Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 90/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2057/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.90
Ședința publică de la 26.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant, împotriva deciziei civile nr.707 A din 22.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și SC SA.
Cauza are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul-reclamant, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 26.10.2007, emisă de Baroul București - Cabinet de avocat, intimații-pârâți - și, personal și asistați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 20.10.2009, emisă de Baroul București - Cabinet de avocat și intimatul-pârât Municipiul B prin Primarul General, prin consilier juridic, în baza delegației de la dosar, lipsind reprezentantul intimatei-pârâte SC SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, relațiile solicitate de la Primăria Municipiului B - Comisia pentru Soluționarea.
Apărătorul recurentului-reclamat depune la dosar în cadrul probei cu înscrisuri, în fotocopie, cererea înregistrată sub nr.844 din 27.06.1996 la Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995 din cadrul Primăriei Sectorului 1 B, înmânând o copie și intimaților-pârâți. Totodată, învederează că a fost în eroare pe tot parcursul procesului cu privire la anul înregistrării cererii nr.844, ca fiind depusă în 1995 și nu 1996.
Apărătorul intimaților-pârâți persoane fizice arată că nu se opune la încuviințarea probei cu înscrisuri solicitată de către recurentul-reclamant.
Reprezentantul intimatului-pârât Municipiul B prin Primarul General arată, de asemenea, că nu se opune la proba cu înscrisuri solicitată de recurentul-reclamant.
Curtea, după deliberare, în temeiul art.305 Cod procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de recurentul-reclamant, ca fiind utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei și constatând cauza în stare de judecată, acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe, ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Arată că hotărârea recurată se întemeiază pe afirmații false cu privire la susținerile părților și la probatoriile administrate în cauză, întrucât instanța de apel a reținut greșit faptul că reclamantul nu a formulat o cerere de restituire a bunului în baza Legii nr.112/1995, deși susținerile părții au fost întotdeauna în sensul că a fost formulată o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995 și nu o cerere de restituire în natură, ci o cerere de acordare a măsurilor reparatorii, întrucât legea nu prevedea posibilitatea restituirii în natură decât în condițiile art. 2 alin. 1 teza I din Legea nr.112/1995.
Astfel, instanța de apel a pornit de la o premiză greșită și a ignorând în totalitate existența cererii nr.844/1996, atașată la dosarul cauzei, reținând în continuare că nu s- formulat o cerere de restituire în baza Legii nr.112/ 1995 și nici nu s-a făcut dovada în acest sens.
Apreciază că soluția instanței de apel este incorectă față de cele reținute în mod eronat, întrucât recurentul-reclamant a făcut dovada că a depus toate eforturile pentru a-și recăpăta drepturile, lovindu-se întotdeauna de reaua-credință și incoerența instituțiilor statului.
Sub influența acestor informații eronate, instanța de apel a concluzionat că este aplicabilă practica jurisprudențială privind aplicarea criteriului de preferabilitate al bunei-credințe, având în vedere o așa-zisă voință a legiuitorului de a menține în vigoare contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995.
Cu toate acestea, instanța nu a precizat care act normativ a legiferat menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 în detrimentul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Instanța de apel și-a întemeiat în mod greșit soluția pe concluziile deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, reținând că prezentei cauze nu îi sunt aplicabile prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamantul nu a justificat un drept actual și nu are nici o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială.
Recurentul-reclamant, prin avocat, mai arată că instanța nu a ținut cont de faptul că imobilul în litigiu a fost naționalizat cu încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950 și că autorul recurentului-reclamant a făcut parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare (fost profesor, pensionar), iar bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost infirmată de probele administrate în cauză.
În ce privește capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert, arată că instanța de apel a reținut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât efectuarea expertizei tehnice s-a făcut exclusiv la cererea intimaților-pârâți - și în susținerea excepției lipsei calității procesuale active.
Apărătorul intimaților-pârâți - și solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Arată că instanța de apel în mod corect a reținut că nu poate fi admisă acțiunea în revendicare atât timp cât a fost respinsă acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 și nu s-a constatat reaua-credință a pârâților la cumpărarea imobilului în litigiu.
Astfel, instanța a reținut că este evidentă buna credință a pârâților la cumpărarea imobilului, atât timp cât la data la care s-a vândut imobilul nu existau litigii pe rol, iar reclamantul nu a formulat cerere de restituire a bunului în baza Legii nr.112/1995; deși a susținut că a formulat cerere de restituire, reclamantul nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
În ceea ce privește susținerea recurentului că instanța a pornit de la o premiză greșită ignorând existența cererii nr.844/1996 atașată la dosarul cauzei, aceasta nu poate fi admisă atât timp cât, din verificarea actelor dosarului, a rezultat fără putință de tăgadă că această cerere de restituire nu a fost depusă niciodată la dosar, iar reclamantul a invocat doar oral existența acestei cereri, fără însă aod epune vreodată la dosarul de fond sau de apel.
Apărătorul intimaților-pârâți arată că o asemenea afirmație este contrazisă chiar și de celelalte probe administrate în cauză, respectiv actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, acte din care a rezultat foarte clar că la momentul formulării de către pârâți a cererii de cumpărare a imobilului, nu exista nicio cerere de restituire și nici vreun proces pe rol cu privire la imobilul în cauză, astfel încât vânzarea s-a făcut în condiții perfect legale, fiind respectate în totalitate prevederile imperative ale art.9 și 14 din Legea nr.112/1995.
Astfel, instanța de apel în mod corect a reținut în cauză incidența principiului bunei-credințe și în mod corect a dat preferabilitate titlului de proprietate al pârâților și a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamant.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată arată că, potrivit art.274 Cod procedură civilă, partea care a căzut în pretenții este obligată să suporte cheltuielile de judecată.
Reprezentantul intimatului-pârât Municipiul B prin Primarul General solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata inițial pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr-, la data de 10.03.2006, reclamantul a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B, prin Primarul General, SC SA, -, (1) să se dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul situat în B,-, Corp A, parter,.2, sector 1, (2) să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr-, încheiat între pârâta SC SA, în calitate de vânzător și pârâții - și, în calitate de cumpărători.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este moștenitorul autorilor și, conform certificatelor de calitate de moștenitor nr.56 și nr.57/2001, că sus-numitul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat la adresa de mai sus prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr.12044/1929, că în baza Decretului nr.92/1950, imobilul în litigiu a trecut în stăpânirea statului în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor art.8 din Constituția României din 1948 și a art.481 Cod civil, că apartamentul nr.2, situat la parterul acestui imobil a fost înstrăinat către pârâții persoane fizice printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, că acest contract este nul absolut, pentru că preluarea imobilului de către statul român s-a făcut fără titlu valabil, iar vânzarea s-a făcut în condițiile în care reclamantul depusese o cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr.112/1995. A mai învederat reclamantul că se impune, în urma comparării titlurilor de proprietate ale reclamantului și ale pârâților persoane fizice, a se da câștig de cauză titlului exhibat de către reclamant.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 și 481 Cod civil, ale art.8 din Constituția, ale art.948 Cod civil, ale art.14, coroborat cu art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 și ale art.15 lit.r din Legeanr.146/1997.
Pârâtul Municipiul B, prin Primarul General a formulat întâmpinare în cauză, înregistrată la data de 30.03.2006, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepția prematurității acțiunii în revendicare, excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr-.
În motivare, s-a arătat că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 nu mai sunt admisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun, că reclamantului nu i s-a soluționat încă cererea de restituire pe care ar fi făcut-o conform Legii nr.10/2001, precum și că s-a împlinit termenul de prescripție al dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr-, prevăzut de art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, republicată.
Pârâta SC SA a formulat întâmpinare în cauză, înregistrată la data de 24.03.2006, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, dată fiind calitatea sa de mandatar, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr-.
S-a învederat de către această pârâta, în motivare, că respectivul contract de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea strictă a prevederilor incidente ale Legii nr.112/1995 și că părțile contractante au fost de bună-credința, neexistând nici un impediment la vânzare.
Pârâții - și au formulat întâmpinare în cauză, înregistrată la data de 17.04.2006, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, iar, pe fond, au solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că din actele depuse nu rezultă identitatea dintre imobilul identificat în actul de partaj voluntar și cel situat la adresa din B,-, sector 1, că Decretul nr.92/1950 reprezintă un titlu valabil de preluare în proprietatea statului a unui imobil, că pârâții persoane fizice au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr-, că la data cumpărării s-au respectat în totalitate prevederile imperative ale Legii nr.112/ 1995, art.9 și 14, precum și că sunt incidente în cauză, în privința acestor pârâți, dispozițiile art.45 alin.1, 2 și ale art.18 lit.d din Legea nr.10/2001.
Prin sentința civilă nr.575/18.04.2006, pronunțata de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, cauza a fost înregistrată la data de 13.09.2006 sub nr-.
Prin încheierea interlocutorie pronunțată la data de 14.11.2006, instanța a luat act de precizarea reclamantului în sensul că înțelege să se judece, pe capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr.2 de la adresa de mai sus, în contradictoriu cu pârâții -, și Municipiul B prin Primarul General.
Prin aceeași încheiere din data de 14.11.2006, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B, prin Primarul General, pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului pentru considerentele arătate în cuprinsul acelei încheieri, față de această soluție instanța urmând să respingă cererea privind revendicarea apartamentului nr.2 de la adresa de mai sus formulată de reclamant împotriva pârâtului Municipiul B, prin Primarul General ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuala pasivă.
Totodată, prin încheierea interlocutorie din data de 14.11.2006, s-au respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția prematurității acestei acțiuni, s-a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr-.
Față de această din urma soluție, instanța a respins ca prescris capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr-.
Prin sentința civilă nr.3145/28.02.2007, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis în parte acțiunea, așa cum a fost precizată, a respins ca prescris capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr-, a respins capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr.2, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B, prin Primarul General, ca introdus împotriva unei peroane fără calitate procesuală pasivă și a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active reclamantului, a admis acțiunea în revendicarea imobilului sus-amintit, în contradictoriu cu pârâții - și, a obligat pârâții - și să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.2 și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că părțile invocă un drept de proprietate asupra aceluiași imobil în baza unor titluri provenite de la autori distincți.
Soluția în această ipoteză este aceea de a se compara între ele drepturile autorilor, respectiv ai reclamantului și ai pârâtului.
Or, în speță, autorul reclamantului, numitul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat la adresa din B,- și 3, actuala str.-, așa cum reiese din adresa nr.17097/3.11.2006, emisă de Primăria Municipiului B - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală - Serviciul de sector 1, în suprafața de 342,55 mp, prin actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr.12044/29.04.1929, transcris sub 5924/29.04.1929.
Instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din istoricul de rol fiscal al imobilului în cauză, la matricola 1C, poziția 547, în perioada 1942-1950 figurat înscris, în calitate de proprietar al imobilului situat în B,-, numitul, cu imobil-construcție compus din subsol, parter și etaj.
Instanța a reținut și că, conform certificatelor de calitate de moștenitor nr.56 și 57, încheiate de BNP B la data de 12.07.2001, de pe urma defunctului, decedat la data de 14.04.1970, a rămas ca unic moștenitor numitul, în calitate de fiu, respectiv că, de pe urma defunctului, decedat la data de 12.01.1974, a rămas ca unic moștenitor reclamantul din prezenta cauză, în calitate de fiu.
Față de răspunsurile primite și atașate la dosar de la sector 1 și Primăria Municipiului B - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală - Serviciul de, dar și având în vedere adresele nr.-/2172 din 04.03.2005, nr.-/7160 din data de 09.06.2005, nr.-/1.08.2005 și nr.8182/29.03.2005, instanța a concluzionat în sensul existenței unei identității între imobilul situat în B,- și 3, menționat în actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat sub nr.12044/29.04.1929 și imobilul situat la adresa din B,-, sector 1, atâta vreme cât, înainte de 1930, str.- a avut denumirea de str.- cel, iar numărul poștal a rămas neschimbat în toată această perioadă.
Astfel, instanța a constatat că, prin înscrisurile depuse, reclamantul a făcut dovada modalității de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, începând cu anul 1929 și până în anul 2006, pentru considerentele ce preced, respingând ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, unită cu fondul, invocată de către pârâții - și.
În schimb, instanța a observat că pârâții - și pretind că au cumpărat apartamentul nr.2, al imobilului situat în B,-, sector 3, revendicat de către reclamant de la mandatarul Primăriei Municipiului B, SC SA la data de 05.08.1998, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.179/112, încheiat cu SC SA.
Altfel spus, instanța a reținut că pârâții - și au dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul de la adresa din B,-, sector 1 în urmă cu 9 ani de la mandatarul Primăriei Municipiului B, SC SA.
Or, dreptul autorului pârâților-persoane fizice este reprezentat de naționalizarea imobilului efectuată în anul 1950 (anexa la Decretul nr.92/1950-poziția 7276, pag. 301, în care figurează în calitate de proprietar numitul, cu imobilul naționalizat, situat în B,--3).
Or, această măsură a naționalizării imobilelor este neconstituțională, raportat la dispozițiile art.6 alin.2, ale art.8 și ale art.11 din Constituția din 1948, în vigoare la acea vreme, prin care dreptul la proprietate privată era recunoscut și garantat, iar Decretul de naționalizare nr.92/1950 nu poate constitui, în opinia instanței, un temei al dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului pârâților din prezenta acțiune.
Legea poate fi o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate cu condiția ca actul normativ în cauză să reflecte, la rândul sau, în literă și spirit, prevederile Constituției, legea supremă a Statului Român din anul 1950.
Un argument în plus în sensul tezei că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către Stat în anul 1950 îl constituie și faptul că naționalizarea acestui imobil s-a făcut cu încălcarea chiar a prevederilor art.2 ale Decretului nr.92/1950: care exceptau de la naționalizare imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.
