Obligația de a face. Decizia 4283/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2371/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.4283/
Ședința publică de la 10.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de Sindicatul Personalului din Medicina Sportivă din România ca reprezentant al recurentilor-reclamanti reclamanții, C, și împotriva sentinței civile nr.1350/18.02.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.13674/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimații-pârâți Institutul Național din Medicina Sportivă și Ministerul Sănătății Publice.
Dezbaterile de fond și susținerile intimatului-pârât au avut loc în ședința publică din data de 03.06.2009, consemnate în încheierea de ședință la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea recurentului-reclamant să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea deciziei civile la data de 10.06.2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1350/18.02.2009 pronunțată în dosarul nr. 13674/3/87/2008, Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții reprezentați de Sindicatul Personalului din Medicina Sportivă din România, în contradictoriu cu pârâții Institutul Național din Medicina Sportivă și Ministerul Sănătății Publice.
În considerente a reținut că potrivit art.1 din Legea nr. 142/1998 salariații din sectorul bugetar pot beneficia de tichete de masă în limita fondurilor alocate. de dialog social patronatul și sindicatul prin art.75 alin.1 și art.117 alin.6 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității au negociat și au stabilit că angajatorul este obligat să acorde tichete de masă conform legii nr. 142/1998.
Prevederea din cele două texte de lege menționate mai sus din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost negociată în raport de dispozițiilor Legii 142/1998 ce a instituit o posibilitate de acordate a acestui drept și nu o obligativitate a angajatorului.
Conform adresei nr.2959 din 07.11.2005 Institutul Național de Medicină Sportivă a solicitat relații de la Ministerul Sănătății în ceea ce privește posibilitatea acordării tichetelor de masă.
În proiectul de buget pe anul 2006, la capitolul venituri proprii s-a inclus și previziunea bugetară de 180,000 lei necesari asigurării tichetelor de masă conform datelor ce rezultă din actul de la fila 94 din dosar.
Ministerul Sănătății prin adresa nr. 14860/07.04.2005 a încunoștințat celălalt pârât că nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă deoarece nu sunt prevăzute în buget sume cu această destinație.
Coroborând conținutul datelor din adresele menționate mai sus se constată că nu au fost prevăzute sume în buget pentru acordarea tichetelor de masă pe perioada 2005 - 2006, 2008 și 2009 și avându-se în vedere că în sarcina angajatorului nu s-a instituit imperativ ca salariații să beneficieze de acest drept instanța reține că este neîntemeiată cererea reclamanților în raport de motivarea acestora pe dispozițiile art. 75 alin.1, art.117 alin.6 din contractul colectiv de muncă și ale dispozițiilor Legii nr. 142/1998.
Reclamanții au invocat încălcarea principiului nediscriminării de către
angajator stipulat în prevederile de art.5 din Codul muncii și OG nr.137/2000.
Prin art.5 din Codul munciis -au prevăzut împrejurările în raport de care operează o discriminare directă sau indirectă.
Reclamanții în motivarea cererii de chemare în judecată nu a invocat nici unul din criteriile nominalizate în art.5 alin. 2, 3 și 4 din Codul muncii în raport de care puteau să pretinsă că sunt discriminați. Aceștia au invocat discriminarea în raport de celelalte categorii de salariați din cadrul unor domenii din sectorul bugetar care au beneficiat de tichete de masă exemplificând: medicii și funcționarii publici.
Discriminarea poate fi invocată de o categorie de persoane în raport de alte persoane din cadrul aceleiași categorii respectiv de persoane ce sunt în situații compatibile și nu de persoane ce fac parte din alte categorii ale sectorului bugetar.
Ca urmare s-a că prin neacordarea dreptului solicitat angajatorul nu
încălcat dispozițiile art.1 din OG nr.137/2000, neacordarea dreptului nu constituie o restrângere a dreptului reclamanților la măsurile de protecție socială și a îngrădirii dreptului la muncă așa cum susțin aceștia prin cererea de chemare în judecată deoarece partenerii de dialog social au stabilit obligativitatea acordării tichetelor de masă cu respectarea prevederilor Legii 142/1998.
Dreptul fundamental la muncă al salariaților este respectat de către angajator deoarece nu li s-a impus o anumită conduită în ceea ce privește alegerea locului de muncă a profesiei, meseriei sau activității pe care urmează să o presteze, nu au fost de obligați să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, avându-se în vedere prevederile art.3 alin.2 și 3 din Codul muncii.
Față de motivarea expusă s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Sindicatul Personalului din Medicina Sportivă din România, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că în fapt, recurentii au cerut respectarea si aplicarea unui drept fundamental, acela de a beneficia de protecția sociala a muncii, drept particularizat prin Legea nr. 142/1998, in varianta de tichete de masa, ca salariați ai unei unități sanitare bugetare, acordat in acest sens, așa încât, institutul trebuia sa solicite rectificarea de buget pe anul de referința si sa ceara sume nete pentru tichetele de masa neacordate.
Intimatul nu a făcut nicio dovada in acest sens, dar instanța a păstrat, pentru a absolvi angajatorul de obligația de acordare a tichetelor si de obligația de a acorda contravaloarea acestora, ideea ca nu au fost bani la buget.
Asta in timp ce alte cadre medicale din alte unități bugetare, primeau tichete de masa, având in bugetele unităților angajatoare, fonduri cu asemenea destinație.
Instanța de fond nu si-a motivat soluția de respingere a acțiunii recurentului, pornind de la a analiza si voința reala a pârtilor care au negociat cele doua articole din contractele colective de munca, art.75 si art.76, dar a preluat doar "scuza" angajatorului de a nu-si fi îndeplinit obligația de acordare a tichetelor de masa, din motive de nefinanțare cu fonduri cu asemenea destinație.
Nici angajatorul si nici instanța nu spun insa nimic despre art.76 din CCM, care derobează angajatorul de neputința de a acorda tichete de masa, in măsura in care nu sunt fonduri prevăzute in buget cu asemenea
destinație, dar care îl obliga apoi, prin art.76, sa plătească contravaloarea acestor tichete.
Din punct de vedere al rigorii juridice, al raționamentelor, interpretărilor pe care recurentul le aduce din teoria specifica materiei contractelor, nu se poate nega semnificația fundamentala a celui din urma articol al contractului colectiv de munca pe care recurentul le-a invocat, anume art.76, si de care nimeni nu a ținut seama.
S-a reținut de către instanța si s-a luat ca buna practica a unității angajatoare, ceea ce s-a scris in adresa nr.2959/07.11.2005 anume ca s-a verificat daca ordonatorul principal de credite a previzionat pentru 2006, fonduri pentru achiziționarea de tichete de masa.
Acest lucru nu dovedește o diligenta pertinenta, concludenta si utila din partea angajatorului, care, in primul rând avea obligația sa facă proiectul de buget si sa îl înainteze ordonatorului principal de credite, si, in al doilea rând, avea obligația, conform legii finanțelor si disciplinei financiar-contabile, ca atunci când se puteau face rectificări bugetare, din timp si in calendarul impus de lege, sa ceara fonduri care sa reprezinte contravaloarea a tichetelor neacordate.
În alte cuvinte, daca in primul text angajatorul s-a pus la adăpost de a nu fii acuzat ca nu acorda tichete de masa, in privința obligației de a acorda contravaloarea a acestor tichete nu a făcut niciun demers, nu a luat nicio măsura, așa cum nici nu a luat in calcul sa aplice vreodată acest art.76 din CCM.
Legea nr. 142/1998 își producea efectele de aproximativ cinci-sase ani si multe categorii de personal bugetar, din domeniul sanitar, au beneficiat de tichete de masa, alții cărora nu le-au fost acordate, s-au adresat instanței si le-au obținut (dosar nr-, Tribunalul București - Secția a--a).
Cât privește chestiunea discriminării, recurentul a învederat instanței de recurs împrejurarea ca recurentul s-a raportat nu la toate categoriile de salariați bugetari, ci la aceia implicați in sectorul sanitar.
Recurentul consideră că soluția adoptata de instanța s-a axat doar pe "suplețea" normei din art. 75 al contractului colectiv, fapt care deschide calea dezinvestirii angajatorului de la respectarea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de munca de la nivelul unității, făcând inaplicabil acest text convențional, aceasta "pacta sunt servanda" a salariaților si angajatorului.
Mai mult, soluția instanței aduce o anulare a art.76, făcuta in mod implicit si nu prin simetria negocierilor, așa cum sunt prevăzute de Legea nr.130/1996.
Instanța a schimbat înțelesul, mai ales lămurit si vădit neîndoielnic al textelor pe care recurentul le-a fundamentat cererea de chemare in judecata, lăsând la discreția angajatorului sa facă sau nu vreo diligenta in a obține fonduri pentru achiziționarea de tichete de masa, dar, in niciun caz, sa facă demersuri pentru a aloca contravaloarea tichetelor neacordate.
Recurentul consideră că nu exista temei de drept pentru a le fi respinsă cererea, consideră ca hotărârea nu a fost legal structurata in considerentele sale, atât timp cat nu se înțelege de unde începe analiza făcuta de instanța, delimitarea de susținerile pârtilor si cat timp nu se refera la toate temeiurile recurentului de drept.
Instanța invoca ca temeiuri legale art.3 alin. (2) si (3) din Codul Muncii, ținându-ne o lecție cu privire la faptul ca nu a fost obligați sa le aleagă un asemenea loc de munca, in care, in alte cuvinte, nu pot fi acordate tichete de masa, de maniera ca:
Dreptul fundamental la munca al salariaților este respectat de către angajator deoarece nu li s-a impus o anumita conduita in ceea ce privește alegerea locului de munca a profesiei, meseriei sau activității pe care urmează sa o presteze, nu au fost obligați sa muncească sau sa nu muncească intr-un anumit loc de munca sau intr-o anumita profesie, avându-se in vedere prevederile art.3 alin.2 si 3 din Codul Muncii.
de motivarea expusa recurentul solicită respingerea cererea de chemare in judecata ca neîntemeiata.
Recurentul a apreciat că instanța, a schimbat rațiunea, textelor din contractul colectiv de munca, pe cel de-al doilea, art.76 nici măcar nu l-a analizat, nu i-a dat nicio importanta, juridica, reținând doar ca, nu exista obligația de a acorda tichete de masa, ci doar posibilitatea de a le acorda.
Intimatul a formulat intampinare, solicitand respingerea actiunii ca neintemeiata.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenta, ținând seama de prevederile art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Astfel, potrivit dispoz.art. 1 al.1 din Legea nr.142/8.07.1998, privind acordarea tichetelor de masă, salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator, iar, potrivit alin.2 din lege, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Din interpretarea logică și sistematică a acestui text de lege,Curtea reține că dispozițiile mai sus menționate ale legii reglementează după cum
corect a reținut și instanța fondului o posibilitate pentru salariați, posibilitate condiționată de împrejurarea prevederii fondurilor necesare plății acestei alocații în conținutul bugetului de stat sau bugetelor locale iar nu un drept al acestora căreia să-i corespundă o obligație imperativă corelativă angajatorului, necondiționată de existența oricăror fonduri, după cum fără temei susțin recurenții.
Curtea mai reține că prin dispozițiile legilor nr. 631 și nr. 632 din 27.11.2002, art.46 al.4 din Legea nr. 507/28.11.2003, art. 19 din Legea nr. 519/3.12.2003, art. 40 din Legile nr. 511 și nr. 512 din 22.11.2004, art. 24 din Legile nr. 379 și nr. 380 din 15.12.2005 (art. 17) și art. 18 din Legea nr. 487/27.12.2006 s-a prevăzut că în bugetele instituțiilor publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv cele finanțate integral din venituri proprii este interzisă cuprinderea sumelor corespunzătoare tichetelor de masă; prin urmare, în raport de interpretarea gramaticală a acestor dispoziții legale, ce stabilesc expres interdicția acordării tichetelor de masă, sunt nefondate susținerile recurenților referitoare la suspendarea exercițiului acestui drept, cu atât mai mult cu cât acesta nefiind reglementat ca atare, nu era posibilă nici suspendarea exercițiului său.
Mai mult,potrivit dispozițiilor art. 41 alin.2 din Constituție, salariații au drepturi la măsuri de protecție socială, acestea privind securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediu de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice stabilite prin lege; în raport de aceste dispoziții acordarea alocației individuale de hrană nu reprezintă un drept fundamental, ci o facilitate acordată de legiuitor doar unei anumite categorii de salariați, în funcție de natura muncii prestate de aceștia, de condițiile concrete de muncă, de drepturile și responsabilitățile specifice și de modul de reglementare al raporturilor juridice de muncă.
În consecință, neprevederea acestui drept de către legiuitor în favoarea tuturor categoriilor de bugetari nu reprezintă restrângeri ale exercițiului dreptului fundamental la protecție socială și nici o discriminare după cum susțin recurenții fără temei, ci reprezintă rezultatul unei opțiuni a legiuitorului în funcție de criteriile amintite mai sus, cu atât mai mult cu cât nu se poate reține situația recurenților ca fiind analogă ori comparabilă,în sensul disp.art. 2 din OG nr. 137/2000, cu cea a altor salariați cîtă vreme tratamentul diferențiat aplicat recurenților constand în neacordarea tichetelor de masă față de cel al altor salariați se raportează la categorii profesionale avînd condiții de angajare, de salarizare și de muncă, atribuții profesionale și deci un statut profesional diferit; ori în situația inexistenței unei situații analoage ori comparabile între persoanele pretins discriminate și celelalte categorii profesionale nu se poate vorbi de existența unei discriminări, nefind relevantă existența vreunei justificări a unui tratament diferențiat ori a unei proporționalități a acestuia, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Nefiind un drept, ci doar o posibilitate și cu atât mai puțin un drept fundamental, limitarea acordării alocației de hrană prin prevederile bugetului de stat constituie chiar condiționări ale posibilității de a beneficia de tichetele de masă, prevăzute de legiuitor, ce îndreptățește angajatorul să refuze acordarea tichetelor de masă contrar susținerilor recurenților ce apar ca nefondate; prin urmare, tocmai în considerarea inexistenței vreunui drept al recurenților ori a vreunei situații analoage ori comparabile între aceștia ca persoane pretins discriminate și celelalte categorii profesionale nu se poate vorbi de încălcarea dispozițiilor art.5 alin.3 ori a vreunei alte dispoziții din Codul muncii, a OG nr.137/2000 ori Constituției României și prin urmare, nici de existența vreunei neconcordanțe între legile interne și convențiile internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și care sancționează doar exercitarea în condiții de inegalitate a unor drepturi, susținerile recurenților apar ca nefondate urmand a fi respinse.
Nu pot fi reținute în sprijinul soluției contare, nici argumentele referitoare la pretinse restrângeri ale exercițiului dreptului la protecție socială, respectiv discriminări între salariații din sectorul bugetar, contare prevederilor constituționale, unor acte europene la care România este parte sau Codului muncii, întrucât, fiind în discuție o problemă de reglementare, instanța nu poate cenzura o lege pe motiv că ar fi discriminatorie sau neconstituțională. Nici actele comunitare menționate nu pot fi invocate, în virtutea priorității față de legislația internă, dacă aceasta le contrazice, întrucât ele interzic de principiu discriminarea în materia protecției muncii, însă nu impun acordarea de bonuri valorice sau măsuri de protecție identice tuturor salariaților care activează în același sector, de exemplu, bugetar, modalitățile prin care protecția și securitatea muncii sunt asigurate putând diferi în funcție de domeniul de activitate,natura muncii, specificul salarizării, etc. fără ca principiul nediscriminării să fie încălcat.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art.312 al.1 Cod pr.civilă, va respinge, ca nefondat recursul, menținând ca legală și temeinică sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, recursul declarate de către Sindicatul Personalului din Medicina Sportivă din România ca reprezentant al recurentilor-reclamanti reclamanții, C, și împotriva sentinței civile nr.1350/18.02.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.13674/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimații-pârâți Institutul Național din Medicina Sportivă și Ministerul Sănătății Publice, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./25.06.2009
Jud. fond:
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu, Amelia Farmathy
