Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 884/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr- (1829/2008)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.884.

Ședința publică de la 21 mai 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Stere Learciu

JUDECĂTOR 2: Claudiu Marius Toma

JUDECĂTOR 3: Gabriela

GREFIER -

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurenții pârâți și, împotriva deciziei civile nr.466 A din 04.04.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant.

are ca obiect - revendicare.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 14.05.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 21.05.2009, hotărând următoarele:

CURTEA,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei: Sectorului 1 B sub nr- reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr.7 situat în B,-,.2, sector 1, ca efect al comparării titlurilor părților în conformitate cu dispozițiile art.480 Cod civil.

Pârâții, legal citați au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității și autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul din 11.12.2006 pârâții au invocat excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Sector 1 B, excepție respinsă, la același termen de judecată instanța respingând și celelalte două excepții invocate prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr.1449/29.01.2007, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții și, a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.7 situat la.2 al imobilului din- și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut asupra admisibilității acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, în completare față de cele expuse în încheierea din 11.12.2007, că acțiunea în revendicare având ca temei juridic art.480 cod civil este o acțiune reală, reprezentând modalitatea specifică de apărare a dreptului de proprietate.

În condițiile în care în Legea nr. 10/2001 nu există o dispoziție expresă care să interzică exercitarea acțiunii în revendicare de drept comun, mai mult art.46 alin 1 din această lege recunoscând implicit exercitarea acestei acțiuni, instanța constată 1 că prevederea în această lege a unei proceduri exprese de restituire (art.22-30) nu determină inadmisibilitatea exercitării acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Astfel, o interpretare contrară ar însemna a accepta, că acolo unde legiuitorul nu permite să limiteze accesul la justiție, ar putea-o face instanțele judecătorești, ceea ce este contrar art.21 din Constituția României, prevederilor tratatelor internaționale la care România este parte și principiilor de drept comun.

Analizând valabilitatea titlului statului în conformitate cu dispozițiile art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanța apreciază că prevederile Decretului nr.92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispozițiilor Constituției din 1948, art.8, art.10 și art.16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Populare Române fiind egali În fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.

Totodată, prevederile Decretului nr.92/1950 contravin dispozițiilor legale In vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art.481 Cod civil, potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate și anume Declarația ală a Drepturilor Omului.

Instanța a reținut că art.6 din Legea nr.213/1998 tranșează clar problema valabilității preluării de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării de către stat.

De altfel, legiuitorul a statuat că în sensul Legii nr.10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv, se înțelege și imobilele preluate de stat în baza Decretului nr.92/1950 (art.2 lit. a din Legea nr.10/2001 republicată).

Față de prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, reclamantul, în calitate de moștenitor al unor persoane a căror imobil a fost preluat fără titlu valabil, își păstrează astfel calitatea de proprietar avută la momentul preluării.

Plecând de la această premisă și comparând, mai departe, titlurile de proprietate invocate de instanța a constatat că titlul invocat de reclamant este preferabil, fiind mai caracterizat decât cel al pârâților, astfel încât dreptul de proprietate al reclamantului va fi recunoscut ca atare, conform art.480 Cod civil, fiind un drept legal dobândit.

Faptul că actul de vânzare cumpărare încheiat de pârâți nu a fost desființat nu semnifică faptul că pârâții au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra celor apartamentului nr.7 din imobil, neputându-se concepe situația în care asupra unui bun exista doi adevărați proprietari (cu excepția, desigur, a proprietății comune pe cote părți), ci doar situația în care asupra unui bun exista doua titluri de proprietate.

Plecând de la distincția între titlu (ca act juridic invocat drept mod de dobândire a dreptului pus în discuție) și dreptul propriu zis, nu exista nicio contradicție între situația menținerii titlului invocat de pârâți și anume contractul de vânzare-cumpărare nr.1913/26911/03.12.1996 și constatarea că aceasta nu are totuși nici un drept de proprietate asupra apartamentului, deși actul juridic încheiat cu privire la locuință nu a fost desființat.

Trebuie avut în vedere că un contract de vânzare cumpărare reprezintă un acord de voință între două părți prin care vânzătorul se obligă să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate, iar cumpărătorul se obligă sa plătească prețul.

Așadar, singura obligație pe care și-o asuma vânzătorul este acea de a transmite dreptul de proprietate, iar faptul transmiterii efective a acestui drept de proprietate reprezintă practic executarea obligației, deci executarea contractului. În cazul vânzării de către un neproprietar a bunului altuia vânzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate, dar acest efect nu se produce pentru simplul motiv ca dreptul nu aparține vânzătorului și, deci, nu poate fi transmis de către acesta.

Acordul de voință dintre părți rămâne valabil, intr-adevăr, în sensul existentei condițiilor de formare a acestui acord de voința și anume consimțământul, obiect, cauză etc. însa acest acord nu produce efectiv efectul transmiterii dreptului de proprietate, întrucât vânzătorul nu are în patrimoniu dreptul a cărui transmitere s-a obligat s-o facă.

De aceea se decide în mod constant ca vânzarea bunului altuia nu este lovită de nulitate absolută pentru acest motiv, întrucât, intr-adevăr, contractul, care reprezintă doar un acord de voința rămâne valabil (în lipsa, desigur, a altui motiv de nulitate), însa este neproducător de efectul transmiterii dreptului de proprietate.

Comparând titlurile părților, instanța a reținut că titlul reclamantului este preferabil titlului pârâților, reclamantul fiind dobânditor al dreptului de proprietate prin succesiune de la autorii lui și G, iar pârâții prin cumpărare de la un neproprietar.

B sau reaua credință a pârâților cu prilejul cumpărării apartamentului din imobilul în litigiu are relevanță mai ales în privința raporturilor dintre aceștia și vânzător, în raporturile cu adevăratul proprietar având efecte în condițiile legii, numai în privința întinderii obligației acestuia la restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul și în nici un caz nu are efecte constitutive de drepturi reale.

Instanța a apreciat ca fiind total nefundamentată juridic teoria conform căreia dispozițiile Legii nr.10/2001 ar institui o protecție specială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 și exclude revendicarea de drept comun, întrucât aceste dispoziții prevăd doar că nu se va constata nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu buna credința a parților contractante. Insa menținerea acestor contracte nu exclude logic în nici un fel posibilitatea instanței de a compara acest contract cu titlul de proprietate al fostului proprietar, iar buna credință la încheierea actului, invocată, de asemenea, de pârâtă în apărare, nu valorează proprietate.

În acest context instanța a constatat ca pârâții au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar situație care, fără să determine nulitatea contractului, face însa ca titlul exhibat de pârâți sa nu fie preferabil celui invocat de reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții și, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 10.05.2007.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, solicitând admiterea recursului modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Astfel, prin acțiunea formulată reclamantul arată că, este moștenitorul autorilor săi A () și G, care aveau în proprietate apartamentul în litigiu, respectiv, apartamentul ocupat de recurenții-pârâți, conform contractului de construire autentificat sub nr.37921/25.11.1935, transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov.

Imobilul (apartament) a trecut în proprietatea statului conform Decretului-lege nr.92/1950.

Hotărârea nu cuprinde niciun fel de motive în ceea ce privește respingerea excepțiilor ridicate de pârâți, respectiv: excepția inadmisibilității acțiunii, excepția autorității de lucru judecat, precum și excepția necompetenței materiale, limitându-se numai a arăta că: "aceste excepții au fost respinse la termenul din 14.12.2006".

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, s-a arătat că recurenții-pârâți în calitate de foști chiriași și actuali proprietari ai apartamentului în litigiu, posedă pentru acesta un titlu perfect valabil, respectiv un contract de vânzare-cumpărare, încheiat conform prevederilor legale în vigoare la acea dată și îndeplinind, de asemenea, toate condițiile cerute de art.1295 alin.2 din Codul civil privind vânzarea-cumpărarea imobiliară. Pe de altă parte, apreciază că acțiunea este inadmisibilă și datorită faptului că reclamantul a optat pentru procedura administrativă a restituirii imobilului, depunând în acest sens notificări conform Legii nr.10/2001.

Față de această împrejurare rezultă, în mod indubitabil, că reclamantul a recunoscut, implicit, titlul statului, respectiv modalitatea juridică de preluare a imobilului.

Mai mult decât atât, nu a existat și nu există nici în prezent o hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat titlul statului sau să se fi constatat nevalabilitatea acestuia.

Cererea de revendicare este inadmisibilă, deoarece odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, restituirea acestora în natură sau prin echivalent, trebuie să se facă cu respectarea procedurii administrative prealabile stabilite prin această lege.

In raport de cauza cererii judiciare formulată de reclamant, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun are ca obiect predarea posesiunii unui "imobil" care intră sub incidența Legii nr.10/2001.

După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, în condițiile dreptului comun (art.480 - 481 din Codul civil) nu mai poate fi primită, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă (cu atât mai mult în speța de față, în care niciodată titlul statului nu a fost desființat).

Legea nr. 10/2001 este legea specială de reparație survenită, dar este și legea de aplicare generală în materia reparării daune lor cauzate cetățenilor prin preluarea proprietăților de către puterea instalată la 06.03.1945.

In condițiile art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 fiind o lege specială, trebuie să fie respectată, prin aceasta neîngrădindu-se accesul la justiție, care, de fapt, este recunoscut de această lege, dar numai după parcurgerea etapelor precizate în cuprinsul său.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, ținând seama de hotărârile judecătorești, existente în dosar, recurenții-pârâți au arătat că prin sentința civilă nr.1645/14.11.2002, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosar nr.3597/2002, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții și, SC Nord SA și prin care s-a solicitat: restituirea în natură a imobilului (apartamentului) din prezenta acțiune; repunere a părților în situația anterioară; obligarea pârâților și (pârâții din acțiunea prezentă) să restituie reclamantului imobilul (apartamentul din prezenta acțiune); respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a s-a disjuns cererea de chemare în garanție, formulată de familia.

Prin decizia civilă nr.36/05.01.2004, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosar nr. 504/2003, s-a admis recursul declarat de către și și în sensul că: se schimbă în parte sentința civilă nr.1645/14.11.2002 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului; menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr.8567/31 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr.8849/2004, se respinge în mod irevocabil recursul declarat de către reclamantul, împotriva deciziei civile pronunțată de Tribunalul București.

Prin urmare acest dosar a avut ca obiect pe de o parte constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a pârâților, iar pe de altă parte a fost o acțiune în revendicare.

In cauza de față reclamantul formulează o nouă acțiune în revendicare, întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate.

Potrivit art.1201 Cod civil: "este lucru judecat atunci când o nouă cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate".

Prin urmare, pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie tripla identitate de părți, obiect și cauză.

In ceea ce privește primul element, părțile, reclamantul din prezenta cauză, a figurat tot în calitate de reclamant, iar pârâții și au figurat în calitate de pârâți.

În ceea ce privește al doilea element, obiectul, s-a solicitat a se reține că în sfera noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material (bunul revendicat - în speță apartamentul nr.7 situat în-, etaj 2, sector 1 B), ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material (în speță dreptul de proprietate).

Ambele acțiuni obiectul material este același, respectiv apartamentul nr.7, etaj 2,-, sector 1 B, iar prin ambele acțiuni se vizează dobândirea dreptului de proprietate asupra acestui imobil (apartament).

Astfel, există identitate de obiect chiar dacă este diferit formulat, astfel, în prima acțiune se solicită obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul, iar în a doua se formulează cererea în revendicare prin compararea titlurilor, dar scopul final urmărit de reclamant este același, respectiv obținerea dreptului de proprietate asupra apartamentului în cauză.

În ceea ce privește al treilea element, identitatea de cauză, este îndeplinită, având în vedere că prin cauză se înțelege termenul juridic al dreptului valorificat prin cerere.

Cauza trebuie interpretată ca fiind situația de fapt calificată juridic, fiind reprezentată de instituția sau categoria juridică ori de principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția sa, și cum soluția se pronunță într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept, ci și împrejurările de fapt datorită cărora regula se aplică în speță.

Având în vedere aceste considerente, consideră că este îndeplinită tripla identitate cerute pentru existența autorității de lucru judecat.

Cu privire la excepția necompetentei materiale a instanței, s-a arătat că apartamentul revendicat se află situat în-, sector 1, în zona "0" a B-ului, având o suprafață de 136,78 mp. Este de notorietate faptul că mp. construit în această zonă, este de peste 1000 Euro, depășind astfel valoarea de 5 miliarde lei, valoarea pentru care este competentă a judeca fondul cauzei, judecătoria, conform art.2 pct.1, lit. b Cod procedură civilă.

Deși au arătat acest lucru în instanță și au solicitat o expertiză tehnică de specialitate, pentru stabilirea valorii reale a apartamentului, le-a fost respinsă această probă, instanța solicitând o adresă de la Administrația Financiară care să conțină valoarea de impozitare, care de altfel nu este o valoare reală și nu reflectă valoarea de circulație.

