procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituție.
Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi putut, concretizându-se dispoziția constituțională, să se reglementeze atât condițiile specifice de acordare de despăgubiri, cât și cele privind calificarea unei soluții juridice ca fiind o eroare judiciară.
Curtea Constituțională a stabilit că nu se poate substitui organului legislativ pentru a stabili aceste aspecte, care ar depăși statutul său constituțional, afectând rolul de legislator pozitiv al Parlamentului României, ca unică autoritate legiuitoare a țării, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție.
De aceea, având în vedere rolul și atribuțiile Curții Constituționale, potrivit art. 144 din Constituție și prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr.47/1992, Curtea a apreciat că se poate pronunța numai asupra caracterului constituțional al reglementării ce face obiectul excepției.
Față de obiectul de analiză al instanței de contencios constituțional, Curtea constată inaplicabilitatea la speță a deciziei civile susmenționate.
Pentru considerentele ce preced, Curtea în conformitate cu dispozițiile art.296 din Codul d e procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant, domiciliat în, sat, str.- -, județul I, împotriva sentinței civile nr.911/16.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
./
5 ex./23.03.2009
TB-4 -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Rodica Susanu
