Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 115/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Dosar nr- (2828/2008)

Completul 1

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 115

Ședința publică de la 23 februarie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea

JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă

GREFIER - I -

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureștia fost reprezentat de d-na procuror.

Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE DIN MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE, împotriva sentinței civile nr.1611 din 29.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât.

are ca obiect - limitarea exercitării dreptului la liberă circulație.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor Și Reformei Administrative și intimatul-pârât.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se învederează instanței faptul că apelanta-reclamantă a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei - ordinul de plată 262/13.02.2009 și timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei, conform rezoluției de la dosar.

Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la motivele de apel.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței civile pronunțate de tribunal, ca legală și temeinică, deoarece declarația dată de intimatul - pârât, din care rezultă că acesta a fost prins și condamnat, de către autoritățile norvegiene, la o pedeapsă de 14 zile închisoare, pentru infracțiunea de complicitate la furt, nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Curtea reține cauza spre soluționare.

CURTEA,

Asupra apelului civil de față, Curtea constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr- la data de 4.01.2008, reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtului, pentru o perioadă de cel mult 3 ani în Norvegia, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Norvegia, la data de 14.12.2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de România și această țară, aprobat prin Legea nr.69/2003, publicată în Of. nr.181/2003, privind readmisia persoanelor aflate în situația ilegală.

Reclamanta a mai arătat că, în conformitate cu Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată cu nr.OG5/2006, măsurile de suspendare a dreptului de a folosi pașaportul dispuse în temeiul art.14 alin.1 lit.e, încetează de drept, cu excepția celor dispuse cu privire la cetățenii români returnați în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state, care rămân în vigoare pentru o perioadă de 6 luni, putând fi transformate înainte de expirarea acestui termen în măsuri de restrângere a dreptului la libera circulație în străinătate

Totodată, reclamanta a arătat că, în vederea respectării tratatelor la care România este parte, România trebuie să-și probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală, iar prezența pârâtului fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere pe teritoriul unor state străine ar dovedi contrariul.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.52, art.38 și art.39 din Legea nr.248/2005, dispozițiile Codului d e procedură civilă și art.242 Cod procedură civilă.

In dovedirea cererii, s-au depus la dosar: talonul de returnare din data de 06.09.2006, declarația pârâtului.

Pârâtul, legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nu a solicitat probe în apărare.

Prin sentința civilă nr.127/23.01.2008, Tribunalul a admis excepția netimbrării și a anulat cererea de chemare în judecată ca netimbrată.

Prin decizia civilă nr.106/13.05.2008, Curtea de Apel Bucureștia admis apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr- la data de 5.09.2008.

Prin sentința civilă nr.1611 din 29.10.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată nu poate fi primită prin raportare la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor Adiționale, deoarece în cadrul dreptului intern, sediul materiei în discuție îl reprezintă Legea nr.248/20.07.2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, astfel cum a fost completată și modificată prin OG nr.5/2006, cu relevanță în speță prin prevederile art.38 lit. a și art.39.

Acest act normativ trebuie coroborat cu prevederile constituționale, respectiv art. 25, "Libera circulație", conform căruia: " 1. Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. 2. cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în tară".

Totodată, se impune a fi avute în vedere și dispozițiile art. 20 din Constituție, text constituțional potrivit căruia: " Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. 2.Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Conform art.2.2-4 din Protocolul nr.4 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin care se recunosc anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează deja în Convenție și în primul Protocol adițional la Convenție, " 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa; 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora; 4. Drepturile recunoscute în. 1, pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".

Rezultă deci că, și prin prisma Protocolului nr.4 la Convenție, drepturile care compun libertatea de circulație pot cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de dispozițiile art.2.3 și.4, respectiv: limitările acestor drepturi trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (identificat în prevederile art. 2. 3 din Protocol) și să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor individului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În speță, tribunalul a constatat în primul rând că dispozițiile cuprinse în art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, privind restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pe o perioadă de cel mult trei ani sunt de natură a restrânge dreptul la libera circulație al individului, garantat de Protocolul nr. 4 adițional la Convenție (ceea ce constituie o ingerință în sensul Convenției).

În consecință, instanța de fond a analizat în ce măsură această ingerință se încadrează în prevederile de excepții ale art. 2. 3 și 4 din Protocol, respectiv respectarea principiului legalității, în ce măsură scopul urmărit se regăsește în prevederile art. 2. 3 din Protocol și în ce măsură a fost respectat principiul proporționalității între interesul individului al cărui drept ce cere a fi restrâns și interesul general al societății.

Față de prevederile exprese ale art.38 lit.a și art.39 din Legea nr. 248/2005, Tribunalul a apreciat că măsura solicitată are o bază în dreptul intern, fiind astfel respectat principiul legalității, restrângerea fiind ca atare prevăzută de lege.

In ceea ce privește scopul urmărit printr-o asemenea restrângere, Tribunalul a reținut însă că măsura restrângerii dreptului la libera circulație în condițiile art. 38 lit. a din Legea nr.248/2005 (pentru o persoană care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie) nu se regăsește în prevederile art.2.3 din Protocol, astfel încât urmează a se analiza în ce măsură sunt respectate exigențele impuse de art.2.4 din același Protocol, respectiv în ce măsură restrângerea dreptului la libera circulație este justificată de interesul public într-o societate democratică, cu alte cuvinte, în ce măsură restrângerea este proporțională cu scopul urmărit prin adoptarea ei.

Sub acest aspect, Tribunalul a apreciat că dispozițiile pertinente ale legii în discuție sunt redactate în termeni generali, în cuprinsul art. 38 lit. a și art. 39 din Legea nr.248/2005 stabilindu-se că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, instanța competentă fiind Tribunalul București, cererea soluționându-se cu celeritate, în termen de 5 zile de la primirea solicitării de către instanța de fond și în termen de 3 zile de la primirea cererii de către instanța investită cu soluționarea caii de atac.

Singurele elemente clar definite sunt deci cele referitoare la categoriile de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuție, ca și cele referitoare la aspecte procedurale, legiuitorul neprecizând însă motivele pentru care această măsură ar fi necesară într-o societate democratică, legea fiind redactată astfel în termeni generali, care nu corespund exigențelor Convenției ( redactarea în termeni generali a legii interne fiind de altfel sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rotaru contra României ).

Tribunalul, a apreciat, totodată că, prin modalitatea de reglementare în dreptul intern a măsurii limitării dreptului la libera circulație a persoanelor, raportul de proporționalitate între interesul general al societarii (învederat în cererea de chemare în judecată ca fiind stoparea migrației ilegale) și interesul particular al persoanei supuse măsurii de limitare a dreptului de libera circulație nu a fost respectat, justul echilibru fiind rupt.

Astfel, după cum s-a arătat și anterior, conform art.38 alin.3 din Legea nr.248/2005, cu modificările ulterioare, instanța care soluționează cauza în fond trebuie să se pronunțe asupra cererii în termen de 5 zile de la primirea solicitării, iar instanța care judeca în calea de atac trebuie să se pronunțe în termen de 3 zile de la primirea cererii.

In aceste condiții, având în vedere că aceste cauze se judecă cu citarea părților, conform regulii generale prevăzute de art.85 Cod procedură civilă (legea specială nedispunând soluționarea fără citare), rezultă că, în mod evident, procedura de citare a pârâtului nu se poate îndeplini cu respectarea art. 114/1 alin 3 Cod procedură civilă (care prevede că primul termen de judecată va fi stabilit astfel încât, de la data primirii citației, pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 5 zile pentru a-și pregăti apărarea în procesele urgente - cum este cazul celui de față ).

Mai mult, față de prevederile legii speciale arătate mai sus referitoare la termenul impus pentru soluționarea cererii, rezultă că, deși prevederile art.114/1 alin 3 Cod procedură civilă nu pot fi respectate, instanța nici nu are posibilitatea să amâne cauza pentru acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării pârâtului, fiind practic obligată să soluționeze cauza de la primul termen de judecată (neputând fi respectate, de altfel, nici prevederile art.156 alin 1 Cod procedură civilă).

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că în mod evident, atât timp cât dispozițiile procedurale cuprinse în legea specială impun practic limitarea dreptului la libera circulație a persoanelor, fără a le da însa acestora posibilitatea să își facă orice apărări, justul echilibru între interesul general și interesul particular nu este respectat, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al acestora fiind disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art.2 din Protocolul nr.4 la Convenție, aplicată cu prioritate față de dreptul intern, conform art.20 din Constituție (trebuie precizat în acest sens că faptul că legea interna acordă instanței de judecată posibilitatea de a aprecia asupra duratei limitării nu poate duce la concluzia că justul echilibru ar putea fi realizat în acest fel întrucât, mergând pe linia acestui raționament, se constată că se pleacă de la premisa că, în orice situație, dreptul la libera circulație ar trebui restrânsde plano, variind doar durata restrângerii, ceea ce duce la concluzia că, în realitate, justul echilibru este respectat doar formal).

Tribunalul a subliniat, totodată, că pe acest aspect trebuie avute în vedere și soluțiile jurisprudențiale ale organelor Convenției generate de acestea, indiferent dacă ele au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau, de cele mai multe ori, în cauze privitoare la celelalte state părți la Convenție.

Practica organelor Convenției în privința aplicării dispozițiilor. 2 al art. 2 din Protocolul nr. 4 este însă foarte restrânsă, în speță o anumită relevanță prezentând numai cauza Peltonen împotriva Finlandei și cauza împotriva Finlandei. În această cauză, fosta Comisie a decis că libertatea de a părăsi orice țară implică dreptul pentru cel interesat de a pleca, la alegerea sa, în orice țară dispusă să-l primească. De aceea, ea a apreciat refuzul autorităților finlandeze de a elibera un pașaport unui cetățean finlandez ce locuia în Suedia constituie o atingere adusă libertății acestuia de a-și părăsi țara, independent de acordul de liberă circulație în vigoare între țările nordice, ca și refuzul de a elibera un pașaport unei persoane cu motivarea că solicitantul nu și-a efectuat în întregime serviciul militar.

Pe de altă parte, în subsidiar, apare și problema în ce măsură dispozițiile cuprinse în dreptul intern prezentate anterior respectă exigențele art. 6.1 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil, în situația în care legea prevede termen foarte scurte de 5 zile, respectiv 3 zile în fața instanțelor judecătorești, ceea ce face ca, practic, pârâtul să nu își poată organiza o apărare eficientă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termenul prevăzut de lege, apelanta reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr.1611 din 29.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului în Norvegia, pe o perioadă de cel mult trei ani.

În dezvoltarea motivelor de apel reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Norvegia la data de 14.12.2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră. Astfel autoritățile române au luat act de măsura dispusă de autoritățile norvegiene, fără a putea cenzura returnare intimatului - pârât. Acest acord are la bază dorința de a înlesni readmisia persoanelor aflate în situație ilegală în spirit de colaborare și în scopul asigurării unei mai bune aplicări a dispozițiilor privind circulația persoanelor.

Din declarația dată de pârât la punctul de trecere a frontierei rezultă că acesta a fost returnat pe motiv de complicitate la furt, fiind condamnat la 14 zile de închisoare, iar la data de 14.12.2007 a fost returnat în România pe acest motiv și pentru ședere ilegală.

În temeiul dispozițiilor art.38.(a) din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restricția poate fi instituită împotriva cetățeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiționată de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea.

Măsura reglementată prin art.38 lit.a, se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute în art.53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că "problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern", așa cum se arată în motivarea Deciziilor Curții Constituționale nr.855/28.11.2006. nr.901/05.12.2006 (referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.38 lit.a), art.39 alin.6 din Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate).

Pentru aceste considerente a fost elaborată Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată cu nr.OG5/2006, care asigură "implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art.12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art.2 din Protocolul nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale".

Art. 25 din Constituție prevede că "Dreptul la libera circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept". Astfel, consideră că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor condiții stabilite prin lege. Or, aceste reguli sunt strict reglementate în cuprinsul Legii nr.-, astfel: " români care îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta lege, le este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a emigra și de a reveni oricând în țară".

De asemenea, Protocolul Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează, la art.2, dreptul la libera circulație în țară și în străinătate. Această garanție poate suporta anumite restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat. Astfel, în paragraful 4 al art.2, se prevede că "drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. "

Dreptul la liberă circulație este un drept fundamental consacrat la nivel constituțional în art.25, însă nu este un drept absolut, condițiile exercitării sale fiind stabilite prin lege - inclusiv prin art.5 din Legea nr.- care prevede între obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate și pe aceea de a respecta legislația statului în care se află și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul acestui stat, în condițiile stabilite prin legislația acestui stat sau prin documentele internaționale încheiate cu România. Nerespectarea obligațiilor cuprinse în art.5 poate determina returnarea persoanei dintr-un stat membru în baza unui acord de readmisie și astfel situația persoanei returnate intră sub incidența Legii nr.248/2005, care prevede posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români în statul respectiv.

Pârâtul, pe lângă îndeplinirea condițiilor de călătorie în străinătate prevăzute prin Legea nr.248/2005, trebuie să îndeplinească și alte obligații, stabilite de statele în care călătorește și în care, eventual, a dobândit dreptul la muncă. Returnarea unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de readmisie, se aplică, evident, atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru, de către cetățeanul român, cu privire la care se dispune returnarea.

A susținut apelanta - reclamantă că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice în acel stat.

În acest context, în mod greșit, instanța a apreciat că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate.

În raport cu aceste circumstanțe, consideră că, prin acțiunea introdusă, Direcția Generală de Pașapoarte a respectat norma edictată de legiuitorul național, în apărarea unui interes general al statului român și în baza unei obligații asumate de țara noastră, prin acorduri internaționale, de a stopa migrația ilegală, dispozițiile art.2 al Protocolului nr.4 și nu a încălcat alte dispoziții comunitare în materie.

Măsura returnării este de natură să facă dovada deplină că acesta nu a respectat condițiile de intrare și de ședere în Elveția în momentul verificărilor efectuate de către autoritățile elvețiene competente. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâta trebuie să suporte consecințele faptelor sale. Măsura restrângerii apare astfel ca fiind pe deplin justificată, urmând ca, la stabilirea perioadei pentru care exercitarea dreptului fundamental la libera circulație va fi limitat, să fie avut în vedere faptul că această măsură trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și că, prin această măsură, nu se poate aduce atingere existenței dreptului.

Analizând sentința apelată, criticile formulate și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că apelul nu este nefondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Intimatul - pârât a fost returnat din Norvegia la data de 14.12.2007 pe motiv de complicitate la furt, fiind condamnat la 14 zile de închisoare, iar la data de 14.12.2007 a fost returnat în România pe acest motiv și pentru ședere ilegală.

Exercitarea dreptului la liberă circulație presupune respectarea legislației statului român și a tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, reprezentând o interdicție - temporară - de a călători în anumite state ce se aplică cetățenilor români în condiții expres prevăzute de lege, impune instanței întreprinderea unei analize riguroase a îndeplinirii acestor cerințe ce constituie o garanție a respectării unui drept fundamental al cetățenilor, consacrat ca atare de art. 25 din Constituția României.

Pe de altă parte, cererea trebuie examinată prin prisma ansamblului normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene pe care România ca stat membru, începând cu data de 1.01.2007, trebuie să o respecte, cu atât mai mult cu cât această ordine are ca principii fundamentale supremația dreptului comunitar, efectul direct al acestuia și obligația de a nu aplica dreptul național contrar legislației comunitare.

În acest sens, art.234 din Tratatul Comunității Europene prevede că dispozițiile acestuia nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate anterior intrării sale în vigoare încheiate de statele membre, dar în măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatul, statele membre trebuie să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate.

Potrivit normelor cuprinse în Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, cetățenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil - drept fundamental.

De asemenea, potrivit art. 4 alin.1 și 2 din directiva susmenționată, "toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru", fără a li se putea impune acestor persoane "vize de ieșire și nici alte formalități echivalente".

Pe de altă parte, art.27 alin.1 prevede că "statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică", în paragraful al doilea precizându-se în acest sens că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză", iar "condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri".

Curtea reține că Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004 privind dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, este pe deplin aplicabilă în cauza de față, având în vedere incompatibilitatea normelor cuprinse în aceasta cu cele prevăzute de art. 38 lit. a din Legea nr.248/2005 care prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulație doar "dacă persoana a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România și acel stat" - fără a distinge dacă acea persoană prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța publică sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat - și, respectiv, faptul că până la data de 1 ianuarie 2007 dispozițiile Directivei nu au fost transpuse în dreptul intern, legislația română relevantă nefiind modificată sub aspectul examinat.

În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtei nu este prin ea însăși suficientă pentru ca tribunalul să interzică dreptul la liberă circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într-una dintre cele trei cazuri ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor; din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii sale că nu s-a dovedit în speță existența nici uneia dintre cazurile de excepție arătate.

Astfel, reclamanta a invocat doar nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui cetățean român, fără a administra nicio probă concludentă cu privire la conduita pârâtului din care să reiasă că încălcarea condițiilor impuse de legea străină ar constitui o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Pe de altă parte, existența Acordului de readmisie încheiat cu statul român impune acestuia din urmă doar obligația de a readmite cetățenii săi care au fost expulzați de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, față de cele reținute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor returnate din statul respectiv.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE împotriva sentinței civile nr.1611 din 29.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE cu sediul în B,-, sector 1 împotriva sentinței civile nr.1611 din 29.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât cu domiciliul în C - N,-,.29, județ

Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 23.02.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

- - - - -

GREFIER

I -

Red.

Tehnodact.

Ex.5/010.03.2009

Secția a IV-a Civ. -

Președinte:Doinița Mihalcea
Judecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 115/2009. Curtea de Apel Bucuresti