De altfel, chiar prevederile art.1 alin.4 din HG nr.11/1997- invocate de către pârâți în susținerea caracterului valabil al preluării imobilului de către stat - subliniază că sunt considerate ca trecute în proprietatea statului fără titlu - și deci neintrând în domeniul de aplicare al Legii nr.112/1995 - și imobilele cu destinația de locuința care au fost trecute prin încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul statului.
Pârâții - și nu pot invoca în favoarea lor, pentru a obține respingerea prezentei acțiuni în revendicare, buna lor credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.179/112/05.08.1998, atâta vreme cât buna-credință a cumpărătorului nu poate constitui o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau un motiv de preferință a titlului exhibat.
Într-adevăr, buna-credința este reflectarea unei situații de fapt, însă aceasta nu poate conduce la dobândirea unui drept real, întrucât nici o prevedere legală, începând cu dispozițiile Codului civil și încheind cu dispozițiile legilor speciale privind retrocedarea proprietăților nu afirmă în mod expres că buna-credință valorează drept de proprietate.
Prin urmare, față de cele ce preced, instanța a concluzionat în sensul că titlul reclamantului este mai bine caracterizat decât titlul pârâților.
Pentru considerentele expuse pe larg, instanța a dat preferință titlului de proprietate exhibat de reclamant, în conformitate cu dispozițiile art.480 Cod civil.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții - și, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 18.06.2007, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea intimatului - reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului se arată că reclamantul nu are calitatea procesuală activă pentru a formula o asemenea cerere, în mod greșit instanța de fond respingând excepția lipsei calității procesuale active invocată de apelanții-pârâți, excepție pe care o susțin în continuare.
Astfel, calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persona care este titularul raportului juridic dedus judecății, reclamantului revenindu-i obligația legală de a justifica această calitate procesuală în persoana sa.
Ca urmare, este necesar ca din probele dosarului să rezulte că cel care formulează cererea este titularul dreptului dedus judecății sau se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției.
Apelanții apreciază că actele depuse la dosar nu sunt suficiente pentru a dovedi dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului revendicat, instanța de fond concluzionând greșit că acesta "a rămas ca unic moștenitor".
Mai mult decât atât, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar nr.12044/29.04.1929, au fost supuse împărțelii voluntare două imobile, respectiv cel din Str.- (fostă -) nr.20 și cel din- și--3 (fostă-), autorului reclamantului revenindu-i lotul nr.1.
Instanța de fond a reținut greșit că adresa comunicată de Primăria Municipiului B - Serviciul dovedește identitatea dintre imobilul care a aparținut autorului reclamantului și cel revendicat, această adresă nefăcând altceva decât să comunice istoricul de denumire doar pentru una dintre cele trei străzi menționate pentru identificarea imobilului.
De aceea, au solicitat la termenul din 16.01.2007 să dispună efectuarea unei expertize de identificare a imobilului, dar, în mod ciudat și total greșit, instanța de fond a respins solicitarea, considerând că "o asemenea probă nu este utilă soluționării cauzei".
În ceea ce privește fondul acțiunii, consideră că în mod greșit a fost admisă acțiunea în revendicare.
În acest sens, practica instanțelor de judecată a arătat că și în cazul acțiunilor având ca obiect revendicarea bunului de la subdobânditor nu poate opera soluția consacrată în materie de revendicare a comparării dreptului autorilor de la care provin titlurile de proprietate, ci, pentru a se soluționa acțiunea în revendicare împotriva subdobânditorului, trebuie cercetate, succesiv, valabilitatea titlului vânzătorului și buna credință a părților din actul de înstrăinare.
Or, în speța de față, cererea reclamantului de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelanți în baza prevederilor Legii nr.112/1995 a fost respinsă ca fiind prescrisă, astfel încât consideră că acțiunea în revendicare îndreptată împotriva lor nu poate fi admisă atâta timp cât titlul acestora este perfect valabil.
În concepția Legii nr.112/1995, reprezintă titlu, dând posibilitatea numai instanțelor de judecată să aprecieze dacă imobilele au fost preluate cu titlu, dacă acesta este valabil sau nu, sau dacă au fost preluate fără titlu.
Nu poate fi primită opinia instanței de fond că "buna credință a cumpărătorului nu poate constitui o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau un motiv de preferință al titlului exhibat" în primul rând față de prevederile art.1898 alin.1 Cod civil, conform cărora "buna credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea".
B credință se prezumă, astfel încât numai existența probată a relei credințe poate duce la neincidența teoriei "error communis facit ius", cu consecința neluării în seamă a titlului pârâților.
Niciuna dintre probele dosarului nu poate răsturna prezumția bunei credințe, atâta timp cât pârâții nu au avut niciodată calitatea sau competența să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, această analiză fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Singura lor obligație a fost aceea de a face demersurile necesare pentru a stabili dacă imobilul în cauză face parte din cele supuse vânzării potrivit normelor speciale, dacă asupra acestuia au fost formulate cereri de restituire de către fostul proprietar și care este titlul statului asupra respectivului imobil.
Actele atașate la dosar, care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dovedesc îndeplinirea obligațiilor pârâților și buna credință, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare neexistând nicio cerere de restituire înregistrată (deși reclamantul susține contrariul, fără însă a și aduce dovezi în acest sens) și imobilul nu făcea obiectul niciunui litigiu.
Deși reclamantul susține că a formulat cerere de restituire a imobilului la data de 27.06.1996, în termenul prevăzut de lege, nu aduce nicio dovadă în acest sens.
De aceea, consideră că instanța de fond trebuia să dea eficiență principiului aparenței în drept și să îl aplice în favoarea apelanților, care au dobândit cu titlu oneros un bun individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că, potrivit certificatelor de calitate de moștenitor nr.56 și 57 autentificate de BNP B la data de 12.07.2001, reclamantul este unic moștenitor al tatălui său și al bunicului său.
Imobilul ce formează obiectul prezentei cereri este proprietatea reclamantului, în calitate de unic moștenitor al bunicului său și al tatălui său, conform certificatelor de calitate de moștenitor autentificate sub nr.56 și 57 la BNP B la data de 12.07.2001, iar, conform actelor depuse și a schiței anexate, rezultă cu certitudine că imobilul revendicat este același cu cel descris în actul de proprietate și aflat în posesia pârâților.
Prin compararea titlurilor, s-a constatat că titlul reclamantului este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâților este viciat, constând într-un act ce provine de la un neproprietar, care a preluat imobilul în mod abuziv, fără un titlu legal.
Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, așa cum rezultă din adresele emise de către Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 nr.-/01.08.2005 și Primăria Municipiului B nr.-/2172/04.03.2005, precum și din Anexa la Decret, poziția 7276.
imobilului ce face obiectul acțiunii de față s-a făcut chiar cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, bunicul intimatului-reclamant făcând parte dintre persoanele exceptate de la naționalizare, fiind pensionar, fost profesor.
Prin decizia civilă nr.707/A/22.-, Tribunalul București - Secția a IV- Civilă a admis apelul declarat de apelanții pârâți și, a schimbat în parte sentința civilă nr.3145/28.02.2007, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B, a respins acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții, ca neîntemeiată; a menținut restul dispozițiilor sentinței civile; a obligat intimatul pârât la plata către apelanți a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, tribunalul reținut următoarele:
În primul motiv de critică au susținut apelanții că hotărârea este netemeinică și nelegală, deoarece din actele depuse de reclamant nu a rezultat calitatea acestuia de unic moștenitor.
Criticile au fost apreciate nefondate.
În jurisprudență și doctrină s-a statuat că oricare dintre moștenitori poate face acte juridice pentru a aduce un bun la masa succesorală, fără a se aplica principiul unanimității.
Astfel, din perspectiva îndeplinirii regulii unanimității, necesară pentru exercitarea acțiunii în revendicare imobiliară, în considerarea naturii acestei acțiuni de a fi un act de dispoziție, tribunalul a apreciat ca îndeplinită condiția de exercițiu a acțiunii civile - calitatea procesuală activă. Aceasta este suficientă pentru a justifica promovarea acestei acțiuni numai de o parte dintre succesori, neputând fi primit, ca suficient, argumentul apelanților - pârâți că principiul unanimității este un principiu jurisprudențial, întrucât acesta este consacrat printr-o jurisprudență constantă previzibilă, care constituie lege, în accepțiunea autonomă a Curții Europene a Drepturilor Omului, (cauzele Sunday Times Marii Britanii, hotărârea din aprilie 1979, Kruslin Franței, hotărârea din 24 aprilie 1990).
În acest sens se pronunță și Curtea în cauza Lupaș împotriva României, reținând că: " - aplicarea strictă a regulii unanimității a impus reclamanților o sarcină disproporționată care i-a privat de orice posibilitate clară și concretă ca tribunalele să decidă asupra cererilor de restituire, aducând atingere substanței însăși a dreptului de acces la o instanță".
Nefondate au fost apreciate și criticile privind identitatea imobilului, apelanții susținând că din probe nu a rezultat identitatea dintre imobilul identificat în actul de partaj voluntar și cel din-, sector 1.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, în apel, de către dna expert rezultă neîndoielnic că imobilul revendicat și cel descris în actul de partaj voluntar, este unul și același.
Apare, așadar, nefondată și reiterarea, ca motiv de apel, a excepției lipsei calității procesuale pasive, motivată pe aspectele deja analizate în primele două motive de critică.
Tribunalul a apreciat însă ca fiind fondat motivul de critică privind netemeinicia și nelegalitatea soluției pe fond, apelanții susținând că, odată ce reclamantului i-a fost respinsă acțiunea privind constarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, ca fiind prescrisă și nu s-a constatat reaua lor credință, în calitate de cumpărători, titlul lor de proprietate este preferabil.
Tribunalul a pornit de la premisa că s-a creat o practică jurisprudențială privind aplicarea criteriului de preferabilitate al bunei-credințe, având în vedere și voința legiuitorului de a menține în vigoare contractele de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, chiar acțiunea în revendicare fiind la rândul ei o creație jurisprudențială, care decurge din interpretarea dispozițiilor art.480 și următoarele Cod civil.
Din situația juridică comunicată de către SC SA rezultă că la data la care s-a vândut imobilul nu existau litigii pe rol, iar reclamantul nu a formulat cerere de restituire a bunului în baza Legii nr.112/1995.
Mai mult, deși a susținut că a formulat cerere de restituire și în baza Legii nr.112/1995, nu a făcut nicio dovadă, obligația de a-și dovedi apărările revenindu-i, potrivit dispozițiilor art.129 alin.1 Cod procedură civilă coroborat cu art.1169 Cod civil.
Tribunalul a apreciat că prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual (cu referire la apartament) în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la convenție pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului menționat.
Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1950, dată la care Statul R nu era semnatar al Convenției) nu intră sub protecția articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea reclamantului că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, în cauza de față, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Poenaru României cererea nr.51864/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13.11.2001).
În cauza de față se poate aprecia că la acest moment este justificată legitima a chiriașilor-cumpărători de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci, din contra, s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea - art.45 din Legea nr.10/2001 (situație asemănătoare cu cea în care acțiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsă - în acest sens cauza Raicu României, în care Curtea a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, urmare a admiterii acțiunii în revendicare ulterior respingerii acțiunii în anulare a titlului chiriașilor-cumpărători, cu consecința condamnării Statului Român).
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pinc contra Cehia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea Raicu României - 19.10.2006, s-a arătat ca persoanele care și-au dobândit cu buna-credința bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, instanța a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în situații diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, și anume în condițiile în care petentul a justificat existența unui bun în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care i-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele reținute, tribunalul a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil, al bunei-credințe își găsește aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamant, ca proprietar inițial.
În sfârșit, tribunalul a reținut pe acest aspect și orientarea jurisprudenței Curții, care, în cauza Raicu împotriva României, reține: "Totuși, Curtea reamintește faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova și Pinc, citată mai sus, 58)".
De asemenea, tribunalul a reținut și decizia de îndrumare nr.XXXIII (33) din 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
B credință reglementată de dispozițiile art.46 alin.2 din Legea 10/2001 (și recunoscută în practica judiciară anterioară), ca situație care salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifică eroarea scuzabilă, invincibilă și neimputabilă a cumpărătorului care a crezut întemeiat, fără să poată pune la îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul imobilului. B credință trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părții sau chiar de orice îndoială și este exclusă acolo unde ignoranța părții s-a datorat propriei neglijente sau imprudente.
Ceea ce interesează este dacă părțile au fost în eroare scuzabilă și invincibilă cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.
B sau reaua credință reprezintă atitudinea subiectivă a părții la încheierea contractului, propria sa reprezentare asupra legalității convenției, atitudine care însă nu poate fi apreciată decât prin raportarea la un criteriu obiectiv, al omului normal de diligent în raport cu circumstanțele materiale concrete ale cauzei. Este de bună credință acela care, prin raportare la o atitudine normală diligentă, nu a avut elementele pe baza cărora să poată pune la îndoială legalitatea convenției și dreptul vânzătorului asupra lucrului vândut. Este dimpotrivă, de rea credință, cel care, cu depunerea unor diligențe normale și accesibile lui, ar fi putut cunoaște existența unor cauze de nelegalitate a convenției și ar fi cunoscut ca dreptul de proprietate al vânzătorului era îndoielnic.
Cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță și reclamantul nici nu formulase vreo cerere în temeiul Legii nr.112/1995, tribunalul a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează în favoarea actualilor proprietari.
Pentru aceste motive tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare, acordând câștig titlului de proprietate exhibat de către pârâți.
Tribunalul a reținut că reclamantul nu a solicitat, în subsidiar, eventual, despăgubiri, astfel că, potrivit principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil, acesta urmează a finaliza procedura administrativă și a primi despăgubiri în baza art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, despăgubirile constituind o reparație echitabilă pentru fostul proprietar.
În termen legal a declarat recurs reclamantul, arătând că decizia recurată este netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului, invocând dispozițiile art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă, recurentul a precizat că hotărârea instanței de apel se întemeiază pe afirmații false cu privire la susținerile părților și la probatoriile administrate.
Astfel, tribunalul reține că reclamantul nu a formulat o cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr.112/1995, deși petentul a susținut întotdeauna că cererea formulată în baza acestei legi a vizat acordarea măsurilor reparatorii, întrucât actul normativ în cauză nu prevedea posibilitatea restituirii imobilului decât în condițiile art.2 alin.1 teza Pornind de la o premisă greșită, ignorând în totalitate existența cererii nr.844/1995, instanța de apel a pronunțat o soluție incorectă pe fond, cu toate că reclamantul a produs toate dovezile referitoare la eforturile sale de a-și recăpăta drepturile avute anterior, lovindu-se însă de reaua credință și de incoerența instituțiilor statului.
Totodată, reclamantul a arătat că este incorect să fie pusă în culpa sa lipsa de diligență a pârâților, reținându-se în acest context buna credință a celor din urmă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Sub influența acestor informații eronate, instanța de apel a concluzionat că este aplicabilă practica jurisprudențială privind aplicarea criteriului de preferabilitate al bunei credințe, având în vedere voința legiuitorului de a menține în vigoare actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995. Cu toate acestea, tribunalul nu a precizat ce act normativ a reglementat această situație a contractelor de vânzare-cumpărare astfel încheiate în detrimentul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
A mai susținut recurentul că instanța de apel și-a întemeiat în mod greșit soluția pe concluziile Deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, ca atare, prezentei cauze nu îi sunt aplicabile prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece reclamantul nu a justificat un drept actual și nu are nici măcar o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială.
Acest raționament este greșit, întrucât nu s-a ținut cont de faptul că imobilul în discuție a fost naționalizarea cu încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950, autorul reclamantului făcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare (fost profesor, pensionar).
Sub aspectul bunei credințe a chiriașilor cumpărători, recurentul reclamant a arătat că aceștia nu au făcut nici un demers pentru a afla dacă există vreo cerere ce viza imobilul în litigiu, adresa emisă de fiind în sens contrar situației de fapt existente, neavând suport probator față de depunerea la dosar a cererii de acordare de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.112/1995.
În aceste condiții, instanța de apel a continuat efectele decretului de naționalizare, interzicând adevăratului proprietar să își revendice drepturile, ignorând actele de proprietate, ceea ce echivalează cu o îngrădire a drepturilor garantate de Constituție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul reclamant a susținut că notificarea nr.2968/26.04.2001, formulată în baza Legii nr.10/2001, nu a primit nici un răspuns până în prezent.
Cât privește capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert, instanța de apel a reținut în mod greșit aplicarea prevederilor art.274 alin.1 Cod de procedură civilă.
Efectuarea expertizei tehnice s-a făcut exclusiv la cererea intimaților apelanți și în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului intimat.
Din concluziile raportului de expertiză și din cele reținute de tribunal rezultă că această excepție a fost respinsă, iar proba administrată nu a făcut decât să întârzie judecarea cauzei cu un an.
Așadar, cheltuielile efectuate de pârâții cu raportul de expertiză nu pot fi puse în sarcina reclamantului, nefiind un aspect care să fi condus la căderea acestuia în pretenții.
Prin întâmpinare, intimații - și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În esență, au arătat că susținerile recurentului nu sunt reale, întrucât cererea de restituire nu a fost depusă niciodată la dosar, partea făcând doar oral vorbire de existența acesteia. Afirmația reclamantului este contrazisă de celelalte probe administrate în cauză, respectiv actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr.112/1995, din care rezultă clar că la momentul formulării acestei solicitări nu exista nici o cerere de restituire sau vreun litigiu pe rol cu privire la imobilul în cauză.
Pe de altă parte, intimații au precizat că tribunalul a indicat expres deciziile avute în vedere și din simpla revizuire a acestora se poate observa în mod clar totala lor aplicabilitate.
În plus, prin decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a soluționat concursul dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în norma specială.
În aceste condiții, intimatul reclamant trebuia să urmeze procedura instituită de Legea nr.10/2001, care îi asigura accesul la un proces echitabil, întrucât această normă perfecționează sistemul reparator și procedural, instituind controlul judecătoresc al reparațiilor prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, putând chiar să se pronunțe instanța asupra cererii de restituire, în mod direct.
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind solicitate în acest sens relații de la Primăria Municipiului B privind stadiul de soluționare a notificării nr.2968/26.04.2001 formulată de pentru imobilul din B,-, sector 1. fost depusă la dosar copia cererii nr.844/27.06.1996, formulată de reclamantul în baza Legii nr.112/1995, pentru acordarea de despăgubiri în condițiile acestui act normativ.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, având în vedere probatoriul administrat în toate fazele procesuale, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, la momentul pronunțării soluției de către instanța de recurs, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, și determinând o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
Astfel, enunțând cauzeleBrumărescu contra României, și alții contra România, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, instanța supremă reține că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest punct, instanța de recurs consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, însăși instanță supremă stabilește că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.
În acest context, instanța de recurs consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe articolul 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Procedând astfel la analiza particulară a cauzei deduse judecății, Curtea reține următoarele:
Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea reține că, instanțele, fiind învestite cu o cerere în revendicare, prin care reclamantul invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist imobilului în litigiu, au atributul de a examina valabilitatea titlului statului și au constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantului și că acesta nu constituie în sine(per se)un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.
Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia instanței, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței al acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauzaBrumărescu contra României, cauzaGlod contra României).
Conform deciziei instanței supreme, de principiu,persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, ceea ce semnifică faptul că, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, trebuie să se analizeze modul în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză, în patrimoniul cui se află bunul revendicat, ce demersuri a întreprins cel care se pretinde proprietarul bunului și care este stadiul procedurii administrative, caracterul adecvat, și nu doar iluzoriu al acestei proceduri, raportul care există între normele interne și normele convenționale, precum și jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea acestor norme.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare, prin prisma deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr-, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul exhibat de intimații din cauză și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr. 33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea, ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, recurentul - reclamant deține un "bun", în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de către instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul lui, deci, a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a i se restitui în natură imobilul solicitat. Pentru aceste argumente, Curtea apreciază că, în cauză, recurentul - reclamant justifică nu doar din perspectivă materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularului, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauzaPăduraru, paragraf 112).
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună -credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauzacontra României).
Prin urmare, în concursul dintre recurentul - reclamant și intimații - pârâți, Curtea observă că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lui.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, intimații - pârâți, deținători ai unui titlu asupra apartamentului nr.2 situat în B,-, corp A, parter, sector 1, dispun, la rândul lor, de un "bun".
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște, dreptul recurentului - reclamant de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia, i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de intimați, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata "preferabilitatea bunului" succesorului acestuia din urmă față de "bunul" subdobânditorilor de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care a urmat procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea, în sensul că art. 45 din Legea nr.10/2001 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașilor cumpărători de bună-credință, cărora nu li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Tot astfel, într-o cauză recentă (cauzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului - ) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. În concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative, reclamanții nu au primit încă efectiv, nicio despăgubire și nu au nicio garanție că vor obține una în viitorul imediat.
Curtea apreciază că restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al recurentului, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care intimații ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului lor, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul acestora, pentru că, astfel cum am arătat, numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâților-cumpărători, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantului.
Convingerea intimaților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acestora poate constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauzaRaicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauzaTudor și Tudor contra României: referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea reține incidența art. 35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne. În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil. De menționat că instanța de contencios european a avut în vedere implicit atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între prezenta cauză șiPincova și Pinc împotriva Cehia, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari), astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui bun, în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional.
Cu atât mai mult, intimații - pârâți au la dispoziție și prevederile Legii nr.10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009 referitoare la posibilitatea obținerii prețului de piață al apartamentului, dispozițiile legale care asigură o posibilitate efectivă de reparare a prejudiciului suferit.
În virtutea acestor argumente, Curtea apreciază că s-a răspuns atât motivelor de recurs formulate de recurentul - reclamant, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, cât și apărărilor intimaților - pârâți, care, fiind formulate după data publicării în Monitorul Oficial al Deciziei nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a abordat și dezlegarea dată de instanța supremă în recursul în interesul legii.
Curtea reține, față de considerentele expuse, că nu se mai impune analiza și a celuilalt motiv de recurs formulat de recurentul - reclamant, ce vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert, potrivit art.274 alin.1 Cod de procedură civilă, cu mențiunea că soluția instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a legii, iar nu din perspectiva art.304 pct. 7 Cod de procedură civilă, care consacră fie nemotivarea în fapt a hotărârii (ceea ce nu este cazul în speța de față), fie existența unor contradicții între considerente și dispozitiv, situație premisă care nu se regăsește.
Pentru aceste considerente în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 coroborat cu art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recursul declarat de recurentul - reclamant urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi modificată în sensul admiterii apelului formulat de aceștia și schimbării, în parte, a sentinței în sensul obligării pârâților - și să le lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.2 situat în B,-, corp A, parter, sector 1; vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr.707/22.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de apelanții pârâți - și împotriva sentinței civile nr.3145/28.02.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B, în contradictoriu cu intimatul reclamanta și intimații pârâți Municipiul B prin Primarul General și, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnored./
2 ex/12.04.2010
----------------------------------------
- Secția a IV-a -
-
Jud.Sector 1 -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
