Obligația de a face. Decizia 3564/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2258/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3564/
Ședința publică de la 20.05.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Maria Ceaușescu
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții-pârâți Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public -Parchetul de pe Lângă Curtea De Apel și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași împotriva sentinței civile nr.84/02.02.2009 pronunțate de Tribunalul Călărași -Secția Civilă în contradictoriu cu intimații-reclamanți, C, C, G, -, Și.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.84/02.02.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Călărași - Secția Civilă a admis cererea reclamanților, C, C, G, -, și împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A obligat pârâții să acorde reclamanților câte 3 zile de concediu de odihna in plus față de cel acordat in prezent conform art. 79 din Legea nr. 303/2004, pentru anul 2008 și pentru viitor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art.79 din Legea nr.303/2004 magistrații beneficiază de 35 zile de concediu plătit de odihna, aceasta norma fiind derogatorie parțial de la dispozițiile art. 140 alin.1 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, in sensul ca durata concediului este prevăzut in lege și nu se negociază conform art. 140 alin.2 din Codul Muncii privind plafonul minim de 20 zile.
Totuși aceasta prevedere nu înlătura celelalte dispoziții ale Codului Muncii unde la art. 142 este prevăzut ca salariații care lucrează in condiții grele beneficiază de un concediu de odihna suplimentar de cel puțin 3 zile lucrătoare, dispoziția legala fiind de aceasta data imperativa și nu facultativa daca este întrunita condiția "condițiile grele".
Reclamanți au dovedit existența condițiilor grele prin depunerea la dosar a Ordinului Ministerului Public nr.80/C/2006 și anexei nr.1 la acest ordin, din care rezulta ca reclamanții își desfășoară activitatea in condiții de munca, grele, vătămătoare și periculoase. Prin acest ordin se acorda și un spor de 15% din salariul de baza.
Odată stabilit faptul ca reclamanții lucrează in condiții grele și vătămătoare, angajatorul ( Ministerul Public ) pe lângă sporul salarial era obligat sa acorde și zilele de concediu suplimentare expres prevăzute de legea generala, față de care nu exista dispoziții derogatorii.
Zilele de concediu de odihna suplimentare nu sunt reglementate de Legea nr.303/2004 care nu are nici dispoziții derogatorii.
Fiind prevederi cu caracter imperativ angajatorul nu le poate înlătura și era obligat sa le acorde.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs motivat în termen legal pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și Parchetul de pe lângă tribunalul Călărași criticând soluția pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 por. civ.
În motivarea recursului declarat de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București se arată că între reclamanți, în calitate de magistrați, au stabilitedrepturile și obligațiile într-o lege specială care derogă de la dreptul comun, recurentul consideră că nu pot fi incidente în cauză dispozițiile Codului muncii și ca atare, hotărârea primei instanțe este vădit nelegală și netemeinică.
Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție critică sentința arătând că art. 78 alin. 1, 2, 3 din legea nr.303/2004 republicată statuează că judecătorii și procurorii pot beneficia anual de un concediu de odihnă plătit de 35 de zile lucrătoare.
Judecătorii și procurorii au dreptul la concedii de studii de specialitate plătite pentru participarea la cursuri sau alte forme de specializare organizate in tară a sau in străinătate, pentru pregătirea și susținerea examenului de capacitate și de doctorat, precum și la concedii fără plată, potrivit Regulamentului privind concediile judecătorilor și procurorilor.
Judecătorii și procurorii au dreptul la concedii medicale și la alte concedii, in conformitate cu legislația in vigoare, iar art. 140 alin. 1 și 2 din Codul Muncii prevede că durata minima a concediului de odihna anual este de 20 de zile lucrătoare.
Durata efectiva a concediului de odihna anual se stabilește pe contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzuta in contractul individual de munca și se acordă proporțional cu activitatea prestată intr-un an calendaristic.
Instanța de fond a interpretat in mod netemeinic și nelegal dispozițiile legale sus-menționate, reținând ca art. 79 din Legea nr. 303/2004 rep. este o norma derogatorie parțial de la dispozițiile art. 140 din Codul Muncii, având caracter de lege speciala, cu toate acestea aplicând norma generala.
Astfel, au fost încălcate dispozițiile imperative ale regulii de drept "specialia generalibus derogant", potrivit căreia legea speciala (Legea nr.303/2004 rep.) are prioritate in aplicare față de legea generala ( Codul Muncii ), instanța de fond a reținut in mod greșit incidenta in speța a dispozițiilor art. 140 din Codul Muncii.
Hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii in sensul art. 304 pct. 7 pr. civ. deoarece pe de o parte s-a reținut ca durata concediului este prevăzută in lege si nu se negociază conform art. 140 alin.2 din Codul Muncii, iar pe de alta parte s-a apreciat ca totuși această prevedere nu înlătură celelalte dispoziții ale Codului muncii.
Aceste argumente contradictorii și interpretarea defectuoasa a nomelor legale incidente (neechivoce) au stat la baza soluției nelegale și netemeinice pronunțate in speța, conform căreia Ministerul Public era obligat sa acorde si zilele de concediu suplimentare expres prevăzute de legea generala, față de care nu exista dispoziții derogatorii, cu toate ca instanța a recunoscut in mod expres ca art. 79 din Legea nr. 303/2004 este norma derogatorie parțial de la dispozițiile art. 140 alin.1 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii.
De asemenea, nelegalitatea acestei hotărâri se reflecta și din dispozițiile art. 140 alin 2 din Codul muncii, potrivit cu care durata efectiva a concediului de odihna este prevăzuta in contractul individual de munca, deși magistrații si personalul auxiliar de specialitate nu au încheiate contracte de munca, având legi speciale care le reglementează statutul si salarizarea.
Totodată, dispozițiile prevăzute in aceste legi speciale referitoare la concediu, sunt mai favorabile celor prevăzute de legea generala ( Codul Muncii ), iar potrivit dispozițiilor art. 38 din actul normativ menționat salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin
lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus in mod nelegal obligarea Ministerului Public la acordarea unui număr de 3 zile in plus de concediu de odihna față de cel acordat in prezent, începând cu anul 2008 și pe viitor, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea speciala de salarizare a magistraților, personalului auxiliar de specialitate, conex si funcționarilor publici - conform art. 304 pct. 4 pr. civ. acțiunea fiind nefondata.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate sa creeze si sa adopte legi, ci doar sa le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative respectiv Parlamentului sau, in anumite cazuri, pe cel al puterii executive reprezentate de Guvern.
Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință a instanței judecătorești in atribuțiile puterii legiuitoare si executive si, in consecință, încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația intre puterile statului.
Prin urmare, - procedând astfel, instanța de fond a cenzurat soluția aleasa de legiuitor si a acordat drepturi prevăzute exclusiv in beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciara sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative, deși legiuitorul a prevăzut acte normative speciale de salarizare diferite pe categorii de personal.
Acceptarea susținerilor reclamanților si instanței de fond ar însemna echivalarea sistemelor de salarizare dintre diferitele categorii de personal și, in consecința, posibilitatea personalului auxiliar de specialitate sau funcționarilor publici sa solicite sporurile și indexările salariale acordate de legiuitor numai magistraților.
Raportat la dispozițiile art. 16 din Constituția României, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 429/2003, cetățenii sunt egali in fata legii și a autorităților publice, fără privilegii si fără discriminări, iar Curtea Constituțională a statuat constant in jurisprudența sa ca prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, in raport cu natura deosebita a raporturilor reglementate.
Astfel, s-a arătat ca principiul egalității in fața legii nu înseamnă uniformitate, astfel încât - daca la situații egale trebuie sa corespunda un tratament egal - la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate dar și a dispozițiilor art. 3041, Curtea reține următoarele:
Reclamanții au calitatea de procurori, iar dreptul lor la concediu este reglementat de dispozițiile Legii nr. 303/2004.
Este evident că Legea nr. 303/2004 are caracter special față de Codul muncii, astfel, că dispozițiile ei se aplică cu prioritate.
Oricum, prin decizii succesive 818, 819, 820, 821/2008 Curtea Constituțională, ale cărei decizii sunt obligatorii pentru instanțe potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, instanța potrivit art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000. sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Se reține totodată și că în această chestiune nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nicio instituție, conform art. 17 din OG nr. 137/200, care să constate o situație discriminatorie între magistrați și categoriile de personal prevăzute de ordonanțele menționate, care să poată eventual constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.
Categoria profesională căreia îi aparțin reclamanții este salarizată conform unei legi speciale printre ale cărei prevederi nu se regăsește dreptul la 3 zile în plus la concediul de odihnă.
Astfel, cum pentru pretențiile deduse judecății în cauză nu există temei legal, acțiunea formulată trebuia respinsă ca nefondată.
Pentru aceste motive și în temeiul art. 312 alin. 1 pr. civ. recursul va fi admis iar sentința atacată va fi modificată în tot în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași împotriva sentinței civile nr.84/02.02.2009 pronunțate de Tribunalul Călărași -Secția Civilă în contradictoriu cu intimații-reclamanți, C, C, G, -, Și.
Modifică sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.05.2009.
Președinte Judecător Judecător
Grefier
Red.LH/th.red.
2ex-16.06.2009
Jud. fond:
Președinte:Amelia FarmathyJudecători:Amelia Farmathy, Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu
