Obligația de a face. Decizia 373/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.373
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 26.05.2008
PREȘEDINTE: Ion Ioneci
JUDECĂTOR 2: Benone Fuică
JUDECĂTOR 3: Virginia Filipescu
GREFIER-- -
-.-.-.-.-
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți, recurent, cu domiciliul ales în B,-, împotriva sentinței civile nr.88/8.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURA SI DEZVOLTARE RURALA B, cu sediul în B, nr.58, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a depus la dosar o cerere din partea domnului av. prin care solicită apelarea cauzei după ora 10,30 deoarece are de susținut o cauză la Tribunalul Brăila, după care:
La apelul nominal făcut la a doua strigare a cauzei a răspuns pentru recurenții-reclamanți av., lipsă fiind intimata-pârâtă.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Apărătorul recurenților depune la dosar practică.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul recurenților menționează că prima instanța analizând textul art.1 al.1 din Legea 142/1998 a reținut că acordarea tichetelor de masă nu este o obligație din partea angajatorului și că reclamanții nu au făcut dovada dreptului invocat.
Apreciază că în mod greșit instanța a apreciat că dreptul reclamanților se stabilește pe baza înțelegerii dintre părți, instanța fiind sesizată pentru a rezolva conflictul născut din neexecutarea de către angajator a unor prevederi ale contractului colectiv de muncă, interpretarea dată de instanța de fond disp.art.1 al.1 din Legea nr.142/1998 nu poate fi corectă, acordarea tichetelor de masă nu poate fi supusă îngrădirilor date de sursa de finanțare a angajatorului, întrucât ar însemna că protecția socială sub această formă poate fi acordată doar acelor unități care își asigură venituri din surse proprii.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii de fond, acordarea tichetelor de masă sau echivalentul lor valoric pentru perioada 2004-2007, fără cheltuieli de judecată.
La precizarea instanței că s-au depus la dosar numai contractele colective de muncă la nivel național, apărătorul recurenților menționează că până la sfârșitul ședinței va depune și contractele colective la nivel de ramură în agricultură.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.88/8.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții, și reprezentați legal de avocat în contradictoriu cu pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
Pentru a pronunța hotărârea judecătorească prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr.3033/113/9.10.2007, reclamanții, C, G, a, G, a, G, HG, -, G, C, și au chemat în judecată pe pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală B pentru ca aceasta să fie obligată să le acorde tichete de masă în conformitate cu reglementările legale, retroactiv de la data de 8.10.2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în cauză, sau echivalentul acestora în lei pentru același interval de timp, sumele urmând a fi actualizate cu indicii de inflație până la achitarea lor efectivă.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în perioada 2004-2007 s-au aflat în raporturi specifice funcției publice sau personalului contractual și că în calitate de salariați beneficiază de prevederile Legii nr.142/1998 prin care s-a reglementat dreptul la o alocație de hrană sub forma tichetelor de masă.
Acest drept este manifestarea concretă a dreptului fundamental la măsuri de protecție social consacrat prin art.41 alin.2 din Constituție.
De acest drept beneficiază și funcționarii publici întrucât Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici prevede că dispozițiile sale se completează cu prevederile legislației muncii și cu reglementările de drept comun în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
De asemenea, art.5 și 6 din Legea nr.188/1999 aduc precizări cu privire la personalul salariat din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care deservesc aceiași angajatori ca și funcționarii publici, precizări care conduc la ideea că salariații din cadrul administrației publice își derulează activitatea pentru realizarea aceluiași scop indiferent de forma de angajare. În egală măsură tratamentul nediscriminatoriu trebuie să apară nu numai între funcționarii publici și personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice, ci și între aceștia și alți salariați încadrați cu contract de muncă în sectorul bugetar, fiind toți incluși în aceeași sferă de cuprindere a art.1 alin.1 al Legii nr.142/1998, unde nu se diferențiază nici sursa de finanțare.
S-a mai arătat că art.2 alin.1 din Legea nr.142/1998 este o normă cu caracter de recomandare în sensul asigurării de fonduri pentru a da posibilitatea aplicării în concret a legii, sens în care trebuie privite și dispozițiile din legile bugetului de stat referitoare la tichetele de masă.
Faptul că în Legea nr.142/1998 se indică doar dreptul salariaților de a primi tichetele de masă nu exclude din sarcina angajatorului obligația corelativă de a face demersurile legale pentru a asigura condițiile efective de exercitare a dreptului la acordarea acestor tichete.
Acordarea tichetelor de masă în condițiile înlăturării oricărei forme de discriminare nu poate fi supusă nici îngrădirilor date de sursa de finanțare a angajatorului, întrucât ar însemna că protecția socială sub această formă poate fi acordată doar acelor categorii de unități care își asigură venituri din surse proprii, deși activități de interes sau utilitate publică se desfășoară și în cadrul altor entități organizate în acest scop.
Ca urmare, obligația de a solicita alocarea și virarea de sume cu destinație de alocație de hrană pentru salariați revenea pârâtei, ca ordonator secundar de credite bugetare.
Reclamanții au mai susținut că întrucât Legea nr.142/1998 determină și perioada în care angajatorul trebuia să distribuie salariaților tichetele de masă, respectiv lunar, în ultima decadă a fiecărei luni, sunt îndreptățiți la daune-interese constând în suma echivalentă a valorii tichetelor de masă pentru fiecare semestru în care s-au solicitat, multiplicată cu numărul de zile lucrate, actualizate cu indicii de inflație de la data de 8.10.2004 până la data plății efective.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr.142/1998, Legii nr.188/1999, OG137/2000, HG385/2007, Legii nr.500/2002, legile bugetului de stat pe anii 1999-2006, Constituția României și Codul muncii.
În dovedirea celor susținute reclamanții au depus acte, respectiv Comunicatul Federeției Funcționarilor Publici din Agricultura României "" către Direcțiile județene pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, practică judiciară în materie, tabelele nominale cu reclamanții funcționari publici și cu cei personal contractual, dovada calității de funcționari publici și copie de pe Contractele colective de muncă la nivel național pe anii 2002-2003, 2005-2006 și 2007-2010.
Pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Bad epus întâmpinare prin care s-a apărat arătând că actualizarea solicitată în cazul obligației alternative de plată a contravalorii tichetelor de masă nu este întemeiată întrucât semestrial, prin ordin al ministrului muncii, s-a procedat la indexarea valorii unui tichet de masă.
Cât privește fondul dreptului pretins s-a arătat că în afara Legii nr.142/1998 nu mai există și alte prevederi exprese ale acestui drept în alte acte normative și nici nu s-au negociat clauze în acest sens în contractele colective de muncă.
Pârâta a mai invocat faptul că nu a avut constituit un buget de cheltuieli cu destinația specificată "tichete de masă" și că acordarea tichetelor se face în raport de zilele de prezență în unitate și în care salariatul a lucrat efectiv.
Avându-se în vedere calitatea de funcționari publici a reclamanților, C, G, a, G, a, G, HG, -, G, C, și, prin încheierea de ședință din data de 10 ianuarie 2008 s-a dispus disjungerea cererii formulate de aceștia și înaintarea ei la Secția Comercială și de contencios Administrativ a Tribunalului Brăila spre competentă soluționare.
Cât privește pe ceilalți reclamanți, analizând cele susținute prin acțiune în raport de actele depuse și de prevederile legale incidente instanța a reținut următoarele:
Reclamanții, și sunt angajați ai pârâtei Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală B ca personal contractual.
În această calitate au solicitat acordarea alocației individuale de hrană sub forma tichetelor de masă, invocând ca temei Legea nr.142/1998.
Potrivit rt.1 alin.1 din această lege, "salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator."
Analizând textul citat instanța a reținut că acordarea alocației de hrană este prevăzută ca o posibilitate și nu ca o obligație, iar în ansamblul său legea invocată reglementează cadrul și modalitatea acordării acestui drept, fără însă a-l institui.