In mod incorect, instanța a apreciat că judecarea litigiului este de competența judecătoriei și nu de competența tribunalului.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, instanța, interpretând în mod greșit actul dedus judecății, cuprinzând aspecte străine de natura pricinii în ceea ce privește aprecierea valabilității titlului statului, precum și în ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate existente.

Instanța a analizat valabilitatea titlului statului, respectiv Decretul-lege nr.92/1950, din perspectiva dispozițiilor art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, lege care nu era în vigoare la data încheierii contractului nostru de vânzare-cumpărare (respectiv anul 1996) care reprezintă titlul de proprietate al pârâților.

Valabilitatea titlului de proprietate trebuie analizată din perspectiva legislației în vigoare la nivelul anului 1996.

Astfel, "titlul de proprietate" reprezintă actul juridic sau faptul juridicstricto sensoprin care se poate dobândi proprietatea. Potrivit dispozițiilor art.644 - 645 Cod civil, proprietatea bunurilor se dobândește în următoarele moduri: prin succesiune, prin legate, prin convenții, prin tradițiune, prin accesiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune.

Când dobândirea proprietății se face "prin lege", titlul de proprietate nu este legea (actul normativ) ca atare, ci actul de aplicare a legii, actul prin care imobilul a fost individualizat și prin care s-a procedat la preluarea lui de către stat. Actul de aplicare a legii, care constituie titlul de proprietate al statului, este un act de drept public, fiind emis de autoritățile publice cărora tot legea le-a conferit competenta de a acționa în domeniul respectiv.

Prin Decretul nr.92/1950, publicat în Of. 23/20 aprilie 1950 s-a urmărit "asigurarea unei gospodăriri a fondului de locuințe" (art.l alin. 2) prin trecerea în proprietatea statului (art.3) a imobilelor "prevăzute în listele anexe" (art.l alin. 4). Prin "imobile" în sensul Decretului "se înțeleg (. ) terenul cu construcțiunile, (. ) "(art. 4), iar "imobilele proprietatea soțului, soției sau copiilor minori se consideră ca aparținând unui singur proprietar. " (art.5).

În cazul Decretului nr.92/1950, legiuitorul a prevăzut expres că listele anexă înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniștri sub nr.543 din 14 aprilie 1950 - fac parte din acest act normativ. Aceste liste au toate caracteristicile subliniate în doctrină ca aparținând unui act individual de aplicare a legii.

Imobilul (apartament) a trecut în proprietatea statului conform. Decretului-lege nr.92/1950, fiind menționat pe Anexă, la poziția 1339, pe numele, căruia i s-au naționalizat în B 6 apartamente. Deci, imobilul în discuție a fost preluat "cu titlu" de către statul român.

Prin Hotărârea nr.1 din 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiție - Secții Unite a stabilit că instanțele nu au atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor naționalizate prin Decretul nr.92/1950 și listele anexă la acest decret, competența revenind exclusiv Parlamentului.

Ulterior, prin dispozițiile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, lege intrată în vigoare la 24 ianuarie 1999, legiuitorul a stabilit care sunt elementele în funcție de care titlul de proprietate al statului privind preluarea unor imobile în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, poate fi declarat valabil sau nevalabil, aprecierea urmând să se facă, evident, în raport cu legislația în vigoare și cu tratatele și convențiile internaționale la care România era parte în momentul apariției actului normativ temei al preluării.

Analiza titlului de proprietate al statului cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru stabilirea valabilității sau a nevalabilității acestuia, este de competența exclusivă a instanței de judecată, sesizată, ca atare, în fiecare caz de persoana interesată.

Stabilirea concordantei sau a neconcordanței dispozițiilor Decretului nr.92/1950 cu prevederile Constituției din 1948 este apanajul instanței de judecată, iar nelegalitatea măsurii naționalizării de către stat a imobilelor, apreciată prin raportare la legea (fundamentală în vigoare la acel moment, trebuie pronunțată expres, în fiecare caz în parte.

La data apariției și aplicării sale, Decretul nr. 92/1950 nu putea contravenii Declarației ale a Drepturilor Omului, adoptată prin rezoluția, în anul 1948, și nu putea contraveni nici Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Fundamentale, adoptată în cadrul Consiliului Europei, la 4.11.1950, în vigoare la 3.09.1953, întrucât România a devenit membru în anul 1955, iar convenția a fost ratificată de tara noastră în anul 1994, cele două reglementări internaționale fiind inexistente la dat~ adoptării Decretului nr.92/ 1950.

Afirmația conform căreia nu au fost îndeplinite condițiile de fond la preluarea imobilului, nu corespunde realității, deoarece autorul reclamantului, deținea la data naționalizării - 6 apartamente fapt pentru care s-a apreciat în mod corect aplicarea Decretului nr.92/1950.

La momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare de către recurenții-pârâți, respectiv contractul nr.1913/26311 din 03.12.1996 conform Legii nr.112/1995, existau o serie de modalități juridice de preluare a imobilelor de către stat, printre care și Decretul-lege nr. 92/1950 care erau considerate a fi preluări cu "titlu valabil".

Acest fapt este în conformitate atât cu Legea nr. 112/1995, cât și cu opinia Curții Constituționale, exprimată prin Decizia nr.73/1995.

Astfel, prin Legea nr.112/1995 publicată în Of. nr.279/29 noiembrie 1995, în vigoare din 30 ianuarie 1996, s-a reglementat situația juridică a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Decizia nr.73/1995 a Curții Constituționale stabilise că între chiriașii din locuințele trecute în proprietatea statului, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și foștii proprietari ori moștenitorii acestora nu au existat și nu nor exista nici în viitor, prin aplicarea Legii nr. 112/1995, niciun fel de raporturi juridice. Din perspectiva art. 9, chiriașii nu aveau nicio obligație juridică pe care erau chemați să o observe cu bună-credință, cu excepția aceleia constând în verificarea existenței titlului de proprietate al statului asupra imobilului supus înstrăinării.

Față de punctul de vedere al instanței de fond că "asupra unui bun nu pot exista doi adevărați proprietari ci există două titluri de proprietate", dând în acest fel prioritate titlului reclamanților, s-a solicitat respingerea acestei susțineri, întrucât reclamantul nu prezintă niciun titlu de proprietate; nu există decât un contract de construcție pe numele; în acest contract nu se specifică numărul apartamentului, respectiv nr. 7; nu există niciun act de proprietate pe numele G; nu există niciun act din care să rezulte că este aceeași persoană cu; din adresa nr. 10826/2001, rezultă că pentru apartamentul nr. 7 situat în B,-, în perioada -, a figurat pe rol Gh., cu precizarea că "la început a fost scris apoi șters"; de asemenea, nu există niciun act din care să rezulte că, ar fi una și aceeași persoană; de asemenea, din punct de vedere al Cărții Funciare rezultă că în-, fără să se specifice numărul de apartament, proprietar este.

Situația juridică la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la data de 03.12.1996, este următoarea: statul deținea titlul de proprietate; chiriașii cu contract de închiriere valabil încheiat, ocupând apartamentul; nu erau înregistrate notificări pentru restituirea în natură; nu există și nu existase pe rolul instanțelor de judecată vreun proces având ca obiect constatarea nulității titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului revendicat.

Recurenții-pârâți au dobândit în proprietate apartamentul revendicat prin cumpărare, cu respectarea întocmai a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, conform contractului nr.1913/26311/03.12.1996. Din analiza reglementărilor legale aplicabile la data la care recurenții-pârâți, au dobândit în proprietate apartamentul revendicat, rezultă fără putință de tăgadă că imobilele trecute în proprietatea statului român în temeiul Decretului nr.92/1950, menționate în listele anexă, intrau în obiectul de reglementare al Legii nr.112/1995, fiind considerate, definite ca preluate cu titlu; stabilirea legalității și a valabilității titlurilor de preluare a imobile lor în proprietatea statului; stabilirea legalității și a valabilității titlurilor de preluare imobilelor în proprietatea statului nu era apanajul cetățeanului, chiriașii neavând nici calitatea nici capacitatea să o facă și, cu atât mai puțin, obligația legală; singura obligație a chiriașului era aceea de a informa dacă statul are titlu de proprietate asupra imobilului, deci dacă este proprietarul imobilului supus înstrăinării conform Legii nr.112/1995.

Prin rea-credință la încheierea, în data de 3.12.1996 (tempus regit actum) a unui contract de vânzare-cumpărare conform Legii nr.112/1995 se înțelege faptul că i-a fost cunoscut chiriașului cumpărător că statul vânzător nu deținea titlu de proprietate asupra bunului înstrăinat.

Decizia nr.73/1995 a Curții Constituționale stabilise că între chiriașii din locuințele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și foștii proprietari ori moștenitorii acestora nu au existat și nu vor exista nici în viitor, prin aplicarea Legii nr.112/1995, niciun fel de raporturi juridice. Din perspectiva art. 9, chiriașii nu aveau nicio obligație juridică pe care erau chemați să o observe cu buna-credință, cu excepția aceleia constând în verificarea existenței titlului de proprietate al statului asupra imobilului supus înstrăinării.

Recurenții-pârâți au fost de bună credință atunci când au încheiat, în temeiul Legii nr.112/1995, contractul de vânzare-cumpărare privitor la apartamentul revendicat, iar dispozițiile legale în materie au fost întocmai respectate, respectiv: locuiau în apartament cu titlu de chiriaș, în temeiul unui contract de închiriere valabil încheiat; statul vânzător deținea imobilul "cu titlu", preluarea fiind făcută în temeiul unui act normativ în vigoare în epoca preluării; titlul de proprietate al statului nu fusese contestat în justiție, deci nu fusese declarat nul/nevalabil; nu exista pe rolul instanței acțiune în revendicare privitoare la imobil și nu existau notificări conform Legii nr. 112/1995 privind restituirea în natură a imobilului sau plata de despăgubiri, ceea ce i-a convins deplin că statul este proprietarul legal al imobilului; apartamentul nu era exceptat de la înstrăinare.

In speță, aparenta de drept privind calitatea statului român de proprietar asupra bunului revendicat în prezenta cauză, bun înstrăinat recurenților-pârâți, conform Legii nr.112/1995, la data de 03.12.1996 (aparență evocată chiar de către reclamant în cererea de chemare în judecată, era nezdruncinată, pentru considerentele mai sus exprimate).

S-a considerat pe drept cuvânt, că numai începând cu data de 24 noiembrie 1998 chiriașii cumpărători aveau elementele necesare pentru a putea distinge între valabilitate a și nevalabilitatea actului de preluare de către stat a imobilului Legea nr.213/1998, prin art.6 alin.1 și 2 oferind criteriile necesare pentru aceasta.

Teoria aparenței este o concesie făcută bunei-credințe, iar pentru ca această teorie să poată avea aplicație este necesară, în afara bunei-credințe a subdobânditorului, întrunirea a două condiții sine qua non: eroarea să fie comună și invincibilă.

Prin caracterul comun al erorii nu trebuie să se înțeleagă faptul că eroarea trebuie să aparțină ambilor contractanți fiind absolut suficient ca eroarea să fi existat în persoana dobânditorului. Prin sintagma "eroare comună" se înțelege o eroare generală, în sensul că proprietarul aparent este considerat ca atare în mod general. Prin eroare invincibilă, se înțelege acea eroare care nu poate fi spulberată prin cercetările firești de diligențe asupra titlului de proprietate al înstrăinătorului, cercetări de natură a depista o eventuală impostură.

și exclusivismul dreptului de proprietate ar trebui să excludă ideea existenței unei proprietăți aparente. Simpla aparență a existenței unui drept nu poate să se transforme prin ea însăși într-un drept. Cu toate acestea, sub puterea stărilor de fapt și a considerați ei care trebuie obligatoriu acordată bunei-credințe, practica instanțelor și dispozițiile exprese ale art.45 (fost 46) din Legea nr.10/2001, art.1898-1899 Cod civil, au consacrat expres teoria validității actului juridic încheiat cu titularul aparent al unui drept.

Jurisprudența și legea au făcut ca dreptul să se plece în fața aparenței, de drept sprijinită pe buna-credință, aparența prin adagiul latin error communis facit just (eroarea comună constituie drept).

Instanța nu poate înlătura efectul translativ de proprietate al actului lor de proprietate, care nu a fost invalidat și care prevalează în fața titlului exhibat de reclamant.

Posibilitatea vânzării către chiriași a locuințelor care potrivit Legii nr.112/1995 "nu se restituie în natură", este reglementată, prin art. 9 alin. 1 din lege, ca o formă în care statul, în calitate de proprietar, statornicește regimul juridic al bunurilor care îi aparțin.

In conformitate cu prevederile art.9 din Legea nr.112/1995, chiriașii dobândesc dreptul de a cumpăra locuințele pe care le ocupă nu de la foștii proprietari și nu prin încălcarea drepturilor lor. Exercitarea de către o persoană a drepturilor ce-i sunt conferite de lege nu poate, nici în acest caz special, nici în general, să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe, De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situația în care dreptul se realizează în alt scop decât acela pentru care legea l-a recunoscut.

Faptul că, după cumpărarea de către apelanții-pârâți a apartamentului, legiuitorul a venit cu completări și/sau clarificări ale dispozițiilor privind materia imobilelor naționalizate și că la acest moment preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr.92/1950 este definită ca abuzivă, nelegală, făcută ce rară titlu valabil), nu poate determina deposedarea lor, deoarece legea nu retroactivează, iar actul de înstrăinare către aceștia a imobilului revendicat nu-și pierde valoarea și puterea juridică, pentru că a fost încheiat în temeiul unei legi speciale (Legea nr.112/1995), care nu încalcă Constituția și în condițiile inexistenței vreunei contestări cu privire la titlul statului.

Legea nr.10/2001 este o lege de reparație, în a cărei sferă de reglementare intră imobilele preluate în mod abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În soluționarea oricărei acțiuni în revendicare introdusă după momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, instanțele de judecată nu pot ignora principiile și regulile instituite de această lege specială, principii și reguli care se impun dreptului comun.

Legea nr. 10/2001 are în vedere asigurarea stabilității raporturilor de proprietate, prin conservarea și respectarea dreptului subdobânditorului de bună-credință (art.18 lit. d). Potrivit pct.46.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legi ar. 10/2001. "Acele înstrăinări efectuate în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, și cu deplina respectare a condițiilor legii până la apariția Legii nr.213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiarul deplin al protecției Legii nr.10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte".

In speță, dreptul apelanților-pârâți de a cumpăra apartamentul revendicat în prezent a rezultat din lege, iar vânzătorul nu era un oarecare, ci însuși Statul Român, garantul drepturilor și libertăților cetățeanului și al principiului securității circuitului civil.

In speță, sunt întrunite toate elementele teoriei aparenței în drept. Astfel cum în mod constant s-a decis de către instanța supremă și de către Curtea de Apel București, declararea nulității absolute a titlului de proprietate deținut de chiriașul cumpărător conform Legii nr.112/1995, este o condiție absolut indispensabilă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun, simplista metodă a comparării de titluri fiind inaplicabilă.

Efectele juridice produse de incidența principiului de drept error communis facit jus, unite cu buna credință a pârâților cumpărători, cu respectarea legislației în vigoare la momentul înstrăinării de către stat a apartamentului revendicat în prezentul proces, cu necesitatea imperioasă a respectării principiului siguranței securității sociale și a circuitului civil, a încrederii cetățeanului în stat și în instituțiile sale și absența constatării judecătorești a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare determină respingerea cererii de revendicare.

De asemenea, s-a solicitat a se tine seama de faptul că referitor la compararea titlurilor de proprietate, după apariția Legii nr.10/2001, nu mai poate fi vorba despre acest procedeu, Legea nr.10/2001 stabilind prin art.18 lit.d că imobilele vândute cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 nu pot fi restituire în natură foștilor proprietari.

Faptul că sunt cumpărători de bună-credință nu a fost răsturnat în niciun fel, și nici,nu există o hotărâre de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, nefiind promovată niciodată o acțiune în acest sens.

Comparând titlurile de proprietate deținute de părți nu trebuie ignorată buna-credință a pârâților la data dobândirii apartamentului.

Acest element de fapt a devenit un criteriu de preferabilitate prin voința legiuitorului care la art. 46 din Legea nr. 10/2001 clarifică mai multe situații, printre care și acela al posibilității restituirii imobilelor preluate în anumite condiții, în funcție de îndeplinirea sau nu a unor cerințe.

Dacă procedeul, comparării titlurilor de proprietate în cazul revendicării de dreptul comun nu a fost dublat din punct de vedere juridic de un text de lege, ci este o creanță a practicii și literaturii juridice, odată cu apariția Legii nr.10/2001, a fost instituit acest criteriu al bunei-credințe, unite cu aparența în drept, intenția legiuitorului fiind și aceea de a clarifica situația juridică a imobilelor ce cad sub incidența legii precum și de a se asigura stabilitate circuitului civil.

Sub acest aspect, al bunei credințe, actele depuse nu au răsturnat existența ei.

Niciun text din Legea nr.112/1995, nu condiționează vânzarea de aprecierea părților contractante asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului atâta vreme cât acesta nu este anulat.

In consecință, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, toate părțile contractante au fost de bună-credință, considerând că statul este adevăratul proprietar al bunului vândut.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, restituirea în natură a imobilelor ca urmare a ineficacității actelor de preluare, a fost guvernată de instituția revendicării reglementată de art.480 și art.481 Cod civil.

La data de 14.02.2001 dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr.10/2001 ce cuprinde norme speciale și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Legea nouă, fiind o lege specială, suprimă practic aplicabilitatea dreptului comun în această materie.

Cum noile reglementări instituite de Legea nr.10/2001 interesează ordinea publică, rezultă că această lege este de imediată aplicare, soluție consacrată și de prevederile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 care stipulează că bunurile preluate de stat rară titlu valabil (dacă contesta acest lucru) pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Articolul 47 alin.1 din Legea nr.10/2001, reglementează situația de excepție, în care este posibilă aplicarea legii vechi, pentru cazurile în care acțiunile de restituire a imobilelor se aflau în curs de judecată la data apariției Legii nr.10/2001 (ceea ce nu există în cazul de față).

De asemenea, față de motivarea lapidară a instanței de fond, ceea ce privește aprecierea faptului că "titlul reclamantului este favorabil" titlurilor pârâților, a apreciat că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Reclamantul nu arată în cuprinsul acțiunii faptul că a depus notificare conform Legii nr.10/2001 și nici nu face vorbire despre incidența acestei legi și, implicit aplicarea acesteia în speța de față.

Prin legea specială - Legea nr.10/2001 - legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar constând în derularea unei proceduri administrative și promovarea unor acțiuni în justiție fie direct, când nu este posibilă parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar, al actelor emise în procedura administrativă.

Promovarea unor acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ar însemna eludarea principiului de drept substanțial ce coordonează raportul dintre legea generală și cea specială (generalis specialibus derogant), precum și ignorarea voinței legiuitorului prin acceptarea unui regim discriminatoriu pentru aceleași categorii de imobile.

Finalitatea cererii în revendicare concordă cu cea urmărită prin acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare (singura acțiune directă în justiție reglementată de legiuitor prin Legea nr. 10/2001), anume aceea a redobândirii posesiei imobilului, ca atare, regulile de soluționare a celor două tipuri de acțiuni sunt comune, din moment ce sunt inoperante criteriile clasice ale revendicării.

Potrivit art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bunăcredință.

Potrivit art.1899 alin.2 din codul civil, buna credință se presupune, iar sarcina probei cade asupra celui care invocă reaua-credință având în vedere prevederile legale mai sus arătate, dar și dispozițiile art.1898 din codul civil, potrivit cărora "buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea" și că această bună-credință "să fi existat în momentul câștigării imobilului", apreciind că sunt proprietari cu titlu valabil ai apartamentului.

In ce privește cele două titluri supuse comparării, s-a solicitat a se mai avea în vedere, la pronunțarea hotărârii și faptul că având în vedere că Legea nr.1O/2001 prevede expres valabilitate a titlului încheiat în condițiile deja menționate, titlul rec1amantului nu mai este supus operațiunii de comparare a actelor de proprietate deoarece, din coroborarea dispozițiilor art.46 alin.2 lit.d din Legea nr.10/2001, rezultă în mod implicit intenția legiuitorului că aceste titluri să fie menținute.

Prin dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, lege cu caracter special, s-a instituit, cu valoare de principiu, cazul de validitate, chiar și a unui act lovit de nulitate (ceea ce nu este cazul contractului de vânzare cumpărare al pârâților în situația existenței bunei-credințe a părților la încheierea actelor. B-credință fiind nu numai necesară, dar și suficientă pentru dobândirea unui drept real asupra imobilelor de la o altă persoană decât adevăratul proprietar. Titlul pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, s-a constituit în baza unei legi speciale (Legea nr.1l2/1995), care a permis intrarea în circuitul civil general al apartamentului, conform art.1 și 9 din Legea nr.112/1995. Pârâții posedă apartamentul cumpărat. In conformitate cu dispozițiile art. 50 alin.2 din Legea nr.10/2001 prezumțiile bazate pe încheierea cu bună credință a actului de înstrăinare, unite cu cele degajate din posesia în calitate de proprietar dobândită ca urmare a valorificării legale speciale a drepturilor derivate din închirierea imobilului de către stat, sunt de natură ca în "compararea titlurilor", să fie preferat titlul care constituie un transfer juridic reglementat de legea specială și "preferat" legal prin normă specială de ocrotire.

In succesiunea lor, titlurile opuse în proces sunt într-o strânsă legătură bazată pe existența unui titlu derivat de proprietate, al reclamantului, iar apoi pe intervenția legii, care a dispus preluarea bunului în patrimoniul statului și prin convenție, înstrăinarea lui către chiriași.

Absența unor autori diferiți și prezența titlurilor originale invocate, denotă că, în speță, ipoteza cerută probațiunii prin compararea titlurilor nu există.

Altfel spus, înlăturarea juridică a titlurilor pârâților este permisă numai dacă nu sunt aplicabile art.50 alin.2 și ale art.18 lit. din Legea nr.10/2001.

Cele două prevederi legale speciale sunt de imediată aplicare în proces și vizează situații decisive în rezolvarea revendicării.

De asemenea, s-a solicitat a se observa, că reclamantul nu este moștenitorul direct al fostului proprietar al imobilului, ci a dobândit dreptul de a "revendica" imobilul după eliberarea certificatului de moștenitor, adică după încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților.

Titlul de proprietate al pârâților respectiv contractul de vânzare-cumpărare este transcris și intabulat, conform normelor publicității imobiliare.

De asemenea, tot în sprijinul apărării lor, în ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, sa arătat că în mod necesar acțiunea în revendicare, dat fiind caracterul său petitoriu, presupune stabilirea titularului real al dreptului de proprietate prin operațiunea juridică a comparării titlurilor expuse de oricare dintre părți și drept consecință recunoașterea și restabilirea (sau, după caz, consolidarea) atributului posesiei bunului în favoarea celui ce exhibă titlul cel mai bine caracterizat.

In ceea ce-l privește pe reclamant acesta s-a prevalat în cauză pentru dovedirea dreptului său de proprietate de contractul de construire autentificat sub nr.37921/1921 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat, acte juridice, certificate de moștenitor, prin care dorește să dovedească transmiterea succesorală de la autorii săi către acesta.

Pârâții opun reclamantului contractul de vânzare-cumpărare nr.l913/-.l2.l996 încheiat în baza Legii nr.112/1995, cu bună credință, invocând în apărare așa cum s-a menționat, prevederile art.46 alin.2 din Legea - (actual art. 45 alin. 2, după republicarea actului normativ invocat, în urma modificărilor și completărilor aduse de Legea nr.247/2005), ca și principiul "error communis facit jus" sau al apartenenței de drept.

Din toate actele existente în dosar, în ceea ce privește pe pârâții, se verifică toate condițiile care țin de incidența principiului "error communis facit jus", efectele acestei instituții.

In drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7, 8, 9 și art.304¹Cod procedură civilă.

La data de 22.06.2007, intimatul-reclamant, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către și, ca nefondat.

Tribunalul a calificat în ședința publică din data de 28.09.2007 calea de atac formulată, ca fiind aceea a apelului, pentru considerentele reținute în încheierea interlocutorie.

Prin decizia civilă nr. 466 A din 04.04.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - pârâți și.

Împotriva deciziei civile de mai sus au declarat recurs, recurenții și, criticând următoarele aspecte în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

- reclamantul nu are calitate procesuală activă nefiind titularul apartamentului în cauză;

- în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun;

- decizia atacată a dat o interpretare greșită art.1201 Cod civil, corespunzător situației de fapt;

- în cauză se pune problema autorității de lucru judecat;

- decizia atacată a interpretat greșit dispozițiilor art.480 Cod civil, art.2 alin.2 și art.18 lit.c din Legea nr.10/2001.

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Recursul este nefondat.

Astfel, în ceea ce privește critica referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantului, această problemă a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate anterior în litigiul purtat între părți, respectiv sentința civilă nr.1645 din 14.11.2002, decizia civilă nr.36/15.01.2004 și decizia civilă nr.8567/31.10.2005.

Referitor la critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare potrivit principiului disponibilității, reclamantul a dedus judecații o acțiune în revendicare îndreptată împotriva foștilor chiriași, cumpărători în baza Legii nr.112/1995, întemeiata pe dispozițiile art.480 și următoarele din Codului civil. O componenta a principiului disponibilității este și dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecata iar dacă cererea formulată de reclamant nu este clară, instanța, în virtutea rolului sau activ poate să-i solicite acestuia să își precizeze acțiunea.

Reclamantul a arătat în mod clar și concret că au dedus judecății o acțiune în revendicare și că solicită soluționarea ei, în raport de dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art.480 și următoarele Cod civil.

Este adevărat că Legea nr.10/2001 este o lege specială cu caracter reparator având ca obiect imobilele preluate abuziv de stat, însa prin această lege s-a instituit o procedură administrativă cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor aflate la dispoziția unității deținătoare sau a entității învestită potrivit legii nr.10/2001 cu soluționarea notificării.

În Legea nr.10/2001 nu există nici o dispoziție derogatoare de la dreptul civil, în sensul că este inadmisibilă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor imobilelor preluate abuziv de stat. Ca urmare, oricând două persoane dețin titluri cu privire la același imobil, acestea se pot adresa justiției, care analizând valabilitatea acestora precum și care este mai bine caracterizat, va da preferință unuia dintre ele.

Potrivit dispozițiilor art.22 din Legea nr.10/2001, republicată, procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv este aplicabilă imobilelor revendicate deținute de către persoana juridică deținătoare.

La data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare era înstrăinat către intimații pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare nr.23/-, astfel că acesta nu mai cădea sub incidența Legii nr.10/2001.

Printr-o a doua critică a fost reiterată excepția autorității de lucru judecat, tribunalul reținând sub acest aspect că prin sentința civilă nr.1645/2002 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu apelanții pârâți din prezentul proces, s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1913/3.12.1996 și au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului apartamentul nr.7 din B,-,. 2, sector 1.

Instanța de fond ce a pronunțat sentința civilă mai sus invocată a reținut faptul că a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare cu încălcare dispozițiilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care acesta a fost constat nul absolut și pe cale de consecință au fost obligați pârâții (apelanții din prezentul proces) la a lăsa reclamantului în deplină calitate și liniștită posesie apartamentul în litigiu.

Prin Decizia nr.36/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a fost admis apelul formulat de pârâți, schimbată sentința civilă de mai sus și pe fond, a fost respinsă acțiunea. Prin decizie s-a reținut că la încheierea contractului de vânzare cumpărare au fost respectate dispozițiile Legii nr.112/1995, motiv pentru care în mod greșit instanța de fond a constat nulitatea absolută a acesteia, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului.

Instanța de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.8567/2005 a respins recursul ca nefondat, reținând că imobilul a fost vândut în condițiile Legii nr.112/1995, reținându-se buna credință a cumpărătorilor.

Astfel, Curtea constată că instanța de fond nu a analizat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, reținând validitatea celor două titluri exhibate de părți, ci a admis acțiunea în revendicare ca efect al constatării nulității contractului de vânzare cumpărare, chestiune care a fost cenzurată de instanțele de apel și recurs, în sensul constatării validității contractului.

Conform art.1201 Cod civil, este autoritatea de lucru judecat când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

De altfel, cazul versus România a analizat o situație similară, în care deși pronunțată o hotărâre anterioară prin care acțiunea având același obiect a fost respinsă, oad oua acțiune nu a fost primită, motivat de existența autorității de lucru judecat.

Curtea a apreciat ca excepția autoritarii de lucru judecat urmărește un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoială, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civila însă nu satisface neapărat, în sine, exigentele impuse de art.6 alin.1 CEDO

În lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, în care nu a existat o acțiune soluționată pe fond, prin care să se compare titlurile celor două părți, tribunalul constată că a se aprecia că în speță este autoritate de lucru judecat presupune o nerespectare a dreptului reclamantei de acces la instanța, având în vedere principiul preeminentei dreptului într-o societate democratica (mutatis mutandis, împotriva României, nr.62.710/00, paragraful 37, 26 ianuarie 2006).

Articolul 1201 Cod civil face vorbire de elementele acțiunii civile, respectiv subiectele acesteia, obiectul și cauza acțiunii civile, cerând pentru a fi vorba de autoritate de lucru judecat tripla identitate. Prin cauza acțiunii civile trebuie înțeles temeiul juridic al cererii (causa petendi), fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte.

Se constată că sentința civilă față de care se invocă autoritatea de lucru judecat, rămasă irevocabilă, a fost pronunțată avându-se în vedere nevalabilitatea titlului pârâților, în timp ce prin prezenta acțiune se invocă drept cauză a acțiunii în revendicare existența unui titlu mai caracterizat.

Din interpretareaper a contrarioa art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, rezultă că prin sintagma imobil preluat "fără titlu valabil" se înțelege imobilul preluat de stat cu încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte, a legilor în vigoare la data preluării, rezultă competența instanțelor de a analiza valabilitatea titlului statului sub aspectul triplei exigențe impusă imperativ de lege (alin.3), precum și dreptul la acțiunea în revendicare al titularilor dreptului de proprietate încălcat, mijloc specific de apărare a proprietății și înapoierii posesiei.

Decretul nr.92/1950 nu a putut constitui un "titlu valabil" de preluare, deoarece dispozițiile sale contraveneau art.8, 10, 11 din Constituția 1948, care recunoșteau și garantau proprietatea particulară și dreptul de moștenire și permiteau ca excepție, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție, având ca obiect numai mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare, proprietate particulară, iar nu locuințele de domiciliu, ca în speță, ori naționalizarea a fost o expropriere, deposedare abuzivă de proprietate, contrară dispozițiilor constituționale în vigoare.

Mai mult, decretul de naționalizare contravenea art.17 din Declarația ală a Drepturilor Omului, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa"; conform art. 480, 481 Cod civil "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut.

Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cauză de utilitate publică și primind o justă și prealabilă despăgubire".

De altfel, Curtea constată că urmează a fi reținut și aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat ce rezultă din sentința civilă nr.1645/2002, astfel cum aceasta a fost modificată prin decizia civilă nr.8567/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se reține atât preluarea fără titlu de către stat a imobilului ce a aparținut autorilor reclamantului, cât și buna credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, se constată că reclamanții invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notarială sub nr.9074/27.03.1926, transcris sub nr.388/1926 și actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr.18700/13.07.1932, transcris sub nr.10244/1932, precum și actul de partaj voluntar încheiat la data de 23.02.1943, (fila 10-13, dosar nr.5719/2002)

Ca urmare a constatării nulității titlului statului, așa cum s-a motivat mai sus, titlul de proprietate al intimatului-reclamant asupra imobilului produce în continuare efect, fapt consacrat de legiuitor prin dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, care recunoaște persoanelor deposedate fără titlu valabil dreptul de proprietate asupra imobilelor respective, pe toată durata scursa dintre momentul preluării abuzive până în prezent. În concluzie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu subzistă și în prezent în patrimoniul apelantelor reclamante

Titlul invocat de pârâți este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr.1913/26311/03.12.1996 încheiat cu SC Nord SA în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului

Regula aplicabilă în materia revendicării prin comparare de titluri care provin de la autori diferiți este cea a comparării titlurilor autorilor, aplicarea principiului exprimat în adagiile "nemo dat quod non habet" și "nemo plus iuris ad alium transferre potest", urmând a se da preferință titlului care provine de la adevăratul titular, care poate institui o prezumție de proprietate și care are data mai veche, iar nu bunei-credințe, sau posesiei de bună-credință, care nu constituie reguli de comparare în situația dată a existenței unor titluri diferite și modalități de dobândire a proprietății, singura modalitate de paralizare a acțiunii în revendicare fiind uzucapiunea scurtă de la 10-20 ani.

În speța, se reține că atât apelanții cat și intimatul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, astfel, în cazul comparării titlurilor de proprietate urmează a se da eficienta titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

Prin constatarea faptului ca statul a preluat imobilul fără titlu valabil, rezulta ca acesta a înstrăinat vânzând imobilul câtre apelanți, un imobil ce aparținea autorului intimatelor, de la care imobilul a fost preluat, așadar a înstrăinat lucrul altuia.

Deși buna credință împreună cu teoria aparentei de drept au relevanță juridică în ceea ce privește acțiunile în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, prin neîndeplinirea condiției obiectului, acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri, aceasta fiind acțiunea izvorâtă din existența a două titluri perfect valabile, din care unul este preferabil celuilalt, datorită condițiilor de fond sau condițiilor de opozabilitate.

A admite că prevederile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, sunt aplicabile în materia acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, înseamnă practic a da ineficiență totală unei astfel de acțiuni, deoarece în situația în care s-ar reține reaua credință a chiriașului cumpărător, titlul acestuia ar putea fi desființat, situație în are nu s-ar mai pune problema comparării de titluri valabile.

Totuși, analizând teoria validității aparenței în drept, sub aspectul îndeplinirii condiției erorii comune și invincibile, nu se va proceda la analizarea valabilității titlului acestora ci doar la analizarea preferabilității titlurilor.

Analizând titlul cumpărătorului (chiar de bună credință), se constată că acesta provine de la un vânzător (statul) a cărui titlu nu poate fi preferabil în raport cu adevăratul proprietar (autorul intimatelor) deoarece trecerea în proprietatea satului a fost abuziva, titlu valabil, ca urmare chiriașii comparatori au dobândit titlul lor de la un "non dominus".

Astfel nici chiar dacă s-ar reține buna credință a apelanților aceasta nu ar paralizează acțiunea în revendicare, aceasta putând inclina balanța în favoarea unei parți numai în cazul în care nici una dintre parți nu are un titlu de proprietate. Numai în acest caz va fi preferată partea care probează posesia cea mai caracterizată, prin anumite trasatori printre care se enumeră și buna-credința.

Insă a admite că principiul ocrotirii bunei-credințe călăuzește materia drepturilor reale nu înseamnă a accepta ca regulă că orice subdobânditor de bună credință de la un neproprietar devine prin simpla buna-credință, proprietar legitim.

Astfel, excepția de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, întemeiată pe buna-credință, prevăzută expres de art.50 alin.2, este aplicabilă în materia nulității, iar nu a revendicării, excepțiile fiind de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis.

Având în vedere cele reținute în decizia nr. 8567/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție relative la preluarea rară titlu a imobilului de la autorii reclamantului și la buna credință în favoarea apelanților pârâți din prezentul proces, Curtea, văzând analizele tăcute de Curtea Europeană de Justiție în spețe similare, apreciază că reclamantul dar și pârâții sunt titularii unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român și care intra sub protecția articolului 1 al Protocolului nr.1 ( cauza Brumărescu, etc. versus România; Raicu versus România)

În raport de Hotărârea din 01.12.2005, pronunțată în cauza Păduraru contra României, Hotărârea din 21.07.2005, pronunțată în cauza contra României, Hotărârea din 16.02.2006, pronunțată în cauza Porteanu contra României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vânzarea de către stat a imobilului proprietatea autorului apelanților către chiriaș în temeiul Legii nr.l12/1995, reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natură a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare-cumpărare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr.112/1995, a unui imobil preluat rară titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel, situație care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1.

O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, iar întrucât la momentul vânzării statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului, ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr.112/1995 nu permite decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu și nici o altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun preluat fără titlu.

Curtea a mai reținut că fondul "Proprietatea" nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Pornind de aici, Curtea consideră că ținerea în șah a dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului combinată cu absența totală a despăgubirii, i-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1. (cauza Toganel și Gradinaru contra România, 29 iunie 2006)

Astfel, Curtea reține că la judecarea prezentului apel, nu se poate reține că acestora li s-a preluat imobilul pentru cauză de utilitate publică, constatând totodată că nu a fost respectat principiul proporționalității întinderii despăgubirilor, constatând că sarcina impusă este și în prezent disproporționată. Totodată, la rândul lor, apelanții pârâți deține un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional CEDO, prin recunoașterea de către instanțe a titlului său de proprietate.

În cauza Raicu contra României, Curtea nu s-a delimitat de cele reținute în practica judiciară a Curții, mai sus exemplificate de tribunal, ci a reiterat ideea respectării principiului proporționalității.

Astfel, Curtea reține că în cauză, chiar și numai a presupune că ingerința litigioasă a avut o "bază legală" și a servit ca utilitate publică, Curtea trebuie să examineze dacă acest lucru răspundea criteriului de proporționalitate. În această privință se ia act de argumentele Guvernului știindu-se că foștii proprietari beneficiau ei înșiși de o judecată definitivă recunoscând dreptul lor de proprietate și condamnând autoritățile să le restituie apartamentul în discuție și că reclamanta ar fi putut să introducă o acțiune pentru rambursarea prețului actualizat și a cheltuielilor făcute în apartament. Cu toate acestea, Curtea reamintește că a judecat deja că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (cauza Raicu contra României).

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți și, împotriva deciziei civile nr.466 A din 04.04.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 21.05.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - - -

GREFIER

Red.

Tehnodact.

Ex.2/2.06.2009

Secția a IV-a Civ. -

-

Jud. sector 1. -

Președinte:Stere Learciu
Judecători:Stere Learciu, Claudiu Marius Toma, Gabriela

Vezi şi alte speţe de drept civil: