Libera circulație a persoanelor în UE, străinătate. Decizia 9/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2446/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.9/A
Ședința publică de la 07 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mihai Andrei Negoescu Gândac
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureștia fost reprezentată de procuror.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulat de apelantul - reclamant MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, împotriva sentinței civile nr.978 din 09.07.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât.
are ca obiect - limitarea exercitării dreptului la libera circulație.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns apelantul - reclamant Ministerul Administrației și Internelor Direcția Generală de Pașapoarte și intimatul - pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat, și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingerea a apelului, ca neîntemeiat, menținerea sentinței civile nr.978 din 09.07.2009, deoarece în cauză nu s-a dovedit, că șederea fără forme legale, pe teritoriul statului Francez, al intimatului - pârât nu constituie, un pericol grav, pentru ordinea publică și siguranța națională a statului.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr-, reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Elveția al pârâtului, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, fără cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 2.05.2009, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin HG 278/1994.
Reclamanta a mai arătat că, în vederea integrării în Uniunea Europeană, România trebuie să acționeze în vederea stopării migrației ilegale, iar prezenta, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere, a pârâtului (ca și a altor persoane aflate în situații similare) pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul, cu repercusiunile negative de rigoare asupra tratamentului aplicat cetățenilor români în materie de viză.
In drept, au fost invocate dispozițiile art.5, art.38, art.39 Legea nr.248/2005 și dispozițiile art. 242 Cod de procedură civilă.
Cererea a fost legal timbrata cu taxa timbru 8 lei si timbru judiciar 0,3 lei.
In dovedirea cererii, s-au depus la dosar: proces-verbal din 18.09.2007 si talonul de returnare, în copii certificate pentru conformitate cu originalul.
Prin sentința civilă nr.978/09.07.2009 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.
Analizând probatoriul administrat, Tribunalul a apreciat că acțiunea nu este întemeiată și a respins-o, pentru următoarele considerente:
In cadrul dreptului intern, sediul materiei în discuție îl reprezintă Legea nr.248/20.07.2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, astfel cum a fost completată și modificată prin OG nr. 5/2006, cu relevanță în speță prin prevederile art. 38 lit. a și art. 39.
Acest act normativ trebuie coroborat cu prevederile constituționale, respectiv art.25, "Libera circulație", conform căruia: "1.Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept. 2. cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară".
Totodată, se impune a fi avute în vedere și dispozițiile art. 20 din Constituție, text constituțional potrivit căruia: " 1.Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.2.Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Conform art.2 parag.2-4 din Protocolul nr.4 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin care se recunosc anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează deja în Convenție și în primul Protocol adițional la Convenție, " 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa;3.Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora;4.Drepturile recunoscute în. 1, pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Rezultă deci că, și prin prisma Protocolului nr. 4 la Convenție, drepturile care compun libertatea de circulație pot cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de dispozițiile art.2 parag.3 și parag.4, respectiv: limitările acestor drepturi trebuie să fieprevăzute de lege, să urmărească unscop legitim( identificat în prevederile art. 2. 3 din Protocol ) șisă fie necesareîntr-o societate democratică, necesitate analizată prin prismaraportului de proporționalitateîntre scopul urmărit prin aplicarea unei limitări a drepturilor individului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
In speță, Tribunalul a constatat în primul rând că dispozițiile cuprinse în art. 38 lit. a din Legea nr.248/2005, privind restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pe o perioadă de cel mult trei ani sunt de natură a restrânge dreptul la libera circulație al individului, garantat de Protocolul nr.4 adițional la Convenție ( ceea ce constituie o ingerință în sensul Convenției ).
In consecință, va analiza în ce măsură această ingerință se încadrează în prevederile de excepții ale art.2 parag.3 și 4 din Protocol, respectiv respectarea principiului legalității, în ce măsură scopul urmărit se regăsește în prevederile art.2 parag.3 din Protocol și în ce măsură a fost respectat principiul proporționalității între interesul individului al cărui drept ce cere a fi restrâns și interesul general al societății.
Față de prevederile exprese ale art.38 lit.a și art.39 din Legea nr.248/2005, Tribunalul a constatat că măsura solicitată are o bază în dreptul intern, fiind astfel respectat principiul legalității, restrângerea fiind ca atare prevăzută de lege.
In ceea ce privește scopul urmărit printr-o asemenea restrângere, Tribunalul a constatat însă că măsura restrângerii dreptului la libera circulație în condițiile art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 (pentru o persoană care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie) nu se regăsește în prevederile art. 2 parag. 3 din Protocol, astfel încât urmează a se analiza în ce măsură sunt respectate exigențele impuse de art. 2 parag. 4 din același Protocol, respectiv în ce măsură restrângerea dreptului la libera circulație este justificată de interesul public într-o societate democratică, cu alte cuvinte, în ce măsură restrângerea este proporțională cu scopul urmărit prin adoptarea ei.
Sub acest aspect, Tribunalul a apreciat că dispozițiile pertinente ale legii în discuție sunt redactate în termeni generali, în cuprinsul art. 38 lit. a și art.39 din Legea nr.248/2005 stabilindu-se că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani, instanța competentă fiind Tribunalul București, cererea soluționându-se cu celeritate, în termen de 5 zile de la primirea solicitării de către instanța de fond și în termen de 3 zile de la primirea cererii de către instanța investită cu soluționarea căii de atac.
Singurele elemente clar definite sunt deci cele referitoare la categoriile de persoane cărora li se poate aplica măsura în discuție, ca și cele referitoare la aspecte procedurale, legiuitorul neprecizând însă motivele pentru care această măsură ar fi necesară într-o societate democratică, legea fiind redactată astfel în termeni generali, care nu corespund exigențelor Convenției (redactarea în termeni generali a legii interne fiind de altfel sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rotaru contra României ).
Tribunalul a apreciat totodată că, prin modalitatea de reglementare în dreptul intern a măsurii limitării dreptului la libera circulație a persoanelor, raportul de proporționalitate între interesul general al societății (învederat în cererea de chemare in judecata ca fiind stoparea migrației ilegale) și interesul particular al persoanei supuse măsurii de limitare a dreptului de libera circulație nu a fost respectat, justul echilibru fiind rupt.
Astfel, conform art.38 alin.3 din Legea nr.248/2005, cu modificările ulterioare, instanța care soluționează cauza în fond trebuie să se pronunțe asupra cereriiîn termen de 5 zile de la primirea solicitării, iar instanța care judecă în calea de atac trebuie să se pronunțeîn termen de 3 zile de la primirea cererii.
In aceste condiții, având în vedere că aceste cauze se judecă cu citarea părților, conform regulii generale prevăzute de art.85 Cod de procedură civilă (legea specială nedispunând soluționarea fără citare), rezultă că, în mod evident, procedura de citare a pârâtului nu se poate îndeplini cu respectarea art.114/1 alin.3 Cod de procedură civilă (are prevede că primul termen de judecată va fi stabilit astfel încât, de la data primirii citației, pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 5 zile pentru a-și pregăti apărarea în procesele urgente - cum este cazul celui de față.
Mai mult, față de prevederile legii speciale arătate mai sus, referitoare la termenul impus pentru soluționarea cererii, rezultă că, deși prevederile art.114/1 alin.3 Cod de procedură civilă nu pot fi respectate, instanța nici nu are posibilitatea să amâne cauza pentru acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării pârâtului, fiind practic obligată să soluționeze cauza de la primul termen de judecată ( neputând fi respectate, de altfel, nici prevederile art.156 alin.1 Cod de procedură civilă).
In aceste condiții, Tribunalul a apreciat că, în mod evident, atât timp cât dispozițiile procedurale cuprinse în legea specială impun practic limitarea dreptului la libera circulație a persoanelor, fără a le da însă acestora posibilitatea să își facă orice apărări, justul echilibru între interesul general și interesul particular nu este respectat, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al acestora fiind disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, aplicată cu prioritate față de dreptul intern, conform art. 20 din Constituție.
Tribunalul a subliniat, totodată, că pe acest aspect trebuie avute în vedere și soluțiile jurisprudențiale ale organelor Convenției generate de acestea, indiferent dacă ele au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau, de cele mai multe ori, în cauze privitoare la celelalte state părți la Convenție.
Practica organelor Convenției în privința aplicării dispozițiilor parag. 2 al art. 2 din Protocolul nr.4 este însă foarte restrânsă, în speță o anumită relevanță prezentând numai cauza Peltonen împotriva Finlandei și cauza împotriva Finlandei. In această cauză, fosta Comisie a decis că libertatea de a părăsi orice țară implică dreptul pentru cel interesat de a pleca, la alegerea sa, în orice țară dispusă să-l primească. De aceea, ea a apreciat refuzul autorităților finlandeze de a elibera un pașaport unui cetățean finlandez ce locuia în Suedia constituie o atingere adusă libertății acestuia de a-și părăsi țara, independent de acordul de liberă circulație în vigoare între țările nordice, ca și refuzul de a elibera un pașaport unei persoane cu motivarea că solicitantul nu și-a efectuat în întregime serviciul militar.
Pe de altă parte, în subsidiar, apare și problema în ce măsură dispozițiile cuprinse în dreptul intern prezentate anterior respectă exigențele art. 6. 1 din Convenție privind dreptul la un proces echitabil, în situația în care legea prevede termen foarte scurte de 5 zile, respectiv3 zileîn fața instanțelor judecătorești, ceea ce face ca, practic, pârâtul să nu își poată organiza o apărare eficientă.
Mai mult, tribunalul a apreciat că, și dacă s-ar încerca aplicarea dispozițiilor legii, așa cum se află în vigoare și criticabilă sub aspectele arătate mai sus, reclamanta nu a dovedit pretențiile, conform art.1169 Cod civil, în condițiile în care nu a arătat gravitatea faptelor comise de pârât pe teritoriul țării unde se solicită interzicerea dreptului la liberă circulație.
Depunerea talonului de returnare și a declarației pârâtului, în care acesta recunoaște încălcarea vreunei legi, cu atât mai mult faptul că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, constitui dovezi ale pericolului social care să justifice luarea unei măsuri grave-cum este restrângerea dreptului la liberă circulație.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate și admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulație a pârâtului.
În motivarea apelului, se arată că prin sentința civilă atacată, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantă privind restrângerea exercitării dreptului la libera circulație față de.
Consideră că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată în mod netemeinic și nelegal, având în vedere următoarele considerente:
În fapt, așa cum rezultă din documentele transmise Direcției Generale de Pașapoarte de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, intimatul a fost returnat din Franța la data de 02.05,2009 și readmis în țară în baza Acordului de admisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin HG278/1994. publicată în Of nr.282/1994, care la art.1 prevede că:"Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului său, la cererea celeilalte părți contractante și fără formalități, orice persoană care nu a îndeplinit condițiile de intrare sau nu mai îndeplinește cerințele privind șederea, aplicabile pe teritoriul statului părții contractante solicitante(..) ".
Este total greșită rațiunea instanței de a merge din pe premisa că normele interne cuprinse în Legea nr.248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, nu corespund exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, din hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Comunității Europene în cauza C-33/2007, rezultă că: "Articolul 18 CE și articolul 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membri familiilor acestora (. ) nu se opun unei reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru(. ) însă, este adevărat, măsura trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză și, de asemenea, conduita acestuia să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Această sarcină îi revine instanței de trimitere să verifice dacă acesta este cazul în pricina cu a cărei soluționare este sesizată.
Or, în soluționarea cauzei, Tribunalul Bucureștis -a limitat doar la aprecieri legate de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 248/2005, fără a naliza probele depuse în susținerea acțiunii raportat la situația de fapt prezentată, considerând că"reclamanta nu a dovedit pretențiile".
Returnarea unui cetățean român dintr-un stat membru UE, și readmisia acestuia în țară în baza unui Acord de readmisie, se aplică evident când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat de către cetățeanul român cu privire la care se solicită returnarea. Din documentele întocmite de către autoritățile din Franța cu privire la intimat, rezultă că acesta"a fost condamnat pe 19.03.2009 de Tribunalul de Mnstanță din la interdicția temporară a teritoriului francez pe o perioadă de 2 ani pentru furt în grup".Mai mult, chiar intimatul-declară la punctul de trecere a frontierei că"În data de 19.03.2009 am fost arestați de autoritățile franceze fiind judecați și condamnați la 2 luni închisoare la complicitate la furt".
Astfel, mergând de la premisa că fiecare stat membru al Uniunii Europene este liber să stabilească cerințele de ordine publică și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot de la un stat membru la altul și de la o perioadă la alta, rezultă că, prin faptul returnării cetățeanului român, autoritățile franceze au considerat prezența acestuia pe teritoriul său ca fiind o amenințare la adresa ordinii publice.
Așa cum se poate observa, art.38 și 39 din Legea nr.248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să nu fie aplicate începând cu 01.01.2007.
De asemenea, prin Decizia nr.685 din 11 septembrie 2007 Curții Constituționale, publicată în Of al României nr.711/22.10.2007, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 lit.a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.
Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează la art. 2, dreptul la liberă circulație în țară și străinătate, însă această garanție suportă anumite restricții, reglementate chiar de documentul internațional invocat. Astfel, după ce în paragrafele 1 și 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4 se garantează libertatea de circulație a unei persoane aflată legal pe teritoriul unui stat, înăuntrul acestui teritoriu și respectiv libertatea de circulație între state, în paragrafele 3 și 4 se reglementează restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulație, ceea ce înseamnă că dreptul în discuție nu are un caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4 în art. 2 al Protocolului nr. 4 la.
Referitor la cerința ca măsura de restrângere să fie prevăzută de lege, apelanta a apreciat că aceasta înseamnă nu numai ca măsura să aibă o bază legală în dreptul intern, ci și ca legea aplicabilă să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.
4 vizează restrângeri aplicabile în "zone determinate", pentru rațiuni de "interes public într-o societate democratică".
În mod similar, art.25 din Constituție prevede că"Dreptul la libera circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept". Astfel, consideră că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții stabilite de lege. Or, aceste reguli sunt strict stabilite în cuprinsul Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, astfel:" români care îndeplinesc condițiile revăzute de prezenta lege, le este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a C1 migra și de a reveni oricând în țară". De asemenea, dispozițiile art.5 din același act normativ prevăd limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate, printre care cele mai importante considerăm că sunt acelea de a respecta legislația României, de a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea României ori care să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, precum și aceea de a respecta legislația statului în care se află, și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul acestui stat, În condițiile stabilite prin legislația acestui stat sau prin documentele internaționale încheiate cu România. După cum se poate observa, dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci este supus unor limitări legale, în concordanță cu documentele internaționale la care România este parte.
In plus, considerăm că se justifică și caracterul proporțional al măsurii "într-o societate democratică", în raport de scopurile urmări te la aplicarea ci, întrucât responsabilizarea pârâtului în a conștientiza respectarea unor condiții legale pe teritoriul unor state străine se poate realiza și prin interzicerea dreptului acestuia de a se afla pe teritoriul acelor state. pe o durată de timp rezonabilă. Prin fapta sa, pârâtul a încălcat prevederile art.5 ale Legii nr.248/2005, care stabilesc obligația cetățeanului român de a respecta legislația statului în care se află, precum și scopul pentru care i s-a acordat dreptul de a intra, și, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condițiile stabilite prin legislația acestuia și prin documentele internaționale încheiate cu România.
Art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că:"În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora.". Or, Legea nr.248/2005 este cea care stabilește aceste"îngrădiri", cărora toți cetățenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR - DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.978/09.07.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât, domiciliat în, sat,-, județ
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 7 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
- -
Red.
Tehnored.
4 ex/18.01.2009
------------------------------------------
- Secția a V-a -
Președinte:Mihai Andrei Negoescu GândacJudecători:Mihai Andrei Negoescu Gândac, Ionelia Drăgan
