Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 107/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (234/2010)
Completul 1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civila nr. 107
Ședința publică de la 15.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
GREFIER - I -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul -reclamant MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR - DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, împotriva sentinței civile nr. 1484 din14.12.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
are ca obiect - limitarea exercitării dreptului la libera circulație.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură, la data de 12.02.2010 apelantul - reclamant a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4,00 lei - ordinul de plata nr. 361/12.02.2010 și timbru judiciar de 0,15 lei cât și faptul că motivele de apel au fost comunicate către partea adversă.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la motivele de apel.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate, având în vedere că nu s-a făcut dovada intimatul - pârât ar fi săvârșit vreo infracțiune, care să ducă la concluzia că aceasta reprezintă vreun pericol pentru ordinea și securitatea publică a satului francez.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21.10.2009 sub nr- pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței, pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 21.08.2009 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin nr.HG278/1994.
În drept au fost invocate de reclamantă dispozițiile articolului 5, 38, 39 din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată cu OG nr.5/2006, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Prin sentința civilă nr.1484 din 14.12.2009 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea, ca fiind neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că limitarea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români în teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă după data de 01.01.2007 doar din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică (art.25 din OUG nr.102/2005). Alineatul 41al articolului 25 din OUG nr.102/2005 stabilește că dispunerea oricărei măsuri de restrângere a dreptului la liberă circulație pe teritoriul României al cetățenilor Uniunii Europene și al membrilor familiei lor trebuie luată numai cu respectarea principiului proporționalității și trebuie să aibă la bază exclusiv comportamentul persoanei în cauză. Acest comportament trebuie să reprezinte o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru valorile fundamentale ale societății.
În condițiile în care pârâtul a fost returnat pentru ședere ilegală și nu pentru o faptă privind securitatea națională, ordinea publică sau sănătatea publică, s-a apreciat de instanța de fond că nu există temei legal pentru limitarea dreptului acestuia la liberă circulație.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative criticând-o pentru nelegalitate.
În motivele de apel s-a susținut că instanța a încălcat dispozițiile articolului 38 din Legea nr.248/2005 când a respins cererea privind limitarea dreptului pârâtului la liberă circulație în Franța, în condițiile în care acesta a fost returnat din această țară pentru ședere nelegală.
În opinia apelantei o astfel de returnare dispusă în baza unui acord de readmisie, se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat, ceea ce duce la concluzia că doar acel stat poate cenzura legalitatea măsurii de returnare.
În condițiile în care dispozițiile articolului 38 și 39 din Legea nr.248/2005 nu au aplicabilitate temporară și nu au fost modificate printr-un alt act normativ, nu există, în opinia apelantei, nici un impediment legal ca aceste texte legale să nu fie aplicate începând cu 01.01.2007.
Libertatea de circulație a cetățenilor români nu trebuie privită ca o libertate absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea normelor legale.
Apelanta a mai arătat că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate se justifică având în vedere că intimatul-pârât fost returnat în țară în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franța, care este în deplina concordanță cu prevederile constituționale și cu dispozițiile comunitare în materie.
În același sens, apelanta a arătat că autoritățile și instanțele române nu au competența de a cenzura actele și masurile dispuse de autoritățile franceze, talonul de returnare și declarația olografă a pârâtului, dată în punctul de trecere a frontierei, dovedind că acesta nu s-a aflat, în mod legal, pe teritoriul Franței și a conștientizat acest lucru, autoritățile române neputând înlătura măsura ori efectele returnării.
Returnarea unei cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de readmisie se aplică atunci când s-a încălcat ordine juridică interioară a unui stat membru de către cetățeanul român.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulație conform dispozițiilor art.40 din Legea nr.248/2005 nu încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și șederea cetățenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE, întrucât această măsură se referă la propriul resortisant, cetățean român, și nu la resortisanții celorlalte state membre ale Uniunii Europene, cărora nu le poate fi limitat dreptul de a intra într-un alt stat membru decât în condițiile de excepție prevăzute de art.27 din Directivă. Prin această Directivă nu s-a înlăturat dreptul statelor membre de a stabili măsuri restrictive pentru proprii cetățeni, după cum rezultă din cuprinsul art.3. Directiva nu face parte de drept din legislația internă, ci prevede transpunerea în legislația internă a obiectivelor sale, lăsând statelor opțiunea formelor și mijloacelor utilizate în acest scop.
Analizând sentința apelată prin prisma motivelor de apel formulate, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art.295 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În fapt, pârâtul a fost returnat din Franța, la data de 21.08.2009, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin nr.HG278/1994, publicată în Monitorul Oficial nr.170/1994 pe motiv de ședere ilegală.
Rezultă, din cuprinsul declarației pârâtului, că acesta a părăsit România în data de 29.04.2009 ajungând în Franța unde a locuit și lucrat fără forme legale până la data de 19.08.2009, când a fost depistat de autoritățile franceze și returnat în țară la data de 21.08.2009.
În cauză, se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetățeanului, respectiv dreptul la libertatea de circulație reglementat de art.25 din Constituția României și articolul 2 al Protocolului nr.4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Potrivit art. 11 și 20 din Constituție, urmează a se stabili compatibilitatea legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
În sistemul de protecție a drepturilor omului, dreptul la libertatea de circulație nu este unul absolut, putând cunoaște anumite limitări, în cazurile și condițiile reglementate de lege. Astfel, în ipoteza în care trebuie să fie analizate restrângerile aduse unui drept condițional, mecanismul de control trebuie să se raporteze la existența unei baze legale prin care se instituie ingerința, legea trebuind să întrunească și calitățile de a fi accesibilă și previzibilă, la existența unui scop legitim, care să justifice restrângerea și la necesitatea acestei limitări într-o societate democratică, în sensul că aceasta trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase și să existe un raport de proporționalitate între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale apărării interesului public, între scopul invocat de stat și mijloacele folosite pentru atingerea acestuia.
Astfel, în cauza dedusă judecății, restrângerea dreptului la libera circulație a persoanei returnate dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie, vizează un scop legitim, reprezentat de menținerea unui climat de bună colaborare dintre România și statul respectiv.
În același sens, deși poate fi admis argumentul apelantei că nu este de competența instanței naționale să se pronunțe asupra legalității sau justeței măsurii de returnare dispusă de autoritățile franceze, acest argument nu este prin el însuși suficient pentru ca instanța română să limiteze dreptul la libera circulație al cetățeanului său, în speță al pârâtului pe teritoriul Franței.
Măsura de restrângere a libertății de circulație a unui cetățean român pe teritoriul unui stat membru, din care acesta a fost expulzat, trebuie privită în contextul dispozițiilor Tratatului de Instituire a Comunităților Europene, care recomandă apelarea la toate mijloacele corespunzătoare pentru eliminarea incompatibilităților, ținând cont de faptul că fiecare stat membru al Uniunii face parte integrantă din comunitatea instituită, astfel că acestora le incumbă responsabilitatea referitoare la crearea instituțiilor comune și funcționalitatea lor.
Cum România a devenit, la data de 01.01.2007, stat membru al Uniunii Europene, acesteia îi revine obligația să respecte ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii.
Aprecierea necesității restrângerii dreptului la liberă circulație se realizează, în consecință, prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei astfel de măsuri.
Sub aspectul aprecierii legalității măsurii dispuse, în materia liberei circulații a persoanelor cetățeni români, atât legislația internă, cât și legislația comunitară stabilesc regula în raport de care dreptul la liberă circulație al cetățenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect ce rezultă din prevederile art.25 din Constituția României, art.18 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene și art.4 din Directiva 2004/38/CE.
Excepțiile de la această regulă se regăsesc, deopotrivă, în cuprinsul legii interne (art.38 și 39 din Legea nr.248/2005), dar și în legislația comunitară (art.27 din Directiva 2004/38/CE) și în cea convențională (par. 3 și 4 ale art.2 al Protocolului nr.4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Norma comunitară prevede, în mod limitativ, doar trei situații în care statul ar putea să restrângă libertatea de circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice,cum în mod corect a reținut și instanța de fond.
Norma internă prevede posibilitatea limitării dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
Legea nu face vreo distincție în legătură cu alte atribute ce privesc persoana cetățeanului, cum ar fi gradul de pericol social pe care acesta îl prezintă pentru ordinea, siguranța, sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Se observă, așadar, că norma internă prevede o categorie mai largă de situații în care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, prin raportare la ipoteza nerespectării unei interdicții anterioare la exercițiul dreptului în discuție, astfel că aceasta este, în parte, neconformă cu norma comunitară, sub aspectul excepțiilor ce vizează libera circulație a persoanelor, excepții care ar trebui să fie de strictă interpretare și aplicare și să fie concordante cu cele reglementate de legislația internațională în această materie.
Existând, astfel, neconcordanță între norma comunitară și norma internă privind excepțiile de la dreptul la libertatea de circulație, care constituie limitări ale exercitării acestui drept, Curtea va face aplicarea normei comunitare în speță, în virtutea principiului supremației dreptului comunitar.
În plus, trebuie menționat că, deși Directiva 2004/38/CE nu are aplicabilitate directă la nivel național, necesitând transpunerea ei în ordinea juridică internă prin intermediul adoptării unei legislații sau altor măsuri conforme cu documentul european, în cazul în care statul nu a implementat la timp directiva sau nu a procedat la o implementare corespunzătoare, aceasta produce un efect direct, persoanele interesate putând invoca în mod direct în fața instanței naționale, acele prevederi din directivă, care le conferă anumite drepturi.
Este exact ipoteza dispoziției europene în materie de liberă circulație și care circumscrie excepțiile de la exercitarea liberă a acestui drept unor criterii referitoare la conduita individului, raportate la motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (pct.22 din preambulul Directivei).
Directiva nr.38/2004/CE a fost implementată în dreptul intern prin nr.OUG102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Economic European, dar nici acest act normativ și nici modificările ulterioare aduse Legii nr.248/2005 (OUG nr.96/2006, nr.126/2007; Legea nr.191/2006), nu au transpus complet Directiva, în sensul indicării criteriilor referitoare la ordinea, siguranța sau sănătatea publică, care să fie avute în vedere la adoptarea măsurilor restrictive privind libera circulație. În consecință, Curtea va examina necesitatea aplicării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în raport de criteriile menționate în directiva enunțată.
Analizând, în continuare, cererea de chemare în judecată, din perspectiva necesității și a proporționalității restrângerii, Curtea observă că aceasta s-a fundamentat exclusiv pe considerentul că pârâtul a locuit pe teritoriul Franței fără forme legale, fiind returnat de pe teritoriul acestei țări, în baza Acordului de readmisie încheiat cu România.
Măsurile dispuse din motive de ordine publică sau siguranță publică ar trebui să respecte principiul proporționalității, însă, în cauză, se întemeiază exclusiv pe conduita intimatului; această conduită trebuie să constituie, însă, o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, măsura neputând fi justificată de motivări care nu prezintă legătură efectivă cu cazul în sine sau sunt legate de considerații de prevenție generală.
Simpla ședere a pârâtului pe teritoriul Franței și returnarea sa nu exprimă un grad de pericol social real al acesteia pentru ordinea și securitatea statului respectiv, nu poate fi circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertății de circulație.
Obligația asumată de România, prin acordul încheiat cu statul francez, fost aceea de a readmite pe cetățenii săi care au fost expulzați în scopul combaterii imigrației ilegale, dar această obligație de ordin general și de prevenție generală nu poate justifica, în raport de circumstanțele particulare ale speței, limitarea dreptului la liberă circulație a intimatului - pârât, pe teritoriul Franței pe o perioadă de maxim trei ani.
De asemenea, susținerile apelantei în sensul că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație nu încalcă dispozițiile dreptului comunitar privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene întrucât măsura se raportează la propriul resortisant, și nu la cei ai altor state membre, sunt neîntemeiate. Dispozițiile art.27 alin.1 din Directivă, referitoare la criteriile în funcție de care statele membre ale Uniunii Europene pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și membrilor lor de familie nu fac distincție în ceea ce privește aplicarea criteriilor din text în raport de teritoriul statului sau de cetățenie; dimpotrivă, norma prevede expres că aceasta este aplicabilă cetățenilor Uniunii, indiferent de cetățenie. Pe de altă parte, art.22 menționează că statele membre pot impune restricții teritoriale privind dreptul de ședere numai dacă restricțiile respective se aplică și resortisanților săi, iar art.24 prevede egalitatea de tratament în domeniul de aplicare al tratatului între orice cetățean al Uniunii și resortisantul statului membru respectiv.
În concluzie, toate statele membre, indiferent că aplică norma comunitară propriului resortisant sau unui alt cetățean al Uniunii și indiferent că măsura vizează propriul teritoriu sau pe cel al unui alt stat membru (în mod neîndoielnic, în temeiul unei dispoziții legale interne și cu respectarea principiului suveranității statului respectiv) trebuie să aplice în mod uniform și egal criteriile de apreciere asupra necesității limitărilor care pot fi aduse dreptului la liberă circulație.
În temeiul considerațiilor expuse și având în vedere prevederile art.296 și următoarele Cod procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE împotriva sentinței civile nr.1484/14.12.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, cu sediul în B-, sector 1 împotriva sentinței civile nr.1484 din 14.12.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât, domiciliat în B,-,.36,.A,.1,.10, sector 4.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
I -
Red.
Tehnored.
5 ex./17.02.2010
-4 -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea
