Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 145/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.145.A
Ședința publică de la 29.09.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mihaela Paraschiv
JUDECĂTOR 2: Silvia Pană
GREFIER - - -
Ministerul Publica fost reprezentant de doamna procuror, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Pe rol judecarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE--DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE împotriva sentinței civile nr.473 din 10.03.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns apelantul-reclamant MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE--DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE și intimata-pârâtă.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul Ministerului Public, învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de apel.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererea de apel.
Reprezentantul Ministerului Public, pune concluzii de respingere a apelului declarat de apelantul-reclamant Ministerul Internelor și Reformei AdministrativeDirecția Generală de Pașapoarte, ca neîntemeiat, în raport de prevederile legale în vigoare. În susținerea poziției sale, precizează că la dosarul cauzei nu există suficiente dovezi care să conducă la concluzia că se impune măsura privind returnarea pârâtei, simpla declarație a acesteia nu dovedește că se impune restrângerea dreptului la liberă circulație a acesteia.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr. 5126/3/06.02.2008, reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Suedia al pârâtei, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a fost returnată din Suedia la data de 21.01.2008, în baza Acordului de readmisie încheiat între țări, ratificat prin Legea nr. 642/2001.
Reclamanta a mai arătat că, în vederea integrării în Uniunea Europeana, România trebuie să acționeze în vederea stopării migrației ilegale, iar prezenta, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere, a paratului ( ca și a altor persoane aflate în situații similare) pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul, cu repercursiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetățenilor români în materie de viză.
S-a arătat că pârâta a încălcat ordinea interioară a statului din care a fost returnat și că dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației interne și a tratatelor și convențiilor la care România este parte.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5, art.38, art. 39 Legea nr. 248/2005 și dispozițiile art. 242 Cproc.civ.
Prin SC 473/10.03.2008 Tribunalul Bar espins actiunea, ca nefondata. Pentru a pronunta aceasta hotarare a retinut prevederile Legii nr. 248/20.07.2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, astfel cum a fost completată și modificată prin OG nr. 5/2006, cu relevanță în speță prin prevederile art. 38 lit. a și art. 39. coroborate cu prevederile constituționale, respectiv art. 25, "Libera circulație", conform căruia:,1. Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. 2. cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară".
Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 20 din Constituție, text constituțional potrivit căruia: "1.Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. 2. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
S-au retinut prevederile art. 2. 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin care se recunosc anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează deja în Convenție și în primul Protocol adițional la Convenție," 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa; 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora; 4. Drepturile recunoscute în. 1, pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Rezultă deci că, și prin prisma Protocolului nr. 4 la Convenție, drepturile care compun libertatea de circulație pot cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de dispozițiile an. 2. 3 și. 4, respectiv: limitările acestor drepturi trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (identificat în prevederile alt. 2. 3 din Protocol) și să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor individului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În speță, Tribunalul a retinut că dispozițiile cuprinse în alt. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005, privind restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pe o perioadă de cel mult trei ani sunt de natură a restrânge dreptul la libera circulație al individului, garantat de Protocolul nr. 4 adițional la Convenție (ceea ce constituie o ingerință în sensul Convenției).
În consecință, s-a analizat în ce măsură această ingerință se încadrează în prevederile de excepție ale alin. 2. 3 și 4 din Protocol, respectiv respectarea principiului legalității, în ce măsură scopul urmărit se regăsește În prevederile alt. 2. 3 din Protocol și în ce măsură a fost respectat principiul proporționalității Între interesul individului al cărui drept ce cere a fi restrâns și interesul general al societății.
Față de prevederile exprese ale alt. 38 lit. a și alt. 39 din Legea nr. 248/2005, Tribunalul a apreciat că măsura solicitată are o bază în dreptul intern, fiind astfel respectat principiul legalității, restrângerea fiind ca atare prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit printr-o asemenea restrângere, Tribunalul a retinut însă că măsura restrângerii dreptului la libera circulație în condițiile alt. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 (pentru o persoană care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie) nu se regăsește în prevederile alt. 2. 3 din Protocol, astfel încât urmează a se analiza în ce măsură sunt respectate exigențele impuse de alt. 2. 4 din același Protocol, respectiv în ce măsură restrângerea dreptului la libera circulație este justificată de interesul public într-o societate democratică, cu alte cuvinte, în ce măsură restrângerea este proporțională cu scopul urmărit prin adoptarea ei.
Sub acest aspect, Tribunalul a apreciat că dispozițiile pertinente ale legii în discuție sunt redactate în termeni generali, în cuprinsul alt. 38 lit. a și alt. 39 din Legea nr. 248/2005 stabilindu-se că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, instanța competentă fiind Tribunalul București, cererea soluționându-se cu celeritate, în termen de 5 zile de la primirea solicitării de către instanța de fond și în termen de 3 zile de la primirea cererii de către instanța investită cu soluționarea căii de atac.
Singurele elemente clar definite sunt deci cele referitoare la categoriile de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuție, ca și cele referitoare la aspecte procedurale, legiuitorul neprecizând însă motivele pentru care această măsură ar fi necesară într-o societate democratică, legea fiind redactată astfel în termeni generali, care nu corespund exigențelor Convenției ( redactarea în termeni generali a legii interne fiind de altfel sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rotaru contra României).
Tribunalul a apreciat totodată că, prin modalitatea de reglementare în dreptul intern a măsurii limitării dreptului la libera circulație a persoanelor, raportul de proporționalitate între interesul general al societății (învederat în cererea de chemare în judecata ca fiind stoparea migrației ilegale) și interesul particular al persoanei supuse măsurii de limitare a dreptului de libera circulație nu a fost respectat, justul echilibru fiind rupt.
Astfel, după cum s-a arătat si anterior, conform art. 38 alin 3 din Legea nr. 248/2005, cu modificările ulterioare, instanța care soluționează cauza în fond trebuie să se pronunțe asupra cererii în termen de 5 zile de la primirea solicitării, iar instanța care judeca în calea de atac trebuie sa se pronunțe în termen de 3 zile de la primirea cererii.
n aceste condiții, având în vedere că aceste cauze se judeca cu citarea părților, conform regulii generale prevăzute de art. 85 cod pr civila (legea specială nedispunând soluționarea fără citare), rezulta că, în mod evident, procedura de citare a pârâtului nu se poate îndeplini cu respectarea art. 114/1 alin 3 cod pr civilă (are prevede ca primul termen de judecată va fi stabilit astfel încât, de la data primirii citației, pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 5 zile pentru a-și pregăti apărarea în procesele urgente - cum este cazul celui de față).
Mai mult, față de prevederile legii speciale arătare mai sus referitoare la termenul impus pentru soluționarea cererii, rezulta că, deși prevederile art. 114/1 alin 3 cod pr civila nu pot fi respectate, instanța nici nu are posibilitatea să amâne cauza pentru acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării pârâtului, fiind practic obligată să soluționeze cauza de la primul termen de judecată ( neputând fi respectate, de altfel, nici prevederile art. 156 alin 1 cod pr civila).
În aceste condiții, Tribunalul a apreciat că în mod evident, atât timp cât dispozițiile procedurale cuprinse în legea speciala impun practic limitarea dreptului la libera circulație a persoanelor, fără a le da însă acestora posibilitatea să își facă orice apărări, justul echilibru între interesul general și interesul particular nu este respectat, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al acestora fiind disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, aplicată cu prioritate față de dreptul intern, conform art. 20 din Constituție.
S-a mai retinut totodată că trebuie avute în vedere și soluțiile jurisprudențiale ale organelor Convenției generate de acestea, indiferent dacă ele au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau, de cele mai multe ori, în cauze privitoare la celelalte state părți la Convenție.
Practica organelor Convenției în privința aplicării dispozițiilor. 2 al art. 2 din Protocolul nr. 4 este însă foarte restrânsă, în speță o anumită relevanță prezentând numai cauza Peltonen împotriva Finlandei și cauza împotriva Finlandei. În această cauză, fosta Comisie a decis că libertatea de a părăsi orice țară implică dreptul pentru cel interesat de a pleca, la alegerea sa, în orice țară dispusă să-l primească. De aceea, ea a apreciat refuzul autorităților finlandeze de a elibera un pașaport unui cetățean finlandez ce locuia în Suedia constituie o atingere adusă libertății acestuia de a-și părăsi țara, independent de acordul de liberă circulație în vigoare între țările nordice, ca și refuzul de a elibera un pașaport unei persoane cu motivare a că solicitantul nu și-a efectuat în întregime serviciul militar.
Pe de altă parte, în subsidiar, apare și problema în ce măsură dispozițiile cuprinse în dreptul intern prezentate anterior respectă exigențele art. 6. 1 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil, în situația în care legea prevede termen foarte scurte de 5 zile, respectiv 3 zile în fața instanțelor judecătorești, ceea ce face ca, practic, pârâtul să nu își poată organiza o apărare eficientă.
Mai este de reținut și faptul că, după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente în cauză, față de cele arătate A mai sus și dispoziții corespunzătoare din sistemul normelor europene.
În legislația primară, art. 18.1 TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.
În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/1481 CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE, publicată în Oficial al Uniunii Europene nr. 158 din 30 aprilie 2004, stabilește prin art. 27, că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Ordonanța de Urgență a Guvernului - privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și spațiului economic European aprobată prin Legea 260/2005 cu modificările și completările aduse OG 30/2006 aprobată prin Legea 500/2006 au transpus în legislația internă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Aceste norme au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate față de normele de drept intern.
S-a apreciat că în cauza de față reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 Cod civil, existența cauzelor de limitare prevăzute de Directiva menționată.
Astfel, din declarația pârâtei și din actele atașate nu rezultă ca fiind dovedite fapte ale pârâtei care să pună în pericol ordinea publică, securitatea sau sănătatea publică,
Impotriva acestei hotarari a declarat apel reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor si Reformei Administrative, criticand hotararea pronuntata pentru urmatoarele nelegalitate si netemeinicie.
Se arata in cadrul motivelor de apel ca și în condițiile existenței principiilor preeminenței dreptului comunitar și al aplicării directe a acestuia, aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost returnat.
Prevederile art. 38 din aceeași lege, prin formularea "restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani (. ) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat", lasă la aprecierea instanței perioada pentru care se va dispune măsura, în funcție de situația concretă a persoanei în cauză.
Se observă că textul nu condiționează instituirea restricției decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl prezintă persoana în cauză pentru valorile sociale pretins protejate.
Se invoca decizia nr.855/28.11.2006 pronuntata de Curtea Constitutionala prin care s-a retinut că măsura dispusă de art.38 lit.a) se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, dar și pe plan extern.
Se mai arata ca in declarația dată de pârâtă în punctul de trecere a frontierei aceasta a recunoscut că a locuit în străinătate din anul 2006, fără a preciza dacă șederea sa a fost legală, iar în Suedia a fost reținută de poliție pe motiv de tentativă de furt, fiind închisă într-o închisoare. Pârâta nu s-a prezentat în instanță pentru a combate susținerile reclamantei, nici nu a depus probe în favoarea ei, ceea ce demonstrează recunoașterea tacită a nerespectării legislației în străinătate, precum și a prevederilor art.5 din Legea nr.248/2005.
Se invoca prevederile art.27 alin.(1) din Directiva 2004/38/CE, "Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. " Directiva europeană stabilește condițiile pe care un cetățean al UE trebuie să le îndeplinească pentru a obține șederea în Suedia pe o perioadă de peste trei luni: "să fie angajat subordonat sau autonom, să dis pună pentru el și propria familie d e resurse economice suficiente pentru a nu ajunge în întreținerea statului și de o asigurare medicală sau de alt titlu necesar pentru a acoperi toate riscurile în teritoriul național", condiții pe care pârâta nu le-a îndeplinit, fiind îndepărtată din spațiul suedez.
Mai apreciaza apelanta ca măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat nu încalcă prevederile din Constituție sau alte instrumente juridice internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. Totodată, din interpretarea per a contrario a prevederilor art.52 din Legea nr.- rezultă că ulterior aderării se vor avea în vedere doar dispozițiile art.39 alin.( 1) în sensul restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru statul din care persoana în cauză a fost returnată, și nu pentru toată Uniunea Europeană.
Măsura returnării dispusă de autoritățile suedeze, astfel cum însăși pârâta recunoaște, este de natură să facă dovada că aceasta nu a respectat legislația din spațiul Uniunii Europene. Fiind în culpă pentru nerespectarea ordinii juridice interne a statului suedez, pârâta trebuie să suporte consecințele faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa ea a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile cu statele Uniunii Europene.
Autoritățile române au luat act de măsura autorităților străine, în baza Acordului și în baza obligațiilor asumate de statul nostru prin documente internaționale, fără a putea cenzura actul returnării dispus urmare a măsurii de returnare hotărâte de statul străin.
Apreciaza apelanta ca autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile suedeze, ci doar de a lua act de această măsură și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională.
Statul român, ca o necesitate de apărare a raporturilor cu statele membre UE, inclusiv în ceea ce privește migrarea forței de muncă, își sancționează propriii cetățeni pentru a îndrepta conduita acestora, în sensul respectării normelor care privesc dreptul de ședere pe teritoriul statelor gazdă.
După cum se poate observa, dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci este supus unor limitări legale, în concordanță cu documentele internaționale la care România este parte.
Art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că: "În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora. ". Or, Legea nr. 248/2005 este cea care stabilește aceste "îngrădiri", cărora toți cetățenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună.
Prin DC nr. 165 A/ 8.07.2008 pronuntata de Curtea de Apel B apelula fost respins ca fiind tardiv formulat.
Prin DC nr. 1083 / 5.02.2009 pronuntata de Inalta C de Casatie si Justitie
A fost admis recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației Internelor Împotriva deciziei nr. 165 din 8 iulie 2008 Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
In rejudecare, Curtea retine urmatoarele:
Cererea dedusă judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului suedez de unde a fost returnata parata la data de 21.01.2008, în baza Acordului de Readmisie încheiat între România și această țară, ratificat prin Lg. Nr. 642/ 2001, are ca temei juridic prevederile art. 38 alin. 1 lit. a din Legea 248/2005, modificată și completată prin OG 5/2006, care dispun că restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui Acord de Readmisie încheiat între România și acel stat.
Singurele probe administrate în cauză sunt reprezentate de talonul de returnare întocmit de Inspectoratul Poliției de Frontieră și declarația olografă dată de intimata pârâta la data returnării, din care rezultă că acesta a ieșit în mod legal din România, prin punctul de frontiera ajungând în Suedia unde a locuit o perioada de o saptamana, iar la intoarcerea in Romania a fost reținuta de autoritățile acestui stat pentru tentativa de furt.
Așa fiind, rezultă că intimata pârâta se află în situația de a fi fost într-adevăr returnata de pe teritoriul unui stat străin în baza unui Acord de Readmisie încheiat între România și acel stat, însă pentru a se dispune măsura restrângerii dreptului sau la liberă circulație pe teritoriul Suediei nu este suficientă prin ea însăși măsura returnării, dacă aceasta nu decurge ca necesară din împrejurările de fapt dovedite ale cauzei.
De asemenea, în cuprinsul Acordului de Readmisie dintre România și Suedia, singura obligație asumată de statele contractante a fost aceea de a readmite pe teritoriile lor proprii cetățeni care au fost depistați fără forme legale de intrare sau ședere pe teritoriul belgian și, respectiv a României (obligație îndeplinită de România cu privire la intimat), fără ca părțile contractante să-și asume vreo obligație ulterioară, corelativă readmisiei de a nu mai permite în viitor, pe o durată determinată accesul acelui cetățean pe teritoriul statului din care a fost returnat.
Or, art. 38 alin. 1 lit. a din Legea 248/2005, prevede doar posibilitatea de a se dispune restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație, ceea ce reprezintă o îngrădire a acestui drept fundamental al omului, îngrădire ce ar trebui să-și găsească o serioasă justificare în rațiuni de siguranță națională, de ordine sau sănătate publică, ipoteze ce nu sunt dovedite in cauza.
Se mai retine ca incepând cu data de 01.01.2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene, consecința directă fiind aceea că statul este obligat să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia, în speța de față relevanță prezentând normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a cetățenilor Uniunii pe teritoriul statelor membre (art.14 paragraful 2 raportat la art.17 și art.18 primul paragraf, art.39 și art.43 și urm. din, în forma consolidată si respectiv Directiva comunitara 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004 si Protocol ul 4 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ), precum si compatibilitatea prevederii legale interne cu cele ale normei comunitare.
Potrivit articolului 2 din Protocolul nr.4 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intitulat "Libertatea de circulație":
"- 2. Orice persoana este libera sa părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor si libertăților altora. -".
Admițând faptul că într-o societate democratică restrângerea dreptului la liberă circulație se poate dovedi legitimă, această restrângere nu este acceptată de Convenție decât ca o măsură strict necesară pentru apărarea instituțiilor democratice, din perspectiva justificării unui scop legitim, dintre cele prevăzute de art.2 al.3 din Protocol.
Pentru a răspunde exigențelor art.2 din Protocolul nr.4 la Convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime menționate la alin.3 și, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (inclusiv în cauze împotriva României), se afirmă constant faptul că principiul legalității (ingerinței) implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile. invocă frecvent jurisprudența sa constantă, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elveției, Hotărârea Rotaru împotriva României).
Textul de lege menționat nu este însă, suficient de previzibil și precis, încât să înlăture orice risc de interpretări divergente și arbitrariu.
Deși textul legal este accesibil, legea fiind publicată în Monitorul Oficial, acesta nu îndeplinește condiția de a fi previzibil și precis.
În jurisprudența, o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita.
Sintagma "prevăzută de lege" vizează și calitatea legii; prin această expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul Convenției, dreptul intern trebuind să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de art.2 al.1 din Protocolul nr.4.
Legea trebuie să definească suficient de clar limitele în care măsura restrângerii dreptului la libera circulație poate fi dispusă, respectiv condițiile în care măsura poate fi dispusă, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului.
Pentru a se determina "calitatea" dispoziției art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, modificată și completată, trebuie analizat în ce măsură aceasta stabilește cu suficientă precizie condițiile în care măsura restrângerii dreptului la liberă circulație poate fi dispusă direct de către instanța civilă.
Or, textul menționat nu definește condițiile de fond în care poate fi aplicată sancțiunea civilă a restrângerii dreptului la liberă circulație.
Singura condiție substanțială ce se impune a fi verificată la luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație este aceea ca cetățeanul român împotriva căruia se solicită a fi luată măsura, cu titlu de sancțiune civilă, direct de către instanța civilă, să fi fost returnat în România în baza unui acord de readmisie încheiat cu statul din care cetățeanul român a fost returnat.
Textul legal în baza căruia se solicită a fi luată măsura restrângerii dreptului la libera circulație nu impune verificarea condițiilor în care s-a procedat la returnare ori a circumstanțelor ținând de caracterul ilegal al șederii cetățeanului român pe teritoriul statului din care a fost returnat.
În aceste condiții, se poate aprecia chiar că ingerința în dreptul la liberă circulație al cetățeanului român returnat nu este una prevăzută de lege, în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect.
În ceea ce privește justificarea ingerinței de un scop legitim, măsura restrângerii dreptului de liberă circulație a cetățenilor români returnați în România în baza acordului de readmisie încheiat cu un stat terț nu este condiționată de nici una dintre justificările de excepție impuse de textul Convenției.
In acest sens se retine ca șederea ilegală a cetățeanului român pe teritoriul statului din care acesta a fost returnat pe baza acordului bilateral de readmisie nu constituie în sine o faptă de natură a aduce atingere siguranței naționale a statului român sau terț, siguranței publice sau ordinii publice, nu este reglementată ca faptă penală potrivit legislației române sau legislației statului terț, nu aduce atingere sănătății publice și nici drepturilor sau libertăților altuia.
În ceea ce privește consecințele frecventelor returnări ale cetățenilor români de pe teritoriul altor state, pe motive de ședere ilegală, în baza acordurilor de readmisie încheiate cu România, asupra tratamentului aplicat cetățenilor români care circulă în străinătate, acestea nu sunt suficiente prin ele însele pentru a justifica ingerința în dreptul la liberă circulație al cetățenilor români returnați.
În ce măsură condițiile suplimentare impuse cetățenilor români de către state terțe pentru exercițiul dreptului de circulație al acestora pe teritoriul statului respectiv, ca urmare a constatării fenomenului șederii ilegale a cetățenilor români pe teritoriul altor state, sunt în concordanță cu libertatea de circulație recunoscută de Convenție (dacă statul terț este parte la Convenție) sau de legea internă a statului respectiv ori de alte reglementări internaționale de care cetățeanul român se poate prevala în fața statului terț respectiv, excede cadrului procesual și nu prezintă nici o relevanță din perspectiva ingerinței în dreptul la liberă circulație a cetățeanului român returnat în baza acordului de readmisie produsă prin luarea unei măsuri în temeiul Legii nr.248/2005.
De altfel, faptul că legea internă a reglementat (chiar insuficient, imprevizibil și imprecis) doar cu titlu de sancțiune civilă luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație al cetățeanului român returnat, fără a considera fapta de ședere ilegală pe teritoriul statului din care a fost returnat ca infracțiune sau măcar contravenție, ci ca faptă civilă ilicitălato sensu, denotă faptul că, în aprecierea legiuitorului român, nici fapta și nici făptuitorul nu prezintă gradul de pericol social, nici măcar prin raportare la circumstanțele obiective sau personale (subiective) ale șederii ilegale, impus de considerarea faptei ca infracțiune sau contravenție.
În ceea ce privește caracterul necesar al măsurii justificate de scopul legitim într-o societate democratică, astfel de ingerință în dreptul la libera circulație trebuie să administreze un echilibru just între exigențele de interes general al comunității și imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului.
Potrivit jurisprudenței constante a, sub acest aspect trebuie analizat dacă limitarea dreptului la libera circulație corespunde unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă textul legal conține explicit sau implicit o justificare dintre cele ce se circumscriu scopului legitim prevăzut de art.2 al.3 din Protocolul nr.4 la Convenție.
Eventualele repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români de către state terțe cu privire la dreptul de liberă circulație pe teritoriul acestora nu constituie o nevoie socială imperioasă, din perspectiva art.2 al.3 din Protocol.
Este vorba doar despre perspectiva unor astfel de repercusiuni, iar nu de consecințe concrete deja produse.
Interesul în protejarea dreptului la liberă circulație în străinătate a celorlalți cetățeni români intră în conflict cu dreptul cetățeanului român returnat în baza acordului de readmisie la libera circulație, în condițiile în care acesta din urmă nu a fost sancționat pentru fapta de ședere ilegală pe teritoriul statului din care a fost returnat (faptă ce a determinat returnarea acestuia) și nu trebuie analizate circumstanțe obiective sau personale legate de caracterul ilegal al șederii, din perspectiva pericolului pe care l-ar prezenta circulația liberă a cetățeanului român pe teritoriul statului din care a fost returnat.
Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în statul din care cetățeanul român a fost returnat, dispusă direct prin hotărâre judecătorească de către instanța civilă, nu este o măsură eficientă, care să protejeze interesele celorlalți cetățeni români în privința exercițiului dreptului lor la libera circulație în străinătate.
Și din această perspectivă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a cetățeanului român returnat, este una disproporționată. Lipsa proporționalității este reținută sub aspectul lipsei de eficiență a unei astfel de măsuri astfel luată, fără efecte practice concrete și imediate.
ingerinței nu poate fi reținută în lipsa reglementării unor circumstanțe obiective sau personale ale persoanei vizate de măsura restrângerii dreptului la liberă circulație, care să justifice legitimitatea scopului măsurii, ținând de pericolul social pe care îl prezintă persoana celui returnat și/sau activitatea desfășurată de către acesta pe teritoriul statului din care a fost returnat, pentru valorile democratice protejate de art.2 al.3 din Protocolul nr.4.
Textul legal în baza căruia se solicită restrângerea dreptului la libera circulație trebuie să privească expres conduita persoanei returnate, cu privire la care se solicită luarea măsurii cu titlu de sancțiune civilă, ca o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate ca justificând un interes legitim aspecte generale, care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.
În consecință, prevederile art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, modificată și completată, nu pot fi aplicate în cauză, întrucât ele încalcă prevederile art.2 din Protocolul nr.4 la Convenție.
În ceea ce privește raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de către Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg:
- principiulsupremației dreptului comunitar:spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de drept intern. În fapt, prin instituirea unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele (Hotărârea Curții din 15 iulie 1964, Costa );
- principiul efectului direct al tratatelor: dispozițiile Tratatului CE au
efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, en Loos Administratie der );
-principiul efectului direct aldirectivelor: atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept intern neconforme cu directiva, dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker - );
-obligația de a nu aplica dreptul național contrar dreptului comunitar:orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curții din 9 martie 1978, delle Finanze dello Stato ).
Simpla mențiune, în expunerea de motive a Legii nr.248/2005 a faptului că aceasta respectă prevederile tratatelor internaționale la care România este parte (inclusiv Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), nu constituie în sine o garanție a respectării acestora în conținutul ei și nu exclude interpretarea și aplicarea legii respective de către instanța civilă (învestită cu aplicarea sancțiunii civile a restrângerii dreptului cetățeanului român la libera circulație în privința statului membru al Uniunii Europene din care a fost returnat în baza acordului bilateral de readmisie) din perspectiva prevederilor art.20 din Constituția României revizuită.
Simpla mențiune în preambulul nr.OUG96/2006 (de modificare a Legii nr.248/2005) a faptului că modificarea legii se impune în scopul realizării acquis-ului comunitar (în perioada preaderării României la Uniunea Europeană) sub aspectul transpunerii în dreptul intern a Directivei comunitară 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004, nu constituie în sine o garanție a transpunerii efective și corespunzătoare a Directivei comunitare în conținutul ei și nu exclude interpretarea și aplicarea legii respective de către instanța civilă (învestită cu aplicarea sancțiunii civile a restrângerii dreptului cetățeanului român la libera circulație în privința statului membru al Uniunii Europene din care a fost returnat în baza acordului bilateral de readmisie) din perspectiva a dreptului comunitar.
Nu face obiectul cauzei, excedând cadrului procesual, precum și obiectului de reglementare al Legii nr.248/2005, cercetarea legalității sau justeței măsurii de returnare dispusă de autoritățile suedeze față de pârâta, în baza acordului bilateral de readmisie intervenit între România și Suedia.
Împrejurarea că autoritățile suedeze au dispus returnarea pârâtei nu este prin ea însăși suficientă pentru ca instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului român pe teritoriul acestui stat, legea internă, impunând această unică și esențială condiție de fond pentru aplicarea sancțiunii civile, fiind insuficientă și din perspectiva principiului de drept comunitar substanțial al liberei circulații a persoanelor în spațiul Uniunii.
Instanța română trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație, respectiv legalitatea și temeinicia solicitării luării măsurii prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri, ordinea juridică comunitară făcând parte integrantă din ordinea juridică internă și în concordanță cu care aceasta din urmă trebuind să se afle.
Sub acest aspect, este reținută incidența dispozițiilor art.234 din Tratatul CEE, potrivit cărora, "ispozițiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate anterior intrării în vigoare a prezentului tratat între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte. În măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu prezentul tratat, statul sau statele membre în cauză recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. La nevoie, statele membre își acordă reciproc sprijin în vederea atingerii acestui scop și adoptă, dacă este cazul, o poziție comună. În aplicarea convențiilor menționate la primul paragraf, statele membre iau în considerare faptul că avantajele consimțite prin prezentul tratat de fiecare dintre statele membre fac parte integrantă din instituirea Comunității și, din această cauză, sunt inseparabil legate de crearea instituțiilor comune, de atribuirea de competențe în favoarea acestora și de acordarea acelorași avantaje de către toate celelalte state membre."
Acordul dintre România și Suedia privind readmisia, în statul emitent al pașaportului, a persoanelor aflate în situație ilegală pe teritoriul celuilalt stat, aprobat prin Legea nr.45/1997, nu conține obligații specifice în sarcina României în sensul luării unor măsuri de restrângere a libertății de circulație a persoanelor care au fost returnate din Suedia.
Singura obligație esențială asumată de România prin acest acord a fost aceea de a readmite cetățenii săi, care au fost expulzați de către statul francez, Acordul fiind încheiat în scopul "combaterii imigrației ilegale", iar nu a "emigrației" ilegale, astfel cum rezultă din preambulul acestuia.
În ceea ce privește, art.14 paragraful 2 raportat la art.18 primul paragraf, la art.39 instituie unul dintre principiile ce guvernează piața internă, constituind unul dintre pilonii ce o fundamentează, și anume principiul liberei circulații a cetățenilor Uniunii (art.17) în spațiul pieței comune, în special a celor care se deplasează pentru a munci pe teritoriul altui stat membru decât cel ai căror cetățeni naționali sunt.
În conținutul acestui drept, cetățenilor Uniunii le este recunoscut și dreptul de ședere (de a circula pe o perioadă determinată, de până la 3 luni în spațiul Uniunii, potrivit art.62 paragraful 3 din ) și de a se stabili (sub aspectul locuinței ori a așezământului comercial, potrivit art.39 și art.43 și urm. din ) pe teritoriul oricărui stat membru.
Potrivit art.17 paragraful 2 din, cetățenii Uniunii se bucură de drepturile recunoscute de Tratat. Dreptul de liberă circulație în spațiul pieței interne fiind unul concret și clar definit sub aspectul conținutului, este susceptibil a fi invocat direct de către cetățenii Uniunii în fața instanțelor naționale.
În aplicarea dreptului comunitar, în virtutea principiului supremației acestuia, instanțele naționale trebuie să aibă în vedere aplicarea directă a prevederilor ce consacră drepturi concrete, în mod direct, independent de invocarea de către titularul dreptului a prevederilor Tratatului în mod expres, atunci când legea națională, ce reglementează restrângeri ale acestor drepturi, nu este în concordanță cu limitele recunoașterii și conținutului acestor drepturi prevăzute de Tratat.
În aplicarea acestui principiu și în reglementarea detaliată a conținutului concret al dreptului recunoscut cetățenilor Uniunii a fost e fost adoptată Directiva comunitară 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
O dată stabilită aplicabilitatea lor directă în speță, prevederile Directivei comunitare trebuie interpretate și aplicate în virtutea principiilor consacrate și de drepturile recunoscute în principiu în
În speță, este vorba despre dreptul de a ieși din țara emitentă a actului de identitate sau a pașaportului, pentru a circula sau a se stabili pe teritoriul unui alt stat membru, drept reglementat ca atare de Directiva comunitară 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004, netranspusă corespunzător în dreptul intern prin Legea nr.248/2005, drept ce intră în conținutul dreptului la liberă circulație.
În consecință, prevederile Directivei sunt direct aplicabile în raportul dintre pârât și reclamant, autoritate a administrației publice centrale, raport juridic de autoritate născut în baza Legii nr.248/2005, sub aspectul aplicării însă, a unei sancțiuni civile de către instanța judecătorească civilă, cât timp este vorba despre un drept recunoscut de Directiva comunitară prin prevederi necondiționate, clare și precise, în favoarea cetățenilor Uniunii, în virtutea principiului liberei circulații a persoanelor pe teritoriul pieței interne, consacrat de, și a conținutului concret al dreptului la liberă circulație recunoscut cetățenilor Uniunii de același Tratat.
directă a prevederilor Directivei comunitare netranspuse corespunzător în dreptul intern nu este condiționată de invocarea acestora în mod expres, de către titularul dreptului concret recunoscut prin aceste prevederi, cât timp este reținută incompatibilitatea prevederii legale naționale cu cea comunitară în aplicarea principiului supremației dreptului comunitar în ordinea juridică națională, principiu a cărui aplicabilitate nu este lăsată la latitudinea părții (titular al dreptului în discuție).
Examinând conținutul Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, Curtea constată că România avea obligația ca, până la data de 1 ianuarie 2007, să transpună dispozițiile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004, în dreptul intern, obligație ce nu a fost însă îndeplinită, Legea nr.248/2005 nefiind până în prezent modificată și armonizată cu dispozițiile cuprinse în Directivă.
Potrivit art.4 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, dreptul de ieșire, este definit ca " dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru", fără a fi impuse " vize de ieșire și nici alte formalități echivalente".
Potrivit art.27-29 din Directivă, statele membre nu pot restrânge dreptul de intrare și dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii decât pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, fără ca aceste motive să poată fi justificate în scopuri economice. " Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală" (art.27 al.2 din Directivă).
Din perspectiva acestor prevederi, este pus în discuție dreptul cetățeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili în statul membru al Uniunii, din care cetățeanul român a fost returnat în baza acordului de readmisie, încheiat de către România cu statul respectiv (România devenind membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art.52 din Legea nr.248/2005, interdicția la liberă circulație poate fi impusă doar cu privire la teritoriul statului spaniol, din care pârâtul a fost returnat).
În ceea ce privește compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, în privința excepțiilor ce grevează dreptul cetățeanului român de a ieși din țară în scopul de a călători/a se stabili/a munci pe teritoriul Suediei, norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul român ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Pe de altă parte, aplicarea sancțiunii civile a restrângerii dreptului de liberă circulație a cetățeanului român returnat dintr-un stat membru al Uniunii în baza unui acord de readmisie este una disproporționată, în raport de scopul urmărit.
Principiul proporționalității măsurii restrângerii dreptului la libera circulație pe teritoriul statului din care cetățeanul român a fost returnat ar fi fost respectat dacă scopul urmărit ar fi fost unul dintre cele trei expres și limitativ prevăzute de Directivă (ordinea, siguranța sau sănătatea publice).
Simpla returnare a cetățeanului român pentru ședere ilegală pe teritoriul statului suedez nu constituie, prin ea însăși, o atingere adusă vreuneia dintre cele trei valori democratice menționate. Cat priveste savarsirea de catre parata a infarctiunii de tentativa la furt, Curtea apreciaza ca aceasta nu a fost dovedita in cauza, avand in vedere ca in cuprinsul declaratiei olografe data de aceasta la momentul returnarii fapta a fost doar mentionata, insa nu si recunoscuta de catre parata, iar pe de alta parte dovada savarsirii acestei fapte nu poate fi facuta decat printr-o hotarare judecatoreasca de condamare, act care nu a fost depus la dosar.
Intenția de a asigura o bună imagine a României, ai căror cetățeni obișnuiesc a nu îndeplini condițiile legale de ședere pe teritoriul altor state, prin stoparea unui astfel de fenomen, constituie o motivare legată de considerații de prevenție generală, care nu poate justifica restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului. Măsura justificată de astfel de rațiuni este una disproporționată, justul echilibru între recunoașterea și protecția dreptului la liberă circulație a pârâtului și interesul statului în prevenirea sau diminuarea unui astfel de fenomen fiind rupt în detrimentul dreptului pârâtului.
În consecință, norma internă este incompatibilă cu cea comunitară și se impune a fi înlăturată ca atare.
În aceste condiții, Curtea urmează să facă aplicarea principiului efectului direct al Directivei comunitare la situația de fapt din prezenta speță și, în considerarea principiul supremației dreptului comunitar, va constata că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean român, este norma comunitară, respectiv art.27 și urm. din Directivă.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat restrângerea dreptului pârâtului la libera circulație pe teritoriul Uniunii, motivând cererea exclusiv pe considerentul că pârâta a fost returnata de pe teritoriul Suediei în baza unui acord de readmisie. Înscrisurile depuse în dovedirea cererii nu atestă o altă situație de fapt decât aceea că pârâta ar fi încălcat dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat.
Așa cum s-a arătat mai sus, art.27-29 din Directivă prevăd situațiile de excepție în care se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație, respectiv ordinea, siguranța sau sănătatea publice.
Prin raportare la aceste dispoziții legale, Curtea apreciază că simpla nerespectare a condițiilor referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul statului suedez a unui cetățean român nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publice, pentru a justifica restrângerea, cu titlu de sancțiune civilă, prin hotărâre judecătorească, de către instanța civilă română, a dreptului pârâtului de a circula liber pe teritoriul Suediei.
În speță nu au fost invocate circumstanțele reale sau personale referitoare la conduita pârâtului pe teritoriul statului suedez, neputându-se reține faptul că simpla încălcare de către pârât a condițiilor și a termenului de ședere ar constitui "o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății", mai ales în condițiile în care "nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală"; nici măcar "condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri", de restrângere a libertății de circulație.
Libertatea de circulație a pârâtului (în sensul interzicerii de a părăsi țara pentru a se reîntoarce pe teritoriul din care a fost returnat) nu poate fi restrânsă decât în situațiile de excepție prevăzute la art.27-29 din Directiva comunitară și care trebuie invocate și dovedite ca atare.
Cat priveste Decizia nr. 855/28.11.2006, prin care s-a statuat ca normele art 38 si 39 din Lg. 248/2005 sunt constitutionale, Curtea apreciaza ca aceasta nu isi poate produce efecte juridice in cauza, fata de cele mai sus retinute, in sensul ca norma interna este in contradictie cu norma comunitara, iar in aceasta situatie se aplica cu prioritate norma comunitara.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul-reclamant MINISTERUL INTERNELOR ȘI REFORMEI ADMINISTRATIVE--DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE cu sediul în B,-, sector 1 împotriva sentinței civile nr.473 din 10.03.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă domiciliată în, str. - nr. 28, jud. V, ca nefondat.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.09.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red. SP/ 29.10.2009
Tehnored. AP
5 ex./19.10.2009
Președinte:Mihaela ParaschivJudecători:Mihaela Paraschiv, Silvia Pană
