Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 903/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(864/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.903
Ședința publică de la 25 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurenții-reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.48 din 16.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 18.05.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea la 25.05.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.9517/22.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr-, s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și s-a respins ca nefondată, acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanții și împotriva pârâților și.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanții și-au dovedit calitatea procesuală activă, fiind moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului în cauză, dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare din 23.11.1940.
Astfel, instanța a reținut că, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, iar la data de 30.09.1996, apartamentul 9 din imobil a fost vândut pârâților, cu contractul de vânzare-cumpărare nr.275, act neanulat de către vreo instanță judecătorească.
Instanța a reținut și că, reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile dreptului comun, însă potrivit definiției date în literatura de specialitate, în absența unei definiții legale, aceasta este acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îI stăpânește, fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate ale părților, stabilindu-se mai multe reguli printre care și aceea că în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
Instanța a apreciat că, în cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese instituite prin Legea nr.10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Instanța a constatat că, prin art.46 din Legea nr.10/2001 s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună - credință, necunoscând că titlul statului este contestat și anularea acelora încheiate cu rea-credință. De asemenea, s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanță o acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare după această dată, titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă deoarece situației de fapt din speța de față nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art.480 Cod civil, care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință. Ori, în cazul de față dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Prin decizia civilă nr.48/16.01.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții - reclamanți și, împotriva sentinței civile nr.9517/22.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, analizând apelul prin prisma motivelor invocate și față de probele administrate în cauză, că este nefondat.
Astfel, în esență, apelanții critică hotărârea instanței de fond arătând că aceasta nu a procedat la compararea titlurilor în temeiul dreptului comun, ci a aplicat exclusiv dispozițiile Legii nr.10/2001.
Față de aceste critici, tribunalul a reținut că imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001, printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945 - 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr.10/2001.
La data cumpărării acestor apartamente, reclamanții nu îi notificaseră în vreun fel pe pârâți cu privire la intenția de a solicita restituirea imobilului.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților Tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr.10/2001. Sub acest aspect, s-a reținut că dispozițiile art.480 cod civil - temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară, nu stabilește expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină și jurisprudență.
Având în vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat respectiv faptul că acestea se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de către reclamanți întrucât dispozițiile Legii nr.10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate si de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art.480 Cod civil.
Cum reclamanții nu au răsturnat prezumția de buna-credință a pârâților cumpărători, contractele de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 (de altfel titlul de proprietate al pârâților se bucură de o prezumție absolută de validitate, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității fiind prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special legal), aceștia nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului - apartament înstrăinat foștilor chiriași, ci au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art.18 lit.d din Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții și, criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv instanțele nu au respectat dispozițiile art.11 alin.2 din Constituția României și forța obligatorie a recursului în interesul legii admis prin Decizia civilă nr.33/09.06.2008, și în mod greșit s-a făcut aplicarea Legii nr.10/2001, ignorându-se aplicabilitatea art.480 Cod civil.
Prin întâmpinarea depusă la 18.05.2009 intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece recurenții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr.112/1995, nu au formulat vreo cerere de chemare în judecată sau alt demers procedural prin care să solicite desființarea titlului statului, respectiv nu au o hotărâre irevocabilă și definitivă anterioară apariției Legii nr.10/2001 prin care să le fie consfințit/recunoscut dreptul de proprietate, titlul lor de proprietate reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1996 este valabil.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 Cod procedură civilă coroborat cu art.304 pct.9 Cod procedură civilă, l-a respins pentru următoarele considerente:
Recurenții au invocat ca temei juridic al recursului declarat dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, care presupun încălcarea unei norme de drept, respectiv greșita aplicare a acesteia.
Curtea a constatat că ar fi aplicabile dispozițiile art.11 alin.1 și 2 din Constituția României care se aplică coroborat cu dispozițiile art.20 din Constituție, dacă ar exista o neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În situația existenței unei contrarietăți, instanța ar fi fost obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale.
Dar, cum legea românească este îndestulătoare prin modul de reglementare al raportului juridic dedus judecății, Curtea constată că atât instanța fondului, cât și Tribunalul București au făcut o corectă aplicare a art.480 Cod civil invocat de recurenți și a dispozițiilor Legii nr.10/2001 invocată de intimații - pârâți prin întâmpinarea depusă în fața instanței fondului.
Deși în concluziile orale consemnate în practica, apărătorul recurenților a făcut vorbire despre notificări făcute în baza Legii nr.112/1995 și Legii nr.10/2001, acest aspect nu-și găsește suport probator în prezenta cauză.
Ba mai mult, intimații, pe calea întâmpinării depuse în fața instanței fondului, au arătat că recurenții nu au respectat procedura administrativă instituită de Legea nr.10/2001.
Deși această apărare a fost invocată de la 07.08.2008, prin întâmpinarea depusă la fila 65 din dosarul de fond, nici în fața instanței de recurs recurenții nu au administrat probe contrare acestei susțineri a intimaților. Față de această împrejurare, în mod corect tribunalul a reținut că la data cumpărării apartamentului nr.9 situat în-,.1,.3, sector 2, reclamanții nu-i notificaseră în nici un fel pe pârâți cu privire la intenția de a solicita restituirea imobilului.
Ori, dreptul de proprietate, așa cum este garantat de art.44 din Constituția României, are conținutul și limitele stabilite de lege.
Pe de altă parte, acțiunea formulată de reclamanți nu a fost respinsă de instanța fondului ca inadmisibilă, așa cum au susținut recurenții prin motivele de recurs, ci ambele instanțe au analizat fondul cauzei.
Este adevărat că reclamanții au invocat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile art.480 Cod civil, dar Legea nr.10/2001 a fost invocată de intimați prin întâmpinarea depusă în fața instanței fondului, astfel că hotărârea pronunțată trebuia să cuprindă motivele de fapt și de drept în baza cărora s-a format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, conform art.261 pct.5 Cod procedură civilă.
Nu poate fi reținută critica recurenților că instanțele nu au avut în vedere Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că astfel ar fi fost înfrânte dispozițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Curtea a constatat că dezlegarea dată problemei de drept privitoare la raportul ce există între Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil - dispozițiile art.480 Cod civil, reprezentând temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, a fost respectată de ambele instanțe.
Astfel, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat Legea nr.10/2001, ca lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori care, în aplicarea dispozițiilor art.18 lit.c pot să păstreze imobilele.
Cum Legea nr.10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă și termenele și sancțiunile menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv, nu poate fi reținută critica recurenților privitoare la aplicabilitatea în prezenta cauză a acestei legi.
Legea nr.10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun, ea reprezentând în limitele date de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 dreptul comun în materie de retrocedare a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, recurenții promovând acțiunea în redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului erau obligați să respecte condițiile și procedura instituită de Legea nr.10/2001.
Nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la liberul acces la justiție, pe de o parte pentru că nu se poate reține o contradicție între norma internă și norma internațională, iar pe de altă parte, pentru că există garanții suficiente, statul putând să reglementeze accesul la justiție și să-l supună unor limitări sau restricții.
Față de aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.48/16.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți și.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
.
2 ex./27.05.2009
TB-5 -;
Jud.2 -
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Fănica Pena, Cristina Nica