Acordarea tichetelor de masă este prevăzută și în Contractele colective de muncă unice la nivel național pe anii 2002-2003, 2005-2006 și 2007-2010, însă tot ca o posibilitate.
Astfel, art. 41 alin.2 lit.b, respectiv art.42 alin.2 lit.b din aceste contracte prevăd că alte venituri ale salariaților sunt tichetele de masă "acordate conform prevederilor legale și înțelegerii părților".
Coroborând dispozițiile menționate cu art.8 alin.4 din Legea nr.130/1996 și art.238 alin.3 Codul muncii, conform cărora "la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal", instanța apreciază că salariații pot beneficia de acordarea tichetelor de masă numai dacă acest drept este stabilit ca urmare a "înțelegerii părților".
Ori, în cauză reclamanții nu au făcut dovada că în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv încheiat la nivelul unității ori al ramurii de activitate s-a prevăzut acest drept.
Nefiind dovedit acordul angajatorului în privința instituirii dreptului pretins, instanța a constatat că nu au relevanță celelalte susțineri ale reclamanților referitoare la obligația pârâtei de a le acorda tichete de masă.
Față de considerentele mai sus expuse, acțiunea a fost considerată ca nefondată, fiind respinsă.
Aceeași opinie a fost exprimată și de asistenții judiciari care, potrivit dispozițiilor art.58 din Legea nr.304/2004 de organizare judiciară, au făcut parte din completul de judecată cu vot consultativ.
Împotriva sentinței civile au declarat recurs reclamanții, și prin apărător ales av., considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Argumentul nedovedirii pretențiilor nu poate fi primit ca atare fiind în contradicție cu principiul rolului activ al instanței de judecată, fiind depuse totodată mijloace de probă cu privire la legitimarea procesuală activă și prevederile legate de acordarea tichetelor de masă cuprinse în contractul colectiv de muncă.
Cât privește analiza prevederilor legale au considerat că motivele reținute de prima instanță ca fiind străine de natura pricinii iar interpretarea dată actelor deduse judecății greșită.
În acest sens au invocat dispozițiile Legii nr.130/1996 în legătură cu neexecutarea de către angajator în raporturile cu salariații a unor prevederi ale contractului colectiv, ceea ce exclude o înțelegere a părților.
Modul de formulare al textului privind tichetele de masă are caracter imperativ și indubitabil rezultând dreptul salariatului de a beneficia de asemenea venituri, contractul colectiv de muncă generează efecte obligatorii pentru cei incluși în sfera de aplicare a prevederilor sale( art.30 al.1 din Legea nr.130/1996).
În ceea ce privește interpretarea dată dispozițiilor art.1 al.1 din Legea nr.142/1998 au considerat asupra existenței unui raport obligațional complex atât pentru angajator în sensul acordării tichetelor de masă și stabilirii unităților de alimentație publică cât și pentru salariat în sensul utilizării tichetelor corespunzător zilelor în care a fost prezent la lucru la unitate.
individuală de hrană reprezintă o formă de protecție socială pentru salariat, dispozițiile Legii nr.142/1998 trebuind să fie în acord cu normele Constituției și altor legi organice.
În drept și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.5, 7, 8, 9 și 3041pr.civilă.
Au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.
Au fost depuse înscrisuri noi reprezentând practica judiciară în materie, contractele colective de muncă la nivel de grupuri pe anii 2004-2007.
Examinând recursul astfel declarat potrivit motivelor invocate și dispozițiilor legale incidente în materie cât și sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 3041pr.civilă, curtea îl apreciază ca nefondat pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile legale invocate de reclamanți, respectiv Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă "salariații din cadrul societăților comerciale, regiile autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator".
Aceste tichete de masă se pot acorda în limita prevederilor bugetului de stat, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din același act normativ, în conformitate cu care "tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori".
Potrivit dispozițiilor art. 39 alin. 4 din Legea nr. 631/2002, legea bugetului de stat pe anul 2003, "în bugetele instituțiilor publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv ale activităților de pe lângă unele instituții publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă, întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinație". Aceleași considerente sunt reiterate de legiuitor și în dispozițiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 507/2003 privind bugetul de stat pe anul 2004, art. 40 din legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005, art. 24 din Legea nr. 379/2005 privind bugetul de stat pe anul 2006.
În această situație, instanța nu poate reține afirmația reclamanților în conformitate cu care, prin neacordarea tichetelor de masă s-ar crea o situație de discriminare între diferitele categorii de bugetari, încălcându-se astfel un drept fundamental ocrotit de Constituție, deoarece, în speță, legiuitorul nu a prevăzut o obligație în sarcina angajatorului ci o facultate.
În aceste condiții, considerăm că această facultate a angajatorului de a acorda tichete de masă se transforma în obligație doar în momentul în care în buget erau prevăzute fonduri pentru acordarea acestor drepturi iar angajatorul refuza să le achite.
De altfel, principiile egalității în fața legii și egalității de tratament, nu exclud, ci dimpotrivă, presupun un tratament juridic identic în situații egale, iar situațiile în mod obiectiv diferite justifică chiar și din punct de vedere constituțional tratament juridic diferit.
Deși condiționând existența acestui drept de posibilitățile financiare ale angajatorului se creează premisa unor situații juridice diferite care implică un tratament diferențiat între salariați, nu se încalcă principiul egalității de tratament invocat, deoarece acesta se impune ca principiu numai în cazul celor aflați în aceeași situație juridică.
Pe de altă parte, prevederile din tratatele internaționale interzic discriminările care au la bază considerente arbitrare, însă nu impun uniformitatea de tratament, oferind posibilitatea legiuitorului național de a reglementa în mod diferențiat situațiile juridice diferite" ( Curtea Constituțională - decizia nr. 102/11.03.2003).
În speță este vorba de o situație juridică diferită și nu de o aplicare discriminatorie a textului de lege, acesta izvorând din faptul că Legea nr. 142/1998 condiționează acordarea tichetelor de masă în sistemul bugetar de alocarea de fonduri cu această destinație în bugetul de stat, contrar celor reținute de către prima instanță.
În ceea ce privește interpretarea art. 1 din Legea nr. 142/1998, instanța de fond a analizat corect textul, acesta necesitând a fi interpretat în sensul că reiese cu claritate faptul că nu se stabilește în sarcina autorității publice o obligație, ci doar o posibilitate ce se poate realiza sau nu în funcție de dispozițiile Legii privind bugetul de stat.
Intenția legiuitorului ce rezultă din interpretarea gramaticală a textului legal, prin folosirea verbului "pot", induce concluzia că este vorba de o normă dispozitivă.
Deoarece nu au fost prevăzute fonduri în legile bugetelor de stat pentru anii anteriori în vederea acordării tichetelor de masă, angajatorii nu pot fi obligați la acordarea lor.
Aceleași concluzii se desprind și din aplicarea prevederilor Legii nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă.
Este adevărat că, potrivit art.30 din Legea 130/1996 executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și neîndeplinirea obligațiilor asumate atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Însă este vorba despre clauzele contractuale rezultat al negocierii și care constituie legea părților.
În ceea ce privește alocația individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă, prevederile înscrise în contractele colective de muncă depuse în recurs recunosc asigurarea unei mese de prânz dar nu în mod imperativ ci prin negociere și funcție de posibilitățile financiare ale unităților și în acord cu prevederile Legii nr.142/1998( art.77 din CCM grupuri de unități-2004, 2005 și 2006-2007).
În consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 pr.civilă, va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții, recurent, împotriva sentinței civile nr.88/8.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți, recurent, cu domiciliul ales în B,-, împotriva sentinței civile nr.88/8.02.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.05.2008.
PREȘEDINTE JUDECATOR Pt.jud. aflat în CO
conf.disp.art.261 pct.2 pr.civ.
PREȘEDINTE
Grefier
Red.
Dact.
2 ex/ 10.07.2008
FOND: -
Președinte:Ion IoneciJudecători:Ion Ioneci, Benone Fuică, Virginia Filipescu
