Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 967/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR.967
Ședința publică din data de 25 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Mioara Iolanda Grecu
JUDECĂTORI: Mioara Iolanda Grecu, Aurelia Popa Elena
- -
Grefier -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor formulate de reclamanții și, ambii domiciliați în Târgoviște, Bulevardul I, nr.48, cod poștal -, județul D și de pârâta, domiciliată în Târgoviște, Bulevardul I, nr.48, cod poștal -, județul Dîmpotriva deciziei civile nr.229 pronunțată la 3 iunie 2009 de Tribunalul Dâmbovița.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 18 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea la data de 25 noiembrie 2009, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Judecătoriei Târgoviște, reclamanții și au chemat-o în judecată pe pârâta -, solicitând obligarea pârâtei să mute conducta de canalizare a spațiului său comercial și a respectiv, ambele situate pe terenul care este proprietatea reclamanților, la vest și la nord de spațiul comercial al acestora, înlăturarea joncțiunii dintre conducta de canalizare aparținând spațiului comercial al reclamanților și conducta de canalizare prin care se scurg reziduurile de la spațiul comercial al pârâtei, obligarea pârâtei de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2,962 de metri pătrați, pe care aceasta îl deține fără titlu, obligarea pârâtei de a suporta cota-parte de din contravaloarea porților metalice ale celor două garaje, al reclamanților și al pârâtei, și din contravaloarea porții metalice de acces comune ale imobilului părților, obligarea pârâtei să suporte contravaloarea reparațiilor garajului reclamanților, în cuantum de 4.000.000 de lei vechi, obligarea pârâtei la plata contravalorii reparațiilor soclului și scării deteriorate, în cuantum de 2.500.000 de lei, obligarea pârâtei să le plătească reclamanților J din suma de 400.000 de lei vechi plătită de către reclamanți pentru curățirea coșurilor pentru încălzirea sobelor, obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 575 de lei, la nivelul anului 1991, reprezentând cheltuieli de judecată date prin decizia civilă nr. 237/18.03.1991 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în cauza cu nr. 1653/1990, care este definitivă, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în prezenta cauză către reclamanți.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că, în fapt, tranzacția dintre reclamanți și pârâtă, din decizia civilă din cauza cu nr.8072/1995, la capitolul I, face referire la conducta arătată astfel: "Racordul la canalizarea construcției de pe parcela familiei rămâne dobândit definitiv de construcție, indiferent de proprietarul sau chiriașul construcției, canalizarea va exista și va putea fi folosită", acest capitol nefăcând nici un fel de referire la trecerea conductei de canalizare și a pârâtei pe terenul reclamanților și nici la joncțiunea acesteia cu conducta de canalizare a reclamanților la spațiul comercial al acestora, reieșind astfel, cu claritate, abuzul și încălcarea flagrantă a proprietății reclamanților de către pârâtă, prin instalarea conductei și pe terenul reclamanților, profitând nelegal și abuziv de canalizarea reclamanților.
Au mai susținut reclamanții că terenul situat la nord-est de imobilul părților are forma unui trapez, având suprafața de 15,438 de metri pătrați, aparținându-le reclamanților, această dimensiune reieșind din următoarele date: latura de est are 3 metri lungime, iar cea de vest are 3,64 de metri lungime, latura de nord măsurând 5 metri lungime, iar latura de sud măsurând 4,30 de metri lungime, conform acestor date cifra medie a laturilor de la est și vest fiind de 3,32 de metri ( 3 metri + 3,64 de metri = 6,64 de metri; 6,64 de metri: 2 = 3,32 de metri), în ceea ce privește cifra medie a laturilor de la nord și de la sud aceasta fiind de 4,65 de metri ( 5 metri + 4,30 de metri = 9,30 de metri; 9,30 de metri: 2 = 4,65 de metri), astfel încât, înmulțind mediile celor două perechi de laturi (4,65 de metri x 3,32 de metri = 15,438 de metri pătrați), reiese că suprafața acestui teren este în realitate de 15,438 de metri pătrați; că, în conformitate cu schița din varianta "B", suprafața respectivă este de 18,40 de metri pătrați, în consecință rezultând că reclamanții au fost lipsiți de suprafața de 2,962 de metri pătrați, pe care îi pretind de la pârâtă.
Reclamanții au mai arătat că, în luna octombrie 1979, doi lucrători, și anume și, au executat manopera pentru confecționarea celor două porți metalice de la garajul reclamanților și pârâtei și pentru confecționarea porții metalice comune către exteriorul curții imobilului, pentru aceasta reclamanții plătind suma de 2.000 de lei la valoarea din anul 1979, pentru materialele necesare confecționării porților reclamanții cheltuind suma de 2.310 lei, în aceeași perioadă, fapt pe care îl dovedesc cu chitanțe și facturi; că aceeași lucrători l-au ajutat pe meșterul la construirea gardului din beton de la nordul și vestul curții, primind fiecare câte 200 de lei, situație care rezultă din declarația autentificată la notarul public, dată de către în data de 06.06.2005.
S-a mai arătat că pereții din partea de sud și din partea de vest ai garajului reclamanților sunt deteriorați din cauza infiltrării apei pluviale și din cauza topirii zăpezii, deteriorare cauzată de faptul că acel de găini al pârâtei este lipit de peretele din vest al garajului reclamanților și nu are perete propriu, nici până la momentul formulării cererii pârâta neconstruind un perete propriu la cotețul său de găini lipit de garajul reclamanților, aceasta ducând, în continuare, la deteriorarea peretelui garajului reclamanților și la posibila prăbușire a acestuia din urmă.
De asemenea, reclamanții au arătat că acea contravaloare a reparațiilor soclului și scării deteriorate, în cuantum de 2.500.000 de lei, a fost plătită numai de către reclamanți, pârâta refuzând să participe la negocierea cu meșterul și să participe pecuniar, în părți egale, la aceste reparații; că suma de 400.000 de lei vechi, către meșterul autorizat, a fost plătită numai de către reclamanți, pentru curățirea coșurilor, pentru încălzirea sobelor; că pârâta nu a plătit nici suma de 575 de lei la nivelul anului 1991, datorată de aceasta reclamanților cu titlul de cheltuieli de judecată, prin decizia civilă nr. 237/18.03.1991 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în cauza cu nr. 1653/1990, care este definitivă.
Pârâta a formulat întâmpinare, arătând că, în fapt, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei să mute conducta de canalizare a spațiului său comercial și a respectiv, ambele situate pe terenul care este proprietatea reclamanților, la vest și la nord de spațiul comercial al acestora, pârâta ridică excepția autorității de lucru judecat, întrucât în data de 20.02.1997, prin tranzacția încheiată în cauza cu nr. 8072/1995, s-a stipulat la punctul X că "Racordul la canalizare a construcției de pe parcela familiei rămâne dobândit definitiv de construcție, indiferent de proprietarul sau chiriașul construcției, canalizarea va exista și va putea fi folosită", în anul 1995 numitul, proprietarul construcției metalice amplasate pe terenul pârâtei, plătindu-le reclamanților contravaloarea racordului la canalizare, astfel că, în anul 1997, odată cu tranzacția încheiată între părți, s-a stabilit că racordul la canalizare va rămâne dobândit definitiv de construcție.
Referitor la capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2,962 de metri pătrați, pe care aceasta îl deține fără titlu, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, întrucât, conform raportului de expertiză întocmit de expertul, în varianta "B" a acestuia, efectuat în dosarul nr. 7874/1990, întreaga suprafață de teren s-a împărțit, pârâta fiind cea păgubită cu 8 metri pătrați, din cauza calculelor greșite ale expertului; că, în ceea ce privește capetele de cerere de obligare a pârâtei la plata sumelor de bani solicitate de reclamanți, de 2.000 de lei, 2.310 lei și 400 de lei, la nivelul anilor 1979, solicită să se observe că, în temeiul dispozițiilor art. 405 alin. 1 Cod procedură civilă, dreptul de a cere s-a prescris, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 405 alin. 3 Cod procedură civilă, prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie, nefăcându-se dovada îndeplinirii dispozițiilor art. 4053punctul 1 și punctul 2 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește obligarea pârâtei să suporte contravaloarea reparațiilor garajului reclamanților, în cuantum de 4.000.000 de lei vechi, pârâta face precizarea că acest, despre care fac vorbire reclamanții în motivarea acțiunii lor, le-a aparținut acestora din anul 1946 până în anul 1997 când, cu ocazia tranzacției încheiate de părți în dosarul nr. 8072/1995 al Tribunalului Dâmbovița, s-a realizat un schimb, în sensul că pârâta le-a cedat reclamanților suprafața de 4 metri pătrați, iar reclamanții i-au cedat cotețul; că în anul 1956 reclamanții și-au construit garajul, lipindu-l de propriul, nelăsând spațiu între cele două construcții, peretele celor două construcții fiind comun, construind garajul mai înalt decât cotețul, astfel că apele pluviale nu pot curge de pe pe garaj, datorită diferenței de nivel, pentru motivele arătate pretențiile, cu privire la acest capăt de cerere, fiind nefondate.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii reparațiilor soclului și scării deteriorate, în cuantum de 2.500.000 de lei, pârâta arată că reclamanții au efectuat lucrarea numai pentru folosul lor, deoarece au efectuat reparația scării ce duce la intrarea în imobilul lor, părțile având intrări separate, cu scări separate, soclul fiind reparat numai în dreptul bucătăriei reclamanților, și nu pe toată lungimea imobilului pe care părțile îl ocupă împreună, deși întreg soclul și scara din dreptul intrării pârâtei necesită aceste reparații.
Referitor la obligarea pârâtei să le plătească reclamanților J din suma de 400.000 de lei vechi plătită de către reclamanți pentru curățirea coșurilor pentru încălzirea sobelor, pârâta arată că ea deține centrală electrică și calorifere, nemaiavând sobe pentru a utiliza coșurile, lucrarea fiind făcută de către reclamanți pentru confortul lor, și nu al părților, împreună.
De asemenea, în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 575 de lei, la nivelul anului 1991, reprezentând cheltuieli de judecată date prin decizia civilă nr. 237/18.03.1991 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în cauza cu nr. 1653/1990, care este definitivă, pârâta arată că această cerere este nejustificată, deoarece prin sentința civilă nr. 4552/15.12.2005 pronunțată în cauza cu nr. 1154/2005 de Judecătoria Târgoviște reclamanții au fost obligați la plata sumei de 6.877.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, și deoarece suma arătată de reclamanți de 575 de lei a fost, de fapt, plătită de către ea, fapt dovedit prin chitanța de plată a sumei.
La termenul de judecată din data de 04.06.2006, la solicitarea instanței, apărătorul reclamanților a învederat că titlurile pe care le invocă în acțiunea privind revendicarea sunt: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18222/07.12.1971 și decizia civilă nr. 237/1997, precizând că terenul în suprafață de 2,962 de metri pătrați nu a constituit obiectul tranzacției din 1987, prin care s-a stins litigiul în dosarul nr. 8072/1995, prin decizia civilă nr. 237 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița dispunându-se cu privire la ieșirea din indiviziune a întregului teren cumpărat de părți, însă pârâta stăpânind fără drept suprafața arătată, precizând și că prin raportul de expertiză întocmit de către expertul, în varianta "B" a acestuia, s-a atribuit reclamanților suprafața de 18,40 de metri pătrați, însă în urma efectuării unei alte expertize, dispuse într-un alt dosar, privind aceleași părți, având ca obiect ieșire din indiviziune, expertul a constatat că, în realitate, reclamanții stăpânesc numai 15,38 de metri pătrați.
La același termen de judecată, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2,962 de metri pătrați, pe care aceasta îl deține fără titlu, ridicată de pârâtă, pe temeiul faptului că sentința pronunțată în dosarul nr. 7874 avut ca obiect ieșirea din indiviziune, ca urmare lipsind identitatea de obiect și cauză între cele două acțiuni, necesară pentru a interveni autoritatea de lucru judecat.
Tot la același termen de judecată din data de 04.06.2008, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește obligarea pârâtei către reclamanți la plata sumelor de 2.000 de lei, 2.310 lei și 400 de lei, datorate din anul 1979, pe temeiul faptului că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani pentru acțiunile personale, indiferent de izvorul concret al raportului obligațional, acest termen împlinindu-se și neaplicându-se nici una dintre cauzele de întrerupere a cursului prescripției, instanța respingând și excepția autorității de lucru judecat privind obligarea pârâtei să mute conducta de canalizare a spațiului său comercial și a respectiv, ambele situate pe terenul care este proprietatea reclamanților, la vest și la nord de spațiul comercial al acestora, pe temeiul faptului că hotărârea care consfințește învoiala părților nu reprezintă rezultatul unei judecăți pe fond, ca urmare a unor dezbateri contradictorii, tranzacția neavând autoritate de lucru judecat, oricum litigiul care s-a stins prin tranzacția încheiată între părți în data de 20.02.1997 având ca obiect revendicare, însă obiectul prezentei cereri a reclamanților fiind obligația de a face, ca atare lipsind identitatea de obiect și cauză a celor două cereri.
La termenul de judecată din data de 30.01.2007 reclamanții au depus noi precizări ale cererii de chemare în judecată, cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect revendicarea, iar la termenul de judecată din data de 27.02.2007, reclamanții au depus precizări, față de completarea raportului de expertiză în specialitatea topografie, privitor la obligarea pârâtei de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2,962 de metri pătrați, pe care aceasta îl deține fără titlu.
La termenul de judecată din data de 22.05.2007, instanța a disjuns judecarea capetelor de cerere cu privire la obligarea pârâtei să mute conducta de canalizare a spațiului său comercial și a respectiv, ambele situate pe terenul care este proprietatea reclamanților, la vest și la nord de spațiul comercial al acestora, înlăturarea joncțiunii dintre conducta de canalizare aparținând spațiului comercial al reclamanților și conducta de canalizare prin care se scurg reziduurile de la spațiul comercial al pârâtei, obligarea pârâtei de a suporta cota-parte de din contravaloarea porților metalice ale celor două garaje, al reclamanților și al pârâtei, și din contravaloarea porții metalice de acces comune ale imobilului părților, obligarea pârâtei să suporte contravaloarea reparațiilor garajului reclamanților, în cuantum de 4.000.000 de lei vechi, obligarea pârâtei la plata contravalorii reparațiilor soclului și scării deteriorate, în cuantum de 2.500.000 de lei, obligarea pârâtei să le plătească reclamanților J din suma de 400.000 de lei vechi plătită de către reclamanți pentru curățirea coșurilor pentru încălzirea sobelor, obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 575 de lei, la nivelul anului 1991, reprezentând cheltuieli de judecată date prin decizia civilă nr. 237/18.03.1991 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în cauza cu nr. 1653/1990, care este definitivă, de capătul de cerere cu privire la obligarea pârâtei de a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2,962 de metri pătrați, pe care aceasta îl deține fără titlu, pronunțând cu privire la acesta din urmă sentința civilă nr. 2142/29.05.2007 în cauza cu numărul 2448/2006 a Judecătoriei Târgoviște.
Cauza privind capetele de cerere disjunse a fost înregistrată sub numărul 3213/315/22.05.2008 pe rolul Judecătoriei Târgoviște, aceasta fiind judecată de prezenta instanță.
Instanța a rămas în pronunțare la termenul de judecată din data de 02.11.2007, însă, analizând actele și lucrările dosarului, apreciind că este pertinentă și concludentă cauzei efectuarea unei cercetări la fața locului, a repus cauza pe rol, în temeiul dispozițiilor art. 151 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.3054/ 19.06.2008 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, s-a admis în parte cererea, așa cum a fost precizată la termenele de judecată din 13.06.2006, 04.09.2007 și 16.10.2007 astfel:
S-a respins, ca nefondat, capătul cererii reclamanților cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 575 lei, la nivelul anului 1991, reprezentând cheltuieli de judecată date prin decizia civilă nr.237/ 18.03.1991 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în cauza cu nr.1653/ 1990, care este definitivă.
S-a respins, ca prescris, capătul cererii reclamanților privitor la obligarea pârâtei de a suporta cota-parte de din contravaloarea porților metalice ale celor două garaje, ale reclamanților și al pârâtei, și din contravaloarea porții metalice de acces comune a imobilului părților, în sume de 2.000 lei, 2.310 lei și 400 lei, la nivelul anului 1979.
S-au respins, ca tardiv formulate, atât cererea reclamanților de obligare a pârâtei să construiască un perete propriu pentru cotețul său, la cel puțin o J de metru de la peretele din vest al garajului reclamanților, suportând cheltuielile necesare reparării respectivului perete, cât și cererea reclamanților de obligare a pârâtei să își repare de urgență acoperișul garajului.
S-a admis, în parte, capătul de cerere al reclamanților privind obligarea pârâtei să suporte contravaloarea reparațiilor garajului reclamanților.
A fost obligată pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de 101 lei noi, reprezentând contravaloarea reparațiilor degradărilor la garajul reclamanților, degradări produse din culpa pârâtei, până la data de 03.05.2007, data efectuării fazei de teren a expertizei în specialitatea construcții de către expertul în specialitatea construcții, în raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții înregistrat sub nr.1646/ TG/08.06.2007 la Biroul de expertize din cadrul Tribunalului Dâmbovița.
S-a respins capătul de cerere privitor la cererea reclamanților de a muta pârâta conducta de canalizare a spațiului său comercial d e pe terenul care este proprietatea reclamanților.
S-a respins, ca nefondat, capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei să mute căminul și racordul acestuia, privind canalizarea, de pe proprietatea reclamanților.
S-a admis, în parte, capătul de cerere al reclamanților privitor la obligarea pârâtei la plata a Jd in contravaloarea cheltuielilor făcute de reclamanți cu
verificarea coșurilor în data de 21.10.2005, reactualizată.
A fost obligată pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de 15 lei noi, reactualizată în funcție de indicele de inflație față de data de 21.10.2005, data plății de către reclamanți a sumei de 40 de lei, cu titlul de cotă-parte datorată de pârâtă pentru verificarea coșurilor de ardere care se află în coproprietatea părților.
S-a admis capătul de cerere al reclamanților privitor la obligarea pârâtei la J din suma de 250 de lei noi, reactualizată, reprezentând contravaloarea reparațiilor soclului și scărilor deteriorate.
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata, către reclamanți, a sumei de 125 lei noi, care se reactualizează cu coeficientul de inflație în raport cu data de 09.09.2005, data plății de către reclamanți a sumei de 250 lei noi, cu titlul de cotă-parte datorată de pârâtă pentru repararea soclului și scărilor de la intrarea în imobilul reclamanților, în data de 09.09.2005.
S-au compensat în parte cheltuielile de judecată, pârâta fiind obligată la 200,60 de lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între - și - -A, în calitate de vânzători, și și, în calitate de cumpărători, autentificat sub nr.2340/ 21.09.1971 de către notariatul de Stat al județului D, vânzătorii au vândut cumpărătorilor apartamentul lor de la parter, compus din 4 camere, bucătărie, baie, hol, hol la intrarea principală, terasă în construcție în suprafață de 129,44 de metri pătrați, J din terenul de 568,75 de metri pătrați, reprezentând 284,37 de metri pătrați, precum și boxa de la pivnița imobilului, toate situate în municipiul Târgoviște,-, cu vecinătățile și dimensiunile prevăzute în autorizația de înstrăinare nr.121/ 1971, certificatul de aliniere nr.120/1971 eliberat de Consiliul Popular al municipiului Târgoviște și schița de plan vizată de. Târgoviște, care fac parte integrantă din contract, urmând a se folosi în comun holul pivniței, casa scării de la pivniță, precum și terenul și părțile comune ale întregului imobil, instalațiile comune de lumină, apă, gaze și canal, dreptul părților comune ale imobilului constituind o proprietate forțată și perpetuă pentru ambii proprietari ai imobilului, acești proprietari la momentul judecării cauzei fiind reclamanții, pe de o parte, și pârâta, pe de altă parte, cumpărătorii putând folosi drumul de acces dinspre partea de nord prevăzut în autorizația de înstrăinare, constituit prin actul de tranzacție autentificat de Tribunalul Dâmbovița, Secția I-a, drum în lungime de circa 35 de metri, situație de fapt dovedită prin acest înscris.
S-a mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2341/ 21.09.1971 de către Notariatul de Stat al județului D, încheiat între - și - -A, în calitate de vânzători, și și -, în calitate de cumpărători, vânzătorii au vândut cumpărătorilor apartamentul lor de la etaj, compus din 4 camere, bucătărie,baie, hol, casa scării, pivniță, boxa nr.2, precum și J din terenul de 568,75 de metri pătrați, reprezentând 284,37 de metri pătrați, toate situate în municipiul Târgoviște,-, cu vecinătățile și dimensiunile prevăzute în autorizația de înstrăinare nr.120/ 1971, certificatul de aliniere nr.121/ 1971 eliberat de Consiliul Popular al municipiului Târgoviște și schița de plan vizată de. Târgoviște, care fac parte integrantă din contract, urmând a se folosi în comun cu proprietarii lotului nr.1 de la parter, adică prezenții reclamanți, holul pivniței, casa scării de la pivniță, precum și terenul și părțile comune ale întregului imobil, instalațiile comune de lumină, apă, gaze și canal, dreptul părților comune ale imobilului constituind o proprietatea forțată și perpetuă pentru ambii proprietari ai imobilului, cumpărătorii, putând folosi drumul de acces dinspre partea de nord prevăzut în autorizația de înstrăinare, constituit prin actul de tranzacție autentificat de Tribunalul Dâmbovița, Secția I, drum în lungime de circa 35 de metri, situație de fapt dovedită prin acest înscris, în consecință reclamanții și pârâta, ca urmare a succesiunii de pe urma soțului defunct al acesteia, fiind proprietarii parterului, respectiv al etajului aceluiași imobil construcție, care privește cauza.
Instanța a mai reținut că, ulterior, în anul 1991, părțile au ieșit din indiviziune cu privire la terenul de 222,64 mp, iar în anul 1996 soțul defunct al pârâtei a închiriat din terenul de 111,32 mp, o suprafață de 25 mp, Societății European SRL, pe care s-a amplasat un chioșc, iar în anul 1997, printr-o decizie civilă fără număr, reclamanții au cedat două cotețe zidite și terenul aferent, până la peretele garajului fam. și în prelungire, până la parcela de 18,25 mp. a fam..
Față de cele arătate mai sus, instanța a apreciat că este susținerea pârâtei cu privire la faptul că acel a fost, inițial, al familiei.
De asemenea, instanța, reținând că prin aceeași decizie s-a stabilit că racordul la canalizarea construcției de pe parcela fam. rămâne dobândit definitiv de construcție, indiferent de proprietar sau chiriaș, a respins acest capăt de cerere.
Capătul de cerere al reclamanților de a muta pârâta conducta de canalizare a spațiului său comercial d e pe terenul care este proprietatea reclamanților, a fost respins de instanța de fond, întrucât prin expertiza administrată în cauză s-a făcut dovada faptului că nu este pârâta proprietara acestei conducte, aceasta aparținând societății comerciale care își desfășoară activitatea în spațiul comercial vândut de către pârâtă acelei societăți comerciale, iar reclamanții au învederat instanței, conform celor arătate mai sus, că nu înțeleg să se judece în contradictoriu și cu acea societate comercială.
Deoarece, în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata contravalorii reparațiilor soclului și scării deteriorate, în cuantum de 2.500.000 de lei vechi, reclamanții și pârâta, prin interogatoriile administrate, au recunoscut situația de fapt, respectiv că soclul este proprietatea comună a părților, iar scara despre care se pretinde că este deteriorată, este proprietatea numai a reclamanților, având în vedere faptul că acea parte de soclu care a fost reparată pe cheltuiala reclamanților nu este numai proprietatea acestora, chiar dacă se află situată mai mult în vecinătatea acesteia, pârâta nefăcând dovada faptului că această porțiune de soclu a fost degradată prin fapta ilicită a reclamanților, și nu prin acțiunea factorilor naturali de mediu, văzând faptul că toți coproprietarii au obligația de a întreține în stare de bună folosință părțile aflate în coproprietate forțată și perpetuă, ținând cont și de faptul că nu există dovezi în sensul că oa D. din care au căzut frunzele despre care pretind reclamanții că au degradat treptele de la intrarea acestora, este numai proprietatea pârâtei, instanța a apreciat ca fondată cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata a Jd in contravaloarea reparațiilor soclului aflat în coproprietatea părților.
Instanța, a admis, în parte, capătul de cerere al reclamanților de obligare a pârâtei la plata sumei de 20 de lei, și anume pentru suma de 15 lei, care se va reactualiza în funcție de indicele de inflație în raport cu data plății de către reclamanți a acesteia, în contul pârâtei, și anume 21.10.2005, cu titlul de contravaloare a cheltuielilor de verificare a coșurilor, deoarece prin interogatoriul administrat reclamanților în data de 04.06.2006 aceștia au recunoscut că pârâta are încălzire centrală de aproximativ 2 ani de zile, adică aproximativ din jurul lunii iunie 2004, verificarea coșurilor fiind făcută în data de 21.10.2005, fapt dovedit prin chitanța arătată mai sus, în consecință, la momentul verificării acestor coșuri, de aproximativ un an și J pârâta având încălzire centrală, însă neputându-se susține și nici nedovedindu-se de către pârâtă că verificarea coșurilor a privit doar încărcarea acestora din cauza funcționării numai pe perioada de când aceasta avea încălzire centrală, fiind de notorietate faptul că verificările coșurilor de ardere ale sobelor se fac la intervale mai mari de timp, acestea fiind motivele pentru care instanța a apreciat că pârâta datorează și ea o parte din aceste cheltuieli, pentru aceste părți din imobil aflate, de asemenea, în coproprietatea tuturor părților.
De asemenea, s-a respins ca prescris capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a suporta cota de din contravaloarea porții metalice de acces comun și a ușilor celor două garaje, lucrări efectuate în anul 1979, instanța constatând că a fost depășit termenul de 3 ani prevăzut de Decretul 167/1958.
În temeiul dispozițiilor art.998 și art.999 Cod civil, instanța a admis în parte capătul de cerere al reclamanților privind obligarea pârâtei să suporte contravaloarea reparațiilor garajului reclamanților, în cuantum de 4.000.000 de lei vechi, apreciind că aceste degradări au fost produse din culpa pârâtei.
Cererea reclamanților de obligarea a pârâtei să construiască un perete propriu pentru cotețul său, la cel puțin o J de metru de la peretele din vest al garajului reclamanților, cât și cererea reclamanților de obligare a pârâtei să își repare, de urgență, acoperișul garajului, cereri formulate de reclamanți prin concluziile scrise depuse de aceștia la dosarul cauzei în data de 04.06.2008, au fost respinse ca tardiv formulate, instanța apreciind că au fost formulate cu încălcarea dispozițiilor art.132 Cod procedură civilă, după închiderea dezbaterilor, reclamanții putând solicita acestea pe calea unei acțiuni separate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâta.
În motivele de apel, reclamanții au arătat că sentința este nelegală întrucât conducta de canalizare trebuia să fie amplasată pe terenul pârâtei, potrivit tranzacției, și nu pe terenul reclamanților, iar pârâta trebuia să fie obligată să construiască și un perete la distanța de 0,5 de garajul acestora, pentru a nu-l mai deteriora în continuare.
S-a mai arătat că garajul a fost construit în anul 1956, în timp ce reclamanții au venit în municipiul Târgoviște în anul 1962, iar apartamentul l-au cumpărat în anul 1971, astfel că, intimata ar fi făcut afirmații nereale.
O altă critică a vizat cheltuielile de judecată, reclamanții susținând că în mod greșit s-a dispus compensarea acestora.
Pârâta, în motivele de apel a arătat că valoarea despăgubirilor pentru garaj nu a fost corect stabilită și nu s-a avut în vedere și culpa reclamanților în procedura stricăciunilor.
De asemenea, s-a susținut că reactualizarea sumei reprezentând din contravaloarea verificării coșurilor, nu este corectă, deoarece nu a fost înștiințată cu privire la aceste lucrări, iar soclul și scara care au fost reparate de reclamanți, se află în folosința exclusivă a acestora, deci nu avea nicio obligație cu privire la întreținerea acestora.
Prin decizia nr. 229 pronunțată la 3 iunie 2009, Tribunalul Dâmbovițaa respins apelurile ca nefondate, precum și cererea părților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Cu privire la apelul declarat de reclamanții și, instanța de apel a reținut că, potrivit tranzacției încheiată în dosarul nr.8072/ 1995 al Tribunalului Dâmbovița, "racordul la canalizarea construcției de pe parcela fam. rămâne dobândit definitiv de construcții, indiferent de proprietarul sau chiriașul construcției, canalizarea va exista și va putea fi folosită", deci aspectul privind canalizarea a fost soluționat și a intrat în puterea lucrului judecat.
Instanța de apel a mai reținut că nu s-a făcut dovada că pârâta ar fi montat o conductă de apă menajeră pe terenul reclamanților, în raportul de expertiză întocmit în cauză menționându-se că " conducta de apă menajeră aparține societății comerciale care își desfășoară activitatea în clădirea închiriată sau vândută de către pârâtă".
Referitor la solicitarea apelanților-reclamanți privind obligarea pârâtei de a-și construi un gard la o distanță de 0,5. de garajul acestora, pentru a nu-l mai deteriora, instanța de apel a constatat că această cerere care nu a făcut obiectul judecății în fond a cauzei, astfel că, având în vedere dispozițiile art.294 al.1 Cod procedură civilă, a respins-o ca inadmisibilă în calea de atac.
Cu privire la afirmația că pârâta ar fi făcut fals în declarații, instanța a apreciat că aceste aspecte nu pot fi analizate pe cale civilă, ci numai într-o plângere penală.
S-a mai reținut că aspectul referitor la revendicarea terenului de 2,47mp, a fost soluționat pe cale separată, astfel că, nu poate face obiectul prezentei căi de atac.
Critica referitoare la compensarea greșită a cheltuielilor de judecată la instanța de fond, a fost apreciată ca nefondată, arătându-se că acestea au fost acordate în măsura admiterii pretențiilor, potrivit art.276 Cod procedură civilă, respectiv din onorariul expertului constructor și taxele judiciare de timbru aferente cererilor admise.
Referitor la apelul declarat de pârâta, instanța reținut că afirmația acesteia, în sensul că în mod greșit a fost obligată la contravaloarea degradărilor produse la garajul reclamanților, este nefondată, fiind contrazisă de concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, care a stabilit că stricăciunile din garajul reclamanților provin de la pârâtă;
Solicitarea apelantei în sensul de a se respinge și obligarea sa de plata cotei de din contravaloarea verificării coșurilor, având în vedere că reclamanții nu au anunțat-o cu privire la aceasta, a fost apreciată ca nefondată, întrucât, pe de o parte, lucrările care profită tuturor proprietarilor se suportă în cote egale, iar pe de altă parte, nimic nu o împiedica pe pârâtă ca, în timpul folosirii coșurilor, să efectueze ea însăși lucrările de verificare.
Motivul de apel referitor la înlăturarea obligării pârâtei de a plăti din contravaloarea cheltuielilor de reparare a soclului și scărilor de la intrarea folosită de reclamanți, a fost apreciat ca nefondat de instanța de apel, deoarece soclul este proprietate comună, așa cum au recunoscut chiar părțile, iar scările care sunt folosite de reclamanții au fost degradate de acțiunea factorilor naturali, dar influențat de existența unui care a obturat jgheaburile de scurgere a apelor pluviale, care se află în proprietatea comună a părților, cât timp nu s-a putut dovedi o proprietate exclusivă.
În ceea ce privește afirmațiile apelantei-pârâte referitoare la soluționarea cererii de revendicare, instanța a apreciat că acestea nu au legătură cu prezenta cauză, fiind efectuate raporturi de expertiză diferite.
În baza art.274 Cod procedură civilă, instanța de apel a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca urmare a respingerii căilor de atac exercitate.
Împotriva deciziei tribunalului Dâmbovița au formulat recurs și și pentru următoarele motive
Astfel, recurenta pârâtă critică decizia pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, susținând că în mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata către reclamanți a sumei de 101 lei, reprezentând c/val reparațiilor garajului reclamanților, garaj ce nu are streașină și burlane de scurgere, are pereții din scândură neetanșă printre care se scurge apa, inclusiv pe peretele interior al garajului său, iar acoperișul are o tablă ondulată spartă printre care se prelinge, de asemenea, apa.
Totodată, solicită a se lua act de faptul că ea a efectuat reparațiile la garajul său, astfel încât, în prezent, apa nu mai poate pătrunde în garaje, decât tot datorită construcției improprii efectuată de către reclamanți.
A doua critică este că instanța de fond în mod greșit a dispus și suportarea în cote de a c/valorii cheltuielilor făcute de reclamanți cu verificarea coșurilor, întrucât aceștia nu au înștiințat-o că intenționează să efectueze acele lucrări și mai mult, până la data când reclamanții au luat această inițiativă, ea a efectuat deja curățarea coșurilor fără însă a-i obliga pe aceștia să suporte cheltuielile în cote egale.
O altă critică este că în mod greșit instanța de fond a dispus și obligarea sa la plata a din contravaloarea cheltuielilor reprezentând repararea soclului și a scărilor deteriorate, întrucât aceste degradări privesc doar partea din dreptul proprietății reclamanților.
Se critică decizia, întrucât instanța în mod greșit a dispus și obligarea sa la plata sumei de 200,6 lei din care 175 lei reprezentând onorariul de expert.
O ultimă critică este că instanțele anterioare nu au avut în vedere motivele invocate mai sus, probele administrate în cauză și nici constatările ce au fost reținute în procesul verbal încheiat cu ocazia cercetării locale.
Se solicită admiterea în parte a recursului și menținerea dispozițiilor sentinței instanței de fond.
Reclamanții și critică deciziapronunțată de Tribunalul Dâmbovița pentru faptul că instanța de apel greșit le-a respins cererea prin care au solicitat ca pârâta să-și mute conducta de canalizare construită de aceasta pe terenul care le aparține, fără acordul lor.
În acest sens, arată că din raportul de expertiză întocmit de expert rezultă faptul că: această conductă de apă menajeră a fost construită de pârâtă, s-a executat pe terenul reclamanților și deversează în conducta reclamanților.
Al doilea motiv de recurs vizează cererea lor prin care au solicitat ca pârâta să fie obligată să suporte cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea acestui litigiu, dat fiind faptul că cererile lor au fost admise și astfel, trebuia ca pârâta să fie obligată și la celelalte cheltuieli efectuate de ei, respectiv onorariul de avocat.
De asemenea, recurenții reclamanți arată că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la pretențiile formulate de ei, respectiv obligarea pârâtei, la suportarea, în cotă de, a cheltuielilor făcute pentru întreținerea părților comune ale construcției, respectiv 1.- lei pentru soclu și scări, reactualizată la 2.- lei vechi, 400.000 lei vechi pentru curățatul coșurilor și 1.010.000 lei vechi pentru prejudiciile create la garajul lor datorită infiltrării apei, din vina pârâtei, ci se pronunță parțial, numai cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru motivele arătate, recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei Tribunalului Dâmbovița și obligarea pârâtei la contravaloarea pretențiilor așa cum au fost solicitate, la plata cheltuielilor de judecată, precum și la mutarea conductei ce deservește spațiul comercial, de pe terenul lor.
La data de 24.09.2009 reclamanții și au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că stricăciunile de la garajul lor provin de la pârâtă, astfel cum arată expertul în lucrarea sa, iar celelalte motive de recurs sunt nefondate.
Pârâta a formulat întâmpinare, la data de 18.11.2009, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat, întrucât spațiul comercial nu îi aparține, fiind construit în anul 1996, de către cu acordul familiei, iar tranzacția încheiată și semnată, atât de ea, cât și de familia, specifică că racordul va exista și va rămâne dobândit definitiv construcției.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea va reține următoarele:
Cu privire la recursul formulat de, Curtea va reține că aceasta este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Critica că instanța de fond a obligat-o la plata, către reclamanți, a sumei de 101 lei, reprezentând c/val reparațiilor degradărilor la garajul reclamanților, este nefondată, întrucât din raportul de expertiză efectuat de exp., la instanța de fond, rezultă că stricăciunile la garajul reclamanților provin din culpa pârâtei.
Expertul explică că sursa stricăciunilor pe peretele adiacent cotețului pârâtei, pe o suprafață de 2,88 mp, se datorează apelor meteorice ce se scurg de pe cotețe direct pe peretele garajului reclamanților, iar sursa stricăciunilor pe peretele adiacent garajului pârâtei pe o suprafață de 3,30 mp se datorează apelor meteorice ce se infiltrează prin învelitoarea de carton bitumat, degradat al pârâtei.
Se va respinge critica că instanța de fond a dispus și suportarea în cote de a c/val. cheltuielilor făcute de reclamanți cu verificarea coșurilor, pe motiv că nu a fost înștiințată că intenționează să efectueze acele lucrări și că ea ar fi efectuat curățarea coșurilor până la acea dată fără a-i obliga pe reclamanți să suporte cheltuielile în cote egale, întrucât calitatea de proprietar impune să ia măsuri pentru verificarea funcționării corespunzătoare a sistemelor de încălzire.
Mai mult, din chitanța aflată la dosarul de fond, fila 51, rezultă că reclamanții au suportat cheltuielile pentru curățarea coșurilor de care profită și recurenta pârâtă, mai ales că nu este nicio prevedere legală care să oblige reclamanții să notifice, pe pârâtă, că are obligația să curețe coșurile.
Curtea va respinge critica referitoare la faptul că în mod greșit a fost obligată la plata din c/val cheltuielilor reprezentând repararea soclului și a scărilor deteriorate pe motiv că aceste degradări privesc doar partea din dreptul proprietății reclamanților întrucât soclul, cât și scările sunt proprietatea comună a părților, astfel cum au recunoscut atât reclamanții, cât și pârâta la interogatoriile administrate în cauză, chiar dacă deteriorările s-au produs doar în partea din dreptul proprietății reclamanților.
Urmează a se respinge și critica referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art.274 cod pr.civilă în sensul că recurenta a căzut în pretenții și a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți, respectiv din onorariul de expert și taxa judiciară de timbru.
Critica, referitoare la faptul că instanțele nu au avut în vedere motivele invocate mai sus, urmează a fi respinsă față de considerentele mai sus arătate.
Susținerea recurentei că instanțele nu au avut în vedere probele administrate și constatările din procesul verbal încheiat cu ocazia cercetării locale, urmează a fi respinsă întrucât acestea vizează critica întemeiată pe dispoz.art.304 pct.10 cod pr.civilă ce a fost abrogat prin OUG 138/2000.
Referitor la recursul formulat de și, Curtea va reține că acesta este fondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Este fondată critica că în mod greșit instanța de fond și de apel au respins cererea lor prin care au solicitat ca pârâta să-și mute conducta de canalizare construită pe terenul ce le aparține, fără acordul lor, deoarece expertul în expertiza efectuată arată: conducta de apă menajeră care provine de la clădirea ce se află pe terenul pârâtei s-a executat pe terenul reclamanților, această conductă deversează în conducta reclamanților, iar această conductă se poate demonta de pe terenul reclamanților, iar apa menajeră poate fi deversată în canalizarea orașului pe un alt traseu care trece pe terenul pârâtei și mai departe pe domeniul public, până la rețeaua municipiului.
Rezultă că, în mod greșit instanța de fond și de apel au respins acest capăt de cerere din moment ce pârâta a efectuat pe terenul reclamanților o conductă de apă menajeră care deversează în conducta reclamanților, situație în care în baza art.1073 cod civil va admite acest capăt de cerere și va obliga pârâta de a muta conducta de canalizare a spațiului comercial și a de pe terenul reclamanților.
În tranzacția încheiată între părți la 30.02.1997 nu se specifică că reclamanții ar fi obligați să păstreze conducta de ape menajere executate pe terenul lor, dimpotrivă se arată că racordul la canalizarea construcției de pe parcela familiei rămâne dobândit construcției, indiferent de proprietarul sau chiriașul construcției.
Al doilea motiv de recurs ce vizează cererea prin care au solicitat ca pârâta să suporte cheltuielile de judecată, este nefondat întrucât, așa cum s-a arătat și de către instanța de fond, cheltuielile de judecată au fost acordate proporțional cu capetele de cerere admise, conform art.276 cod pr.civilă.
Susținerea recurenților că instanța de apel nu se pronunță cu privire la pretențiile solicitate, respectiv obligarea pârâtei în cotă de din cheltuielile făcute pentru întreținerea părților comune ale construcției, respectiv 1.- pentru soclu și scări, reactualizată la 2.- lei vechi, 400.000 lei vechi pentru curățatul coșurilor și 1.010.000 lei vechi pentru prejudiciile create la garajul lor datorită infiltrării apei, este nefondată întrucât instanța de apel explică în decizie, fila 7, 8, care sunt considerentele pentru care acestea au fost acordate în măsura admiterii pretențiilor, iar instanța de fond motivează, la fila 23, 24 din sentință, considerentele pentru care se admit sau nu aceste capete de cerere.
În baza dispozițiilor art.312 alin.1 va respinge recursul formulat de pârâtă.
În baza dispozițiilor art.312 alin.3 coroborat cu art.304 pct.9 cod pr.civilă va admite recursul formulat de reclamanții și, va modifica în tot decizia și în parte sentința în sensul că va admite capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a muta conducta de canalizare a spațiului său comercial și a de pe terenul reclamanților.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.
În baza disp.art.274 cod.pr.civilă va fi obligată recurenta, la plata sumei de 550 lei, reprezentând onorariul de avocat și taxă de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta, domiciliată în Târgoviște, Bulevardul I, nr.48, cod poștal -, județul D,împotriva deciziei civile nr.229 pronunțată la 3 iunie 2009 de Tribunalul Dâmbovița.
Admite recursul formulat de reclamanții și, ambii domiciliați în Târgoviște, Bulevardul I, nr.48, cod poștal -, județul D, împotriva aceleiași decizii.
Modifică în tot decizia sus menționată și în parte sentința civilă nr.3054/19.06.2008 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în sensul că admite capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a muta conducta de canalizare a spațiului său comercial și a canalului respectiv, de pe terenul reclamanților,
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă recurenta pârâtă la plata sumei de 550 lei cheltuieli de judecată către recurenții reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Mioara Iolanda Grecu, Aurelia Popa Elena
- - - - - -
Grefier,
Red.tehnored.ES/CC
6 ex.03.12.2009
f- Judecătoria Târgoviște
a- Tribunalul Dâmbovița
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
Președinte:Mioara Iolanda GrecuJudecători:Mioara Iolanda Grecu, Aurelia Popa Elena
