Obligația de a face. Decizia 1336/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1909/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1336.
Ședința publică de la 19 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Stere Learciu
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.682 A din 18.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimatul pârât SC AL SA.
are ca obiect - obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței depunerea, prin serviciul registratură, la data de 29.09.2009, a ordinului de plată nr.3958, în cuantum de 4 lei, reprezentând taxa de timbru aferentă cererii de recurs și 0,15 lei timbru judiciar. Totodată, se învederează instanței faptul că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea având în vedere faptul că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă reține dosarul spre soluționare.
După strigarea cauzei dar nu înainte de terminarea ședinței de judecată se prezintă numitul, colaborator în cadrul " și Asociații", care se legitimează cu Carte de Identitate seria - nr.-, eliberată de Secția 6 Poliție, la data de 17.08.2004 și depune la dosar împuternicirea avocațială nr.-, a d-nului avocat pentru intimata reclamantă, concluzii scrise și practică judiciară, instanța aducându-i la cunoștință faptul că pricina a fost reținută spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr- la data de 31.10.2007, reclamanta în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și SC " AL" SA, a solicitat instanței obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, privind apartamentul situat în B,-, -7B,.B,.38, sector 3, pe care îl ocupa în mod legal în calitate de chiriaș în baza dispozițiilor Decretului - Lege nr.61/1990 și a Legii nr.85/1992, fără cheltuieli de judecată.
În motivare a cererii, s-a arătat că, după recepția imobilului din anul 1983, reclamanta a încheiat un contract de închiriere asupra imobilului aflat în proprietatea Municipiului B, iar imobilul este construit exclusiv din fondul de stat. În urma efectuării demersurilor pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului arătat mai sus, reclamantei i-au fost respinse cererile de soluționare a situației juridice a acestui imobil.
Aceasta a arătat că dispozițiile Legii nr.114/1996 și ale Legii nr.213/1998 conferă locuințelor sociale un caracter de excepție, iar în această materie regula este că locuințele pot fi înstrăinate. Un imobil poate dobândi caracter de locuință socială în doua situații: ori prin construire pe baza unor fonduri cu destinație specială în acest sens, ori ulterior printr-o decizie a autorității publice în patrimoniul căruia se afla imobilul.
În cazul de față, pârâtele nu au făcut dovada că acest imobil este locuință socială. Primul act normativ în domeniu care a introdus în legislație noțiunea ce locuință socială a fost HG nr.391/24.08.1993 și este absurd a se afirma că locuința în litigiu a fost construită din fonduri alocate în temeiul acestui act normativ, atât timp cât recepția imobilului s-a făcut înainte de intrarea în vigoare a hotărârii. În consecință, rezulta în mod evident că această locuință nu este construită din fonduri destinate locuințelor sociale.
De asemenea, nu există hotărâre a în sensul trecerii acestor locuințe în domeniul public al Municipiului B, în vederea afectării ca locuințe sociale.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Decretului - Lege nr.61/1990, ale Legii nr.85/1992 și ale Legii nr.114/1996.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă timbru 8 lei și timbru judiciar 0,3 lei.
La data de 13.12.2007, prin Serviciul Registratură, pârâtul Municipiul B, prin Primar General, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata și inadmisibilă în ceea ce privește primul capăt al cererii, fără cheltuieli de judecată.
Pârâtul a arătat că statutul unei locuințe se schimbă numai prin hotărârea, iar statul nu poate fi obligat să vândă locuințele sociale. În acest sens, art. 38 din Legea nr.114/1996 prevede că, Consiliile Locale controlează și răspund de fondul de locuințe sociale, iar proprietarul este în măsură să hotărască destinația locuinței închiriate.
Blocul a fost finalizat în baza nr.HG391/1993 și apartamentele aveau destinație de locuințe sociale. În acest sens, hotărârea de Guvern arată că locuințele care se realizează din fondurile statului sau ale autorităților publice locale, ca și locuințe sociale, se referă la familii sau persoane care nu pot să realizeze o locuință proprietate personală din cauza situației financiare precare, iar reclamanta în cauza de față recunoștea și a acceptat caracterul de locuință socială, întrucât contractul de închiriere avea inserată mențiunea "locuință socială".
În drept, au fost invocate prevederile art.115-118 Cod procedură civilă.
La data de 18.12.2007, prin Serviciul Registratură, pârâtul SC AL SA a depus întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesuale pasive și solicitând în subsidiar respingerea cererii ca neîntemeiata, fără cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că asupra imobilului în cauză nu există identitate între persoana obligată potrivit contractului de închiriere și persoana chemate în judecată; în speță, aceste raporturi juridice există între Municipiul B ca proprietar și reclamantă.
În ce privește fondul cererii, aceasta este neîntemeiată, imobilul fiind destinat protecției sociale, potrivit regimului juridic stabilit de nr.HG391/1993.
În drept, au fost invocate prevederile art.115-118 Cod procedură civilă.
În cauza, au fost administrate probe cu înscrisuri și interogatoriu. Au fost depuse anexat în dovedirea cererii înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.11226/02.12.2008, Judecătoria Sectorului 3 Baa dmis acțiunea și a obligat pârâtele să vândă reclamantei apartamentul nr.38, situat în B,-, - 57 B,. B, sector 3.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a încheiat cu pârâții un contract de închiriere asupra imobilului apartament, situat in B,-, -7B,.B,.38, sector 3, pe care îl ocupă în mod legal în calitate de chiriaș, în baza dispozițiilor Decretului - Lege nr.61/1990 și Legii nr.85/1992.
În conformitate cu dispozițiile Decretului - Lege nr.61/1990 și Legii nr.85/1992, art.1, locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractului de închiriere. Aceste bunuri fac parte din domeniul privat al statului, conform art.4 din Legii nr.213/1998 și pot fi înstrăinate, fiind în circuitul civil în conformitate cu dispozițiile art.1310 Cod civil.
Pârâta nu a dovedit în nici un fel că locuința în litigiu nu poate fi înstrăinată, fiind inalienabilă.
Potrivit dispozițiilor normative din Legea nr.213/1998, o locuință poate fi considerată locuință socială numai dacă a fost construită din fonduri cu afectațiune specială sau ulterior construcției să fie trecută printr-un act normativ în această categorie. Această ultimă operațiune juridică se putea face doar prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului B potrivit Legii nr.213/1998, însa această hotărâre nu există. Ca atare, imobilul nu a fost trecut în domeniul public al Municipiului B prin Hotărâre a Consiliului General și nu a dobândit caracter de locuință socială.
În acest sens, instanța a constatat că mențiunea făcută pe colțul contractului de închiriere, în sensul că apartamentul are caracter de locuință socială, nu are nici o valoare juridică, chiar dacă ipotetic chiriașul reclamant ar fi cunoscut și ar fi acceptat această clauză. Această clauză este nulă și nu poate produce efecte juridice, având în vedere că imobilul face parte din domeniul privat al Municipiului
În speță, proprietarul fiind o autoritate publică administrativă, trebuie să existe și un act administrativ dat de organul competent, prin care bunurile din patrimoniul unității administrativ teritoriale sunt destinate anumitor scopuri.
Instanța a reținut, de asemenea, că locuința în speță a fost recepționata cu puțin timp după apariția nr.HG391/1993, astfel că nu se poate susține că a fost construită în condițiile prevăzute de acest act normativ, a arătat că este evident faptul că locuința a fost construită din fondul de stat și se află sub imperiul dispozițiilor Decretului - Lege nr.61/1990 și a Legii nr.85/1992.
S-a concluzionat ca atare, în conformitate cu art.1169 cod civil că paratele nu au făcut dovada motivelor invocate în apărarea lor, astfel că reclamanta este îndreptățită să cumpere acest apartament potrivit legii.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția IV-a Civilă, la data de 09.04.2009, sub nr-, solicitând admiterea apelului și respingerea cererii ca nefondată, fără cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de pârâtul SC AL SA nu a fost motivat.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul Municipiul B prin Primar General a arătat că, încă de la încheierea contractului de închiriere, locuința închiriată de către reclamantă a avut destinația de locuință socială, așa cum rezultă din mențiunea ce se găsește pe contractul de închiriere, pe fișa de calcul a chiriei, pe fișa privind suprafața locativă și pe procesul verbal de predare-primire.
Or, potrivit dispozițiilor nr.HG391/1993, Anexa 6, locuința socială nu poate fi înstrăinată.
Potrivit art.14 din nr.HG160/1999 privind Normele metodologice de aplicare a nr.OG19/1994, se stipulează că autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de lege, pot aproba ca din locuințele realizate potrivit nr.OG19/1994 să se rețină un număr de locuințe pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite, care vor avea destinația de locuință socială.
Hotărârea Guvernului nr.319/1993 definea locuința socială și stabilea regimul acestei locuințe, însă nu reglementa modalitatea prin care se putea stabili destinația acestor locuințe, astfel încât destinația a fost stabilită de comun acord între părțile contractante, respectiv proprietarul și chiriașul prin mențiunea făcută pe contractul de închiriere.
Este evident că reclamanta a fost de acord să închirieze locuința în aceste condiții prin semnarea contractului în care se stabilea destinația locuinței, precum și prin plata unei chirii modice, proprii acestui tip de închiriere.
Având în vedere caracterul de locuință socială al apartamentului în cauză, destinat pentru rezolvarea unor probleme de ordin social-economic și cunoscut de reclamantă la momentul contractării, proprietarul nu poate fi obligat să le înstrăineze, cu atât mai mult cu cat art.47 prevăzut de legea nr.114/1996 prevede în mod expres că locuințele sociale nu pot fi vândute, iar art.49 se prevede că "beneficiarii locuințelor sociale nu au dreptul să schimbe destinația spațiului închiriat sub sancțiunea rezilierii contractului de închiriere".
Potrivit art.971 Cod civil "în contractele care au obiect translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților (. )", astfel că lipsa consimțământului duce la nulitatea actului juridic încheiat.
Mai mult decât atât, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.85/1992, aceste imobile construite din fondul locativ de stat pot fi cumpărate de către titularii contractelor de închiriere; de asemenea, potrivit art.1 din decretul-lege nr.61/1990, întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde aceste locuințe, dar în niciun caz nu sunt obligate a vinde aceste apartamente.
În drept apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art.282-298 Cod procedură civilă.
În faza apelului nu au fost solicitate și administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr.682 A din 18.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât Municipiul B prin Primarul General.
Pentru a se pronunța această sentință, s-a reținut că în mod corect a subliniat instanța de fond că locuința în speță a fost recepționată cu puțin timp după apariția nr.HG391/1993, ceea ce înseamnă că era într-un stadiu avansat de execuție, astfel că nici nu se poate susține că a fost construită în condițiile prevăzute de acest act normativ (fonduri cu afectațiune specială), iar Legea nr.114/1996 nu era în vigoare la momentul respectiv.
Împotriva deciziei civile de mai sus a declarat recurs recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General, criticând următoarele aspecte:
- imobilul a fost construit din fondurile statului și în consecință, nu poate fi obligat să încheie contracte de vânzare-cumpărare către chiriași.
Mai mult, în contractul de închiriere se face mențiunea că imobilul este locuință socială, acest aspect rezultă și din fișa de calcul a chiriei, precum și fișa privind suprafața locativă și procesul-verbal de predare-primire.
Recurentul apreciază că s-ar încălca dreptul de proprietate al statului asupra imobilelor deținute, drept care este garantat de Constituție fără a se face distincția cu privire la proprietar, respectiv statul sau persoana fizică.
Potrivit art.971 Cod civil, "contractele care au obiect translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, astfel că, lipsa consimțământului duce la nulitatea actului încheiat.
De asemenea, art.1 alin.1 din Legea nr.85/1992, prevede că, imobilele construite din fondul locativ de stat, pot fi cumpărate de către titularii contractelor de încheiere.
Mai mult, art.1 din Decretul - Lege nr.61/1990 menționează că, întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde aceste locuințe. În consecință, nu se face referire la obligativitatea înstrăinării acestor locuințe.
De asemenea, potrivit dispozițiilor nr.HG391/1993, anexa 6, locuința socială nu poate fi înstrăinată, iar potrivit art.14 din nr.HG160/1999 privind Normele metodologice de aplicare a nr.OG19/1994, se stipulează că autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de lege, pot aproba ca din locuințele realizate potrivit nr.OG19/1994 să se rețină un număr de locuințe pentru a se rezolva unele probleme sociale deosebite, care vor avea destinația de locuință socială.
Recurentul mai arată că potrivit nr.HG- definește locuința socială și stabilește regimul acestei locuințe, dar nu reglementează modalitatea prin care se poate stabili destinația acestor locuințe, deci destinația este stabilită de comun acord între părțile contractante, respectiv proprietarul și chiriașul prin mențiunile făcute pe contractul de închiriere.
Recursul este nefondat.
Curtea reține că o locuința poate fi considerată locuința socială numai dacă a fost construită din fonduri cu afectațiune specială sau, ulterior, a fost trecută printr-un act normativ în această categorie. Conform art.8 din Legea nr.213/1998, "trecerea bunurilor din domeniul privat al statului,sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art.7 lit.e), se "face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului B ori a consiliului local. (2) Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul."
În speță, nu s-a făcut dovada că o astfel de hotărâre există, neputându-se ca atare concluziona că locuința a dobândit caracter de locuință socială prin modalitatea legală prevăzută de dispozițiile arătate anterior.
În ceea ce privește mențiunea făcuta pe colțul contractului de închiriere, în sensul că apartamentul are caracter de locuință socială, pe de o parte aceasta este scrisă de mână și nu se poate stabili când a fost efectuată, aceasta nefiind inserată în cuprinsul contractului; pe de altă parte, chiar dacă ipotetic chiriașul ar fi cunoscut și ar fi acceptat mențiunea respectivă, din punct de vedere juridic aceasta nu are nici o valoare, fiind evident că apartenența unui bun la domeniul privat sau public nu poate fi determinată de părțile care încheie un act juridic privind bunul respectiv.
Pe de altă parte, în mod corect a subliniat instanța de fond că locuința în speță a fost recepționată cu puțin timp după apariția HG nr.391/1993, ceea ce înseamnă că era într-un stadiu avansat de execuție, astfel că nici nu se poate susține că a fost construită în condițiile prevăzute de acest act normativ (fonduri cu afectațiune specială), iar Legea nr.114/1996 la care face referire apelantul nu era în vigoare la momentul respectiv.
Ca atare, Curtea constată că în mod corect atât instanța de fond cât și instanța de apel au apreciat că locuința se află sub imperiul Decretului - Lege nr.61/1990 și al Legii nr.85/1992.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât Municipiul B prin Primarul General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr.682 A din 18.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimatul pârât SC AL SA.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.
Ex.2/23.11.2009
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud.sector 3. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Stere Learciu
