Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 196/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.196 /A/2008 | |
Ședința publică 1 august 2008 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Andrea Țuluș | - - |
JUDECĂTORI: Andrea Țuluș, Eugenia Pușcașiu | - - |
GREFIER: | - - |
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE împotriva sentinței civile nr. 707 din 5 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, privind și pe pârâtul, precum și pe intimatul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect limitarea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, procuror.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul a fost declarat în termenul legal, s-a comunIcat intimaților și este scutiti de la plata taxelor judiciare de timbrui și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, nefiind alte cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentanta intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ pune concluzii în sensul respingerii apelului ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinice și legale a sentinței pronunțată de instanța de fond, întrucât chiar dacă se vorbește despre împrejurarea că ar fi existat o altercație între pârât și alte persoane, nu s- afăcut dovada că pârâtul a fost condamnat prentru vreo infracțiune, astfel că există prezumția de nevinovăție.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă 707/5 iunie 2008 Tribunalului Maramureșs -a respins cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte cu sediul în B privind pe pârâtul arătându-se următoarele considerente:
Pârâtul a fost returnat din Franța, la începutul lunii mai 2008.
Singura probă pe care reclamanta a depus-o în susținerea cererii sale este declarația pe proprie răspundere a pârâtului (fila 3 dosar), în care acesta explică sumar circumstanțele în care a fost reținut de autoritățile franceze și returnat și talonul de returnare întocmit de agentul poliției de frontieră cu ocazia intrării pârâtului în țară.
Conform cu dispozițiile art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la. pct.3 și 4, restrângerea dreptului la libera circulație a persoanelor se poate dispune numai pentru considerente ce privesc securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Prin probele administrate în cauza de față reclamanta nu a dovedit că prezența pârâtului ar reprezenta o amenințară reală (chiar eventuală) pentru vreuna din valorile sociale ocrotite, enumerate mai sus.
Reclamanta nu a dovedit că pârâtul ar fi autorul vreunei fapte penale, că ar reprezenta ca persoană vreun pericol pentru drepturile și libertățile altora. Simpla declarație olografă a pârâtului în care explică circumstanțele în care a fost reținut (chiar în condițiile în care a fost dată în fața agentului poliției vamale) nu poate constitui prin ea însăși o dovadă că prezența pârâtului în statul de unde a fost returnat este o amenințare pentru valorile sociale enumerate. Doar în baza acestei declarații olografe nu se poate dispune restrângerea dreptului de liberă circulație a persoanei, în condițiile în care la dosarul cauzei nu există nici un înscris emis de autoritățile franceze, din care să rezulte aspectele de mai sus. Pentru a se poate face aplicarea dispozițiilor legale privind restrângerea dreptului la libera circulație este absolut necesar să existe dovezi certe care să justifice necesitatea unor măsuri restrictive.
Ar fi excesiv și nejustificat să se dispună restrângerea dreptului la libera circulație al pârâtului, exclusiv pe baza unui înscris olograf (declarație), redactat de pârâtul însuși, fără nici un fel de alte probe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative B solicitând schimbarea ei în sensul admiterii cererii.
În motivarea apelului ei, reclamanta învederează că în mod greșit a apreciat prima instanță că aplicarea măsurii restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație în străinătate al unui cetățean român, reglementată de art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005, este condiționată de returnarea acelui cetățean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetățean a încălcat legislația statului de unde a fost returnat.
Returnarea pârâtului pentru ședere ilegală, declarația dată în punctul de trecere a frontierei și documentele întocmite de către autoritățile străine dovedesc încălcarea de acesta a legislației statului belgian, nefiind necesară efectuarea și a altor dovezi în acest sens.
Prin înaintarea acțiunii, apelanta a respectat prevederile legale corespunzătoare din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare, art. 38 lit. a și art. 39 alin. 1.
Prevederile art. 38 din aceeași lege, prin formularea "restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani - cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat", lasă la aprecierea persoanei perioada pentru care se va dispune măsura, în funcția de situația concretă a persoanei în cauză.
Se observă că textul nu condiționează instituirea restricției decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care sa dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl prezintă persoana în cauză pentru valorile sociale pretins protejate.
Curtea Constituțională a reținut prin decizia nr. 855/28.11.2006 că măsura dispusă de art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, dar și pe plan extern. Potrivit art. 147 alin.(4) din Constituția României revizuită deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii.
Conform art. 39 alin.(l), "în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureșt i".
Așa cum se poate observa, art. 38 și 39 din Legea nr. 248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să nu fie aplicate începând cu 01.01.2007.
În pronunțarea deciziei nr. 855/28.11.2006, Curtea Constituțională a avut în vedere inclusiv expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 unde se arată că "adoptarea unui act normativ care să reglementeze condițiile exercitării dreptului la libera circulație în străinătate, în acord cu prevederile Constituției, precum și cu alte documente internaționale în domeniul protecției drepturilor omului, la care România este parte, se constituie într-un demers necesar într-o societate democratică având la baza sistemului de valori principiile umaniste promovate în spațiul european. Pentru aceste considerente a fost elaborată prezenta lege, care asigură implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale."
Astfel, nu se poate susține că măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat În baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat încalcă prevederile din Constituție sau alte instrumente juridice internaționale referitoare la dreptul la libera circulație. Acest act normativ a fost și este aplicabil atât anterior datei de 01 ianuarie 2007, cât și ulterior acestei date. Acolo unde s-a dorit ca după data de 01.01.2007 să nu fie aplicabil, actul normativ a exprimat-o în mod direct - de exemplu, art. 52. Totodată, din interpretareaper a contrarioa prevederilor art. 52, rezultă că ulterior aderării se vor avea în vedere doar dispozițiile art.39 alin.(l) n sensul restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru statul din care persoana în cauză a fost returnată, și nu pentru toată Uniunea Europeană.
De asemenea, având în vedere cele declarate de către pârât în punctul de trecere a frontierei, în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 157/2005, prin care a fost ratificat Tratatul privind aderarea. Bulgaria și României la Uniunea Europeană, reglementează, prin anexa VII alin. 9, posibilitatea ca statele membre, inclusiv a statului român, de a deroga de la dispozițiile art. 2 al Directivei. Această derogare poate viza acele dispoziții ce preiau prevederile Directivei nr. 68/360/CEE privind eliminarea restricțiilor de a circula și locui în cadrul Comunității Uniunii Europene pentru lucrătorii statelor membre și care nu pot fi disociate de dispozițiile din Regulamentul CEE nr. 1612/1968 privind libera circulație a lucrătorilor din cadrul comunității. Cu alte cuvinte, prin această prevedere legală, se oferă vechilor state membre ale Uniunii posibilitatea de a refuza accesul resortisanților români pe piața forței de muncă din respectiva țară până la sfârșitul unei perioade de până la 2 ani de la data aderării.
Prin urmare, prin această prevedere legală, s-a suspendat, pe o perioadă de 2 ani de la data aderării României, aplicabilitatea Directivei nr. 2004/38/CE, în privința lucrătorilor, cu excepția menționată la alin. 2 al anexei VII la Legea nr. 157/2005 care vizează persoanele care muncesc legal într-un stat membru UE pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin 12 luni. Astfel, doar acestei categorii de lucrători le este pe deplin aplicabilă libertatea de circulație a lucrătorilor, în timp ce persoanele care lucrau clandestin sunt pasibile de a suporta anumite consecințe negative, dispuse fie de statul respectiv, fie de statul al cărui resortisant este.
Măsura returnării dispusă de autoritățile franceze este de natură să facă dovada că acesta nu a respectat condițiile de ședere în spațiul Uniunii Europene. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecințele faptelor sale, având în vedere că prin conduita sa a adus atingere imaginii și intereselor României în raporturile cu statele Uniunii Europene.
Autoritățile române au luat act de măsura autorităților străine, în baza Acordului și în baza obligațiilor asumate de statul nostru prin documente internaționale, fără a putea cenzura actul returnării dispus urmare a măsurii de returnare hotărâte de statul străin. Autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile belgiene, ci doar de a lua act de această măsură și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională.
România trebuie să își probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și de a-și consolida poziția de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere, a pârâtului (ca și a altor persoane aflate în situații similare) pe teritoriul altor state ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetățenilor români, ceea ce este de natură să justifice o astfel de restricție, admisă de art. 2 alin. 4 al Protocolului nr. 4 la. care prevede că "drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Art. 25 din Constituție prevede că "Dreptul la libera circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept". Astfel, libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții stabilite de lege. Or, aceste reguli sunt strict stabilite în cuprinsul Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români n străinătate, cu modificările și implementările ulterioare, astfel:"români care îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta lege, le este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a migra și de a reveni oricând în țară". De asemenea, dispozițiile art. 5 din același act normativ prevăd limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate, printre care cele mai importante consideră că sunt acelea de a respecta legislația României, de a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea României ori care să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, precum și aceea de a respecta legislația statului în care se află, și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul acestui stat, în condițiile stabilite prin legislația acestui stat sau prin documentele internaționale încheiate cu România.
Art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că: "În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora.". Or, Legea nr. 248/2005 este cea care stabilește aceste "îngrădiri", cărora toți cetățenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, precum și a celor de ordine publică, raportat la dispozițiile art. 292 alin. 1 și 295 alin. 1. pr. civ. curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în esență, starea de fapt se rezumă la împrejurarea că pârâtul a lucrat fără forme legale în Franța, fiind returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară, iar motivele de apel se fundamentează pe împrejurarea că acest fapt în sine justifică restrângerea dreptului la liberă circulație, instanța română neavând dreptul să cenzureze actul returnării, ci doar să ia act de acesta și să stabilească măsurile prevăzute de legislația națională.
Această argumentare nu subzistă, întrucât, prin Hotărârea din 10 iulie 2008 pronunțată în Cauza 33/2007, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că " Articolul 18 CE și articolul 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circula ie și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetă enii Uniunii și membrii familiilor acestora de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special pentru motivul că a fost returnat anterior din acest stat pentru că se afla acolo în situație de "ședere ilegală", cu condiia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății și, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Îi revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este cazul în cauza cu a cărei soluționare este sesizată."( )
Iată, deci, că, printr-o hotărâre preliminară, cu valoare de precedent judiciar, CJCE a stabilit că simpla returnare a unui resortisant de pe teritoriul altui stat nu este suficientă pentru a justifica luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație, ci este necesară verificarea de către instanța națională a întrunirii a două condiții cumulative, și anume, una ce vizează conduita personală a resortisantului, care trebuie să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, iar cealaltă ce vizează finalitatea măsurii, întrucât ea trebuie să fie aptă să realizeze obiectivul urmărit, cu respectarea principiului proporționalității.
Desigur, interesul fundamental al societății, așa cum rezultă din motivarea curții și din jurisprudența sa în această materie, la care ea și face trimitere în cuprinsul hotărârii (Hotărârea din 31 ianuarie 2006, Comisia/Spania, C-503/2003), se referă la ordinea publică a statului membru care adoptă măsura respectivă, măsura neputându-se întemeia exclusiv pe motive invocate de un alt stat membru în scopul de a justifica o decizie de expulzare (pct.25 din hotărâre). Oricum, măsura luată de autoritățile belgiene, față de actele existente la dosar ( 3,4 dosar tribunal), nu a fost întemeiată pe motive de ordine publică.
Din motivarea apelului, rezultă că interesul fundamental a cărui ocrotire se urmărește este stoparea migrației ilegale a forței de muncă, reclamanta susținând că anexa VII alin. 9 din Tratatul de aderare a și a României la Uniunea Europeană permite statelor membre ale uniunii să refuze accesul resortisanților români pe piața forței de muncă până la împlinirea unei perioade de 2 ani de la data aderării.
În realitate, așa cum rezultă din alin. 2 al acestei anexe, la care face trimitere alin. 9 invocat, în perioada de 2 ani (ce poate fi prelungită cu încă 5 și care poate fi reexaminată de Comisie), nu este refuzat accesul resortisanților români pe piața forței de muncă din alte state membre ale Uniunii, ci doar sunt suspendate față de aceștia prevederile art. 1-6 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68. Art. 1-6 constituie titlul I al Regulamentului, intitulat "Accesul la încadrarea în muncă", referindu-se dreptul resortisanților statelor membre ale comunității de a avea acces la încadrarea în muncă în condiții egale cu resortisanții statului pe al cărui teritoriu își desfășoară activitatea. În chiar cuprinsul alin. 2 al anexei 9 se vorbește expres de resortisanți români "admiși după aderare pe piața forței de muncă dintr-un actual stat membru", iar, în măsura în care aceasta se referă la o perioadă neîntreruptă de cel puțin 12 luni, ei vor beneficia de aceleași drepturi.
Nu s-a susținut de reclamantă existența vreunei dispoziții din legislația franceză referitoare la accesul resortisanților români pe piața forței de muncă, pentru a se pune problema probei legii străine, pârâtul fiind, oricum, returnat nu datorită cetățeniei sale, ci datorită împrejurării că a muncit fără forme legale. Aceasta reprezintă o încălcare a unei norme de drept, deci o tulburare a ordinii sociale, însă nu este suficientă în sine pentru a vorbi de existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății. De altfel, este greu de imaginat că pârâtul ar fi refuzat o ofertă de a munci în condiții legale, cu toate drepturile aferente unei astfel de angajări.
Iată, deci, revenind la prima condiție privind conduita pârâtului, nu s-a făcut dovada că acesta ar reprezenta o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, nici în ceea ce privește statul din care a fost returnat și cu atât mai puțin în ceea ce privește statul român, al cărui resortisant este.
Analizarea celei de-a doua condiții devine superfluă câtă vreme cele două trebuie întrunite cumulativ.
Dacă s-ar aprecia, totuși, trecându-se peste considerentele de mai sus, că munca la negru reprezintă în sine o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa societății, nu este întrunită nici a doua condiție, întrucât măsura adoptată ar împiedica, este adevărat, o nouă angajare a pârâtului fără forme legale, însă în nici un caz nu ar rezolva problema migrației ilegale a forței de muncă, dacă măsura nu este susținută și de altele privind persoana angajatorului, de acesta depinzând în primul rând să angajeze în condiții legale sau nu un resortisant al altui stat.
În plus, nu poate fi stabilită vreo proporționalitate între conduita pârâtului și măsură restrângerii dreptului la liberă circulație (durata ei), câtă vreme autoritățile belgiene nu au administrat nici o probă privind condițiile în care a muncit pârâtul, cel puțin sub aspectul duratei și al remunerației.
În temeiul art. 296.pr.civ. curtea,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva sentinței civile nr. 707 din 5 iunie 2008 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr- pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din data de 1 august 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - -
în semnează
președintele instanței
RED.
DACT. 5 EX./04.08.2008.
JUD.FOND.
Președinte:Andrea ȚulușJudecători:Andrea Țuluș, Eugenia Pușcașiu
