Obligația de a face. Decizia 5191/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 3797/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr.5191R
Ședința publică de la 28 August 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurenta Regia Autonomă de Transport, împotriva sentinței civile nr.1852 din data de 05.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.20607/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect-obligație de a face constatare nulitate absolută.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta, prin consilier juridic ce depune delegație la dosar, și intimatul personal și asistat de avocat cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurenta, prin consilier juridic, depune la dosar extras din contractul colectiv de muncă.
Curtea constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Recurenta, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat susținând oral motivele de recurs.
Intimatul,prin avocat, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței civile ca temeinică și legală. Depune concluzii scrise, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1852 din data de 05.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.20607/3/LM/2008, a admis acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă de Transport B,
A dispus anularea angajamentelor de plată nr.78 și 79/21.08.2007, semnate de reclamant,
A dispus restituirea sumelor de bani reținute din salariu în baza angajamentelor de plată anulate.
A respins, ca neîntemeiată, cerere reconvențională formulată de Regia Autonomă de Transport B, în contradictoriu cu reclamantul și,
A obligat pârâta la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către reclamantul.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că ârâtul p. este angajatul reclamantei în funcția de conducător auto la autobaza A și în această calitate, la data de 12.05.2007, orele 23,30 a oprit autobuzul pe care îl conducea în fața garajului A și a mers la poartă pentru viza de retragere, timp în care lângă acesta a oprit un alt autobuz, marca Mercedes, înmatriculat în circulație cu nr. B-56-, condus de către, în ușa 2 (mijloc) foarte aproape, aproximativ 5 cm.
În încercarea de a pleca de pe loc, a produs avarierea atât a autovehiculului condus de acesta, cât și a celui cu număr de inventar 4451, respectiv a acostat oglinda celuilalt autobuz, B-56- în dreptul geamului de la ușa 2, geamul din partea al autobuzului pe care îl conducea, căzând. A anunțat incidentul la conducerea autobazei, iar in urma verificărilor și constatărilor pârâta a ajuns la concluzia că singurul vinovat este reclamantul.
Contravaloarea devizului de reparații s-a ridicat la suma de 5091,41 lei, pe care parata l-a definit ca fiind "stricăciuni auto", nr. inventar 4229 și 4451 712.05.2007, înregistrate în contabilitate în baza Angajamentelor de plata nr.78 și 79, ambele din 21.08.2007 semnate de reclamat,acesta susținând că a semnat sub amenințarea pierderii locului de muncă.
Reclamantul a solicitat anularea angajamentele de plată și desființarea reținerilor efectuate în baza acestora.
Decizia de imputare și angajamentele de plată erau prevăzute în Codul muncii aprobat prin Legea nr.10/1972, iar Legea nr.10/1972 a fost abrogată prin Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.
S-a apreciat că în acest context, urmează a se interpreta că, după abrogarea la 1 martie 2003 a prevederilor codului muncii anterior, recuperarea pagubelor produse de salariați în cadrul sau în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, urmează a se face în condițiile răspunderii patrimoniale a salariaților reglementată de art.270-271 din Codul muncii.
S-a avut în vedere că rt.270 din Codul muncii exclude răspunderea materială a salariaților astfel cum era reglementată în vechiul cod al muncii cât și răspunderea materială a acelor categorii de salariați ale căror raporturi de muncă nu sunt reglementate prin legi speciale, iar emiterea unor angajamente de plată în temeiul unor dispoziții legale abrogate sau caduce - cum sunt prevederile art.107-110 din Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972 - Codul muncii anterior, este pe de o parte lipsită de temei legal iar pe de altă parte nelegală, întrucât încalcă prevederi legale imperative referitoare la modalitatea juridică prin care angajatorul poate recupera prejudiciul produs de salariat, respectiv prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (art.164 alin.2 din Codul muncii ).
Conform art.164 alin.1 din Codul muncii: "nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege", iar potrivit art.164 alin.2 din Codul muncii: "reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă".
n acest context, luarea unor angajamente de plată cu scopul de a constitui "titlu de creanță" împotriva salariatului, așa cum a intenționat și procedat pârâta nu poate fi recunoscută ca act de constatare în mod unilateral a prejudiciului cauzat de salariat și ca titlu în baza căruia să se procedeze la rețineri din salariu.
Nu are relevanță sub aspectul menționat nici recunoașterea salariatului cu privire la săvârșirea faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului și nici acoperirea parțială a pagubei de către salariat, niciuna din aceste modalități nejustificând emiterea unui act de imputare in temeiul căruia să se procedeze la rețineri din salariu.
Din cele arătate mai sus a rezultat că salariatul își poate asuma un angajament (scris sau verbal) de plată pentru acoperirea prejudiciului cauzat angajatorului. Dar, având în vedere că acesta nu constituie titlu executoriu, în cazul în care salariatul nu plătește de bună-voie, utilitatea angajamentului se manifestă doar sub aspect probatoriu, în cadrul procesului declanșat de angajator pentru recuperarea daunelor cauzate angajatorului.
În acest context nu poate fi reținută susținerea pârâtei în sensul că "ipoteza reglementată de art.164 alin.2 din Codul muncii se referă doar la situațiile în care salariatul nu acoperă de bunăvoie dauna cauzată angajatorului", iar "convențiile cum este cazul angajamentului de plată, în care o parte își asumă, iar cealaltă acceptă asumarea răspunderii reprezintă în esență un titlu executoriu", întrucât, pe de o parte textul art.164 este imperativ în a interzice orice reținere din salariu, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, or recunoașterea extrajudiciară făcută de salariat la solicitarea angajatorului nu este o cauză reglementată de lege, iar pe de altă parte nu pot fi operate rețineri cu titlu de daune cauzate angajatorului decât dacă datoria salariatului este constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă".
Prin urmare, eventualul acord scris exprimat de reclamant sub forma semnării unor angajamente de plată nu îndrituia pârâta să procedeze la întocmirea unui titlu de creanță nerecunoscut de lege și să rețină sumele menționate mai sus din salariul cuvenit reclamantului.
Cum față de dispozițiile art.165 din Codul muncii, acceptarea unei părți din drepturile salariale, nu are semnificația unei plăți efectuată de bună-voie de către reclamant, iar angajamentul de plată nu poate constitui "titlu de creanță" împotriva salariatului, așa cum a procedat pârâta și nu poate fi recunoscut ca act de constatare în mod unilateral a prejudiciului cauzat de salariat și ca titlu în baza căruia să se procedeze la rețineri din salariu, tribunalul va admite acest capăt de cerere și va obliga intimata la restituirea către reclamant a sumelor reprezentând rețineri salariale din drepturile salariale integrale cuvenite acestuia, rețineri efectuate în baza angajamentelor de plată anulate.
Cu privire la cererea reconvențională s-a reținut că în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul Regiei Autonome de Transport B încheiat pentru anii 2006-2007, capitolul VI - Protecția Socială, art.55 alin.1: "Vehiculele din vor fi asigurate pentru cazurile de accidente de circulație de către Regie. Costurile de asigurare se suportă anual de."
Or, față de împrejurarea că textul în discuție este situat în capitolul VI, intitulat "Protecția socială rezultă că suntem în prezența unei norme de protecție pentru salariați, menită să confere drepturi acestora, astfel încât aceasta urmează a fi interpretată în sensul în care să poată produce efecte de protecție socială pentru salariați iar nu în sensul în care nu ar putea produce vreun efect.
Astfel, textul analizat prevede obligația de a asigura vehiculele proprii pentru cazurile de accidente de circulație și de a suporta costurile asigurării.
Insă, obligația în discuție nu se referă la asigurarea obligatorie de răspundere pentru pagube cauzate terților, asigurare ce revine în virtutea prevederilor legale oricărui proprietar de autovehicule și care nu este o asigurare a vehiculului propriu, așa cum prevede textul art.55 alin.1 și 2 din contractul colectiv de muncă ci o asigurare de răspundere civilă delictuală pentru daunele cauzate terților prin accidente și care, prin modul de reglementare (fiind o asigurare obligatorie prin efectul legii care incumbă oricărui proprietar de autovehicul fără a mai fi necesară prevederea acestei obligații în contractul colectiv de muncă) și prin efectele sale, nu poate reprezenta o măsură de protecție socială a salariaților pârâtei.
Interpretarea dată de reclamantă în sensul că textul se referă la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a proprietarului vehiculului pentru daunele cauzate terților (A) este absurdă și reprezintă un nonsens din perspectiva scopului art.55 alin.1 de a fi o măsură de protecție socială a salariaților, întrucât pe de o parte o asemenea reglementare nu era necesară fiind impusă prin lege tuturor proprietarilor de autovehicule deci și reclamantei iar pe de altă parte și în lipsa acestei reglementări (prevederii sale în Contractul Colectiv de Muncă) costurile asigurării, urmau a fi suportate de către, iar nu de către salariați, astfel încât, în interpretarea dată de către reclamantă articolul în discuție nu are nici o finalitate concretă și nu este de natură a conferi drepturi de protecție socială salariaților.
S-a constatat că din natura de măsură de protecție socială a salariaților regiei, a sus-menționatei clauze a rezultat faptul că instanța de fond se afla în prezenta unei asigurări facultative, de bunuri, iar nu în cazul asigurării obligatorii, de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente, (întrucât așa cum am subliniat deja în acest caz, asigurarea este obligatorie prin efectul legii și se suportată integral de proprietarul vehiculului, neputând face obiectul negocierilor colective) context în care, angajatorul căruia îi revenea obligația asigurării "vehiculelor" proprii pentru cazurile de accidente de circulație și suportării costurilor asigurării nu poate solicita salariaților săi, implicați în asemenea accidente suportarea costurilor reparației autovehiculelor avariate, câtă vreme nu și-a respectat propria obligație contractuală, asumată prin contractul colectiv de muncă.
Astfel, din dispozițiile codului muncii și cele ale Legii nr.130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți.
În acest context, salariatul pârât poate opune în mod valabil angajatorului care nu a și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, excepția de neîndeplinire a contractului întrucât acesta ar fi trebuit să răspundă numai în limita în care prejudiciul nu ar fi fost acoperit de societatea de asigurare.
Unitatea reclamantă are ca principal obiect de activitate transportul public de călători cu vehiculele din dotare și tocmai datorită specificului activității exista riscul permanent al producerii unor accidente rutiere, astfel încât este de neconceput ca angajatorul să nu ia măsuri în privința asigurării vehiculelor din dotare și să transfere riscul inerent procesului muncii în întregime în sarcina conducătorilor auto, avându-se în vedere și costul foarte ridicat la care se poate ridica avarierea accidentală a unui asemenea bun.
Reglementarea riscului normal al serviciului ca o cauza de exonerare răspunde deopotrivă principiului echității si interesului de a nu frâna inițiativele inerente procesului muncii.
În dreptul civil, teoria riscului are ca obiect determinarea pârtii unui contract care suporta pierderea rezultata prin neexecutarea obligației, in ipoteza in care neexecutare este determinata de un caz de forța majora sau un caz fortuit, deci de o împrejurare mai presus de voința debitorului.
Noțiunea de risc al serviciului reglementata expres de art.270 alin.2 Codul muncii are un înțeles diferit. Este vorba de efectele păgubitoare ale unor factori inerenți procesului muncii, care atunci când se înscriu in sfera normalului, transfera riscul, adică incidența acestor efecte asupra patrimoniului angajatorului. Producerea riscului trebuie să se prezinte ca un fenomen "normal" în raport cu împrejurările concrete, datorită condițiilor existente la anumite locuri de muncă.
Conducătorii auto, datorita specificului muncii lor, își asuma obligații de diligenta (de exemplu, de a ajunge la destinație in siguranța, fără a fi implicați in evenimente rutiere) si nu de rezultat astfel ca un accident rutier produs fără intenție, nu este de natura a atrage prin el însuși răspunderea conducătorului auto.
Or, nu-i poate prejudicia pârâtului împrejurarea ca reclamanta nu si-a onorat obligațiile asumate prin contractul colectiv de munca iar trimiterea salariaților în cursă în condițiile în care știe că salariatului ii revine întreaga răspundere in cazul producerii unui accident rutier întrucât "vehiculele din dotare" nu sunt asigurate pentru cazul avarierii acestora si numai pentru pagubele cauzate terților constituie o împrejurare de natură a transfera riscul în patrimoniul angajatorului nediligent aflându-ne în prezenta unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei.
Răspunderea angajatului nu poate fi agravata si extinsa si la situația in care angajatorul nu-si respecta propriile obligații contractuale si ignora cu buna știința asigurarea riscului producerii unor fenomene care se subsumează noțiunii de risc al serviciului cu consecința suportării efectelor păgubitoare pe care le-ar putea avea o astfel de atitudine exclusiv asupra patrimoniului salariatului, cu atât mai mult cu cat însuși obiectul de activitate al societății este efectuarea curselor de transport de calatori.
Față de această concluzie, respectiv prezenta unei cauze exoneratoare de răspundere, instanța, întrucât lipsește un element esențial al angajării răspunderii patrimoniale, a constatat că, în cauza, nu poate fi angajată răspunderea patrimoniala a reclamantului-pârât cu privire la prejudiciul reclamat prin cererea reconvențională.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs recurentul pârâta Regia Autonomă de Transport B, criticând sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7, 8, 9 și art.3041pr.civ. recurentul a susținut că, instanța fondului nu a avut în vedere următoarele:
Răspundere patrimonială este o varietate a răspunderii civile contractuale. a atare, ținând cont de îndeplinirea formei scrise, prevăzute de art.1704; 1705 Cod civil, legal este posibil repararea prejudiciului prin acordul pârtilor.
În strânsa legătură cu cele de mai sus, în conformitate cu principiile general aplicabile, art.977 cod civil interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților și nu după sensul literar, pe de o parte, iar pe de alta parte ca în scopul preîntâmpinării unui proces, voința părții semnatare a actelor a coincis cu acceptul unității, astfel încât clauzele acestui act sunt generatoare de efecte juridice (art.978 Cod civil).
În plus, în condițiile în care din conținutul aceluiași cod al muncii, art.268 alin.2, rezultă implicit că în cazul răspunderii angajatorului există posibilitatea stabilirii acesteia prin acordul părților, principiul similitudinii actelor juridice susține și teza potrivit căreia și răspunderea angajatului să se poată stabili prin acordul părților, stabilindu-se de comun acord o modalitate (ca o plata eșalonată acceptată).
Prin similitudine, în condițiile în care și nulitatea unui contract individual de muncă poate avea loc și prin acordul părților, conform art.57 alin.6 Codul muncii, nu există raționamentul pentru care (având în vedere și prevederile Cod civil menționate), acest acord al părților nu poate exista și în cazul în speță, cu atât mai mult cu cât scopul juridic al răspunderii patrimoniale a angajaților este acela de apărare a patrimoniului angajatorilor prin recuperarea prejudiciului produs de proprii săi salariați, care, conform cazului în speță și-au recunoscut vinovăția răspunderea și întinderea acesteia, manifestându-și acordul și asupra modalității de executare (net favorabile salariatului - nu s-a creat o situație agravantă -).
Instanța de fond omite a avea în vedere ca prin legea părților negociatoare ale Contractului colectiv de muncă s-a prevăzut posibilitatea ca recuperarea pagubelor să se poată face și pe cale amiabilă,fără intervenția instanței de judecate. A se vedea în acest sens prevederile art.28 din Contractul colectiv de muncă, act depus la dosar, dar față de care instanța nu se pronunța.
Prevederile Deciziei Curții Constituționale 24/2003 - de la pct.6- susțin acest punctul de vedere, cu atât mai mult cu cat aceasta posibilitate de recuperare este prevăzuta și în Contractul colectiv de muncă.
În combaterea soluției, apreciindu-se că aceste acte nu ar fi temeinice exista o altă cale de atac, neuzitată de cel în cauza și nicidecum cea a constatării nulității unor acte juridice, în care nu s-a dovedit existența unor vicii de consimțământ.
Instanța de fond a pronunțat soluția în condițiile în care fiind vorba de un act unilateral (indiferent de titulatura) prin care o parte își asuma de bună-voie, sub semnătura proprie, răspunderea pentru paguba cauzată unității, acordul asupra modalităților de executare, acțiunea trebuia să fie susținută de motive și probe doveditoare ale vicierii consimțământului.
Recurenta a mai arătat că motivele sentinței se raportează strict la noțiunea literară a "angajamentului de plata "și nu la intenția comună a părților, contrar prevederilor art.977 Cod civil, fără a avea în vedere că nu a fost vorba de emiterea de către angajator a unui angajament de plata, astfel cum eronat motivează instanța de fond ci de un act intitulat angajament de plata (titulatura neprezentând relevanta, de dispozițiile art.977 Cod civil), prin care cel în cauză în cadrul libertății contractuale și-a recunoscut vinovăția in producerea pagubei, iar asupra modalității de executare cel in cauza a dispus asupra soluției mai favorabile privind reținerile din salariu.De aceasta manifestare de voința unitatea a luat act.
In speța dată fiind manifestarea de voința a celui in cauza, de natura a produce efecte juridice (art.978 Cod civil) nu se poate retine nici susținerea instanței ca un angajator nu are dreptul de a constata o paguba, astfel cum eronat se retine, in considerentele hotărârii, permițându-se în context reaua-credința a celui care își manifesta acordul.
Considerentul instanței de fond in sensul ca si anterior angajamentul de plata putea fi contestat, de care susținerea regiei ca nu s-au dovedit viciile de consimțământ nu ar putea fi primita, este netemeinic.
Instanța omite a observa că și în practica judiciară veche, pentru contestarea angajamentului de plata, condițiile de admisibilitate erau destul de reduse si de regula acestea vizau demonstrarea acelorași vicii de consimțământ.
In raport si de considerentele Deciziei Curții Constituționale 24/2003 sentința recurată este netemeinică aceasta adaugă la aceasta prevedere, in condițiile in care, in legea pârtilor (CCM)-art.28, act depus la dosar s-a prevăzut o anumita modalitate de executare. Asupra acestui aspect prevedere CCM si respectiv apărare, instanța de fond nu s-a pronunțat.
Instanța de fond își întemeiază soluția de respingere a cererii reconvenționale pe articolul 55 al.1 din Contractul colectiv de muncă, interpretând contrar însăși prevederile privind asigurările.
În combaterea soluției, recurenta a arătat că instanța a pronunțat o soluție netemeinica si pe acest aspect, si a interpretat greșit actul dedus judecății,inclusiv procedând la o imixtiune in voința pârtilor semnatare a Contractul colectiv de muncă.
de norma imperativa prevăzuta in art.270 Codul muncii, ce impune si verificarea îndeplinirii condițiilor acestei forme specifice de răspundere, instanța de fond nu a analizat fondul, respectiv îndeplinirea condițiilor răspunderii, restrângând nepermis norma de drept substanțial conținuta de Codul muncii.
Reținând, practic ca excepție, neexecutarea dispoziției art.55 al.1 din Contractul colectiv de muncă, instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecații, a schimbat natura si înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, înțelesul clauzei din Contractul colectiv de muncă pe anii 2006-2007 este acela al asigurării obligatorii pe care o are, pentru ca atunci când părțile semnatare si negociatoare ale acestui contract au dorit si au putut ( gestionând bani publici) sa insereze ca se vor încheia si asigurări facultative au negociat acest aspect.
Dovada in acest sens este si protocolul încheiat la 6.07.2007, anexat la dosarul cauzei, asupra căruia instanța de fond nu a făcut nici o referire.
Mai mult de atât, în situația in care se încheie asigurare facultativa, aceasta asigurare este raportata la condițiile contractului de asigurare (art.5 Legea nr.136/2005) cu privire la suportarea riscului asigurat,date pe care instanța de fond nu le-a avut, context in care pretinsa protecție sociala oricum nu se putea cunoaște cat acoperă.
n condițiile in care exista principiul răspunderii patrimoniale ca o varianta a răspunderii civile, norma imperativa (art.270 Codul muncii ) raportata la pagubele cauzate de salariați ( in speța șofer profesionist), nu se poate accepta legal ideea suportării de către angajator,a pagubelor cauzate din vina salariaților săi numai pe simplul fapt al încheierii unei asigurări facultative.
Instanța de fond a pronunțat soluția de respingere a cererii reconvenționale pe doua considerente contradictorii si netemeinice. Astfel, o dată se retine ca neexecutarea obligației (pretinse) de la art.55 al.1 CCM ar transfera riscul producerii de accidente către (contrar situației de fapt, reale precum si prin golirea de conținut a răspunderii patrimoniale), iar pe de alta parte motivează soluția si pe riscul nenormat al serviciului (fără probe pe îndeplinirea condițiilor răspunderii și contrar noțiunii de risc ai serviciului, conform practicii și doctrinei juridice).
Noțiunea de risc al serviciului nu se circumscrie cazului în speță, aceasta vizând alte aspecte care nu sunt întrunite in cauza,pe de o parte,iar pe de alta parte șoferii profesioniști au obligații de rezultat si nicidecum de diligenta.
nstanța de fond nu a fost investita de părțile contractului colectiv de munca - singurele abilitate - cu interpretarea acestui act (astfel cum face instanța de fond in susținerea soluției,cu raportare la prevederile art.55 CCM), context in care instanța de fond produce un plus petiția.
n conformitate cu prevederile codului muncii art.283 alin.1 lit.e neexecutarea contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, se poate invoca in termen de 6 luni.
În contextul dat, prin motivația instanței de fond (in susținerea respingerii cererii reconvenționale) prin care se opune neexecutarea unei clauze a acestui contract, acestui termen imperativ i se anulează practic efectele.
Prin întâmpinarea formulată intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și potrivit art. 3041Cod pr.civilă, Curtea apreciază ca nefondat recursul formulat pentru considerentele următoare:
Astfel, în mod corect a reținut instanța fondului cu privire la angajamentele de plată nr.78 și 79 din 21.08.2007, în raport de dispozițiile art.298 din Legea nr.53/2003 ce a abrogat dispozițiile art.107-110 din Legea nr.10/1972 - ce reglementau angajamentul de plata ca titlu executoriu emis unilateral de angajator pentru recuperarea pagubelor create de salariat în patrimoniul său - că aceste titluri de creanță sunt lipsite de temei legal și, prin urmare, nelegale.
În raport de dispozițiile exprese ale noului Cod al muncii prin care dispozițiile vechiului Cod al muncii, inclusiv cele referitoare la angajamentul de plată erau abrogate, și de dispozițiile art.270, art.164, 165 din Codul muncii interpretate logic și sistematic corect de instanța de fond, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la împrejurarea valabilității angajamentelor de plată în calitate de convenții unilaterale încheiate între angajator și salariat prin care acesta din urmă își angajează față de primul răspunderea patrimonială și care au fost eronat interpretate de instanța fondului; nefiind vorba de o convenție neclară, astfel că nu poate fi reținută în cauză incidența regulilor de interpretare prevăzută de art.977 și urm. Cod civil, contrar susținerilor recurentei ce apar ca nefondate.
Nici chiar împrejurarea încheierii sus-menționatului angajament în folosul societății și nici dispozițiile art.269 alin.2 Codul muncii - ce reglementează posibilitatea stabilirii pe cale judiciară a despăgubirilor cuvenite salariatului ca urmare a faptei prejudiciabile a angajatului - nu conferă valabilitate angajamentelor de plată ca mod de recuperare al prejudiciului produs de salariat câtă vreme dispozițiile coroborate ale art.164, 165 și 270 Codul muncii prevăd că în situația în care angajatorul se consideră prejudiciat prin fapta ilicită a salariatului, pentru stabilirea despăgubirilor se poate adresa instanțelor judecătorești.
Chiar dacă prin dispozițiile art.28 ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate s-ar fi stabilit posibilitatea recuperării de către angajator a prejudiciului de la salariat fără intervenția instanțelor de judecată, această dispoziție din Codul muncii nu este aptă a produce efecte juridice contrar susținerilor recurentei, câtă vreme este negociată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art.164, 165, 270 Codul muncii, iar potrivit Legii nr.130/1996 numai contractele individuale de muncă legal încheiate au putere de lege între părți.
Nici considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.24/2003 nu susține punctul de vedere al recurentei câtă vreme prin această decizie s-a reținut tocmai valabilitatea dispozițiilor art.164 din Codul muncii ce reglementează modalitatea de recuperare de către angajator al despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin fapta salariatului.
Totodată, fiind vorba de dispozițiile imperative ale legii sunt incidente dispozițiile art.5 Cod civil potrivit cărora "nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții ordinea publică", și sub acest aspect angajamentul de plată fiind nelegal.
Nu pot fi primite nici susținerile potrivit cărora instanța fondului ar fi reținut greșit caracterul de titlu executoriu al angajamentul de plată, acesta reprezentând doar o convenție a părților prin care salariatul vinovat de producerea prejudiciului și-ar fi recunoscut doar vinovăția și ar fi fost de acord cu reținerea din salariu a despăgubirilor, câtă vreme din chiar susținerile recurentei rezultă voința angajatorului de a proceda la recuperarea despăgubirilor aferente prejudiciului produs, cu încălcarea dispozițiilor art.164 din Codul muncii, sus-menționata convenție prin urmare neputând fi considerată valabilă din punct de vedere juridic, nefiind necesară prin urmare, aprecierea valabilității consimțământului exprimat de salariat la încheierea convenției câtă vreme temeiul nelegalității sus-menționatului Contract colectiv de muncă este chiar fraudarea dispozițiilor codului muncii de către angajator.
Prin urmare, invocarea dispozițiilor art.295 alin.1 din Codul muncii, de către recurentă nu poate conduce instanța de control judiciar la concluzia valabilității sus-menționatului angajament de plată nelegal intervenit.
Sunt însă fondate criticile recurentei referitoare la eronata soluționare de către instanța fondului a cererii reconvenționale, cerere respinsă de către aceasta cu încălcarea tocmai a dispozițiilor imperative ale art.270 alin.1 din Codul muncii, în condițiile în care aceasta a reținut prejudicierea angajatorului prin fapta ilicită și culpabilă a intimatului reclamant în calitate de salariat și în legătură cu munca sa; s-a reținut astfel de către instanța fondului că la data de 12.05.2007, intimatul a pornit de pe loc autobuzul pe care-l conducea din fața garajului A fără a se asigura, avariindu-l atât pe acesta cât și pe cel cu nr.B-56-, producând angajatorului un prejudiciu în valoare de 5.091,41 lei, după cum rezultă din coroborarea actelor depuse de recurenta.
Împrejurarea că recurenta nu a încheiat asigurarea de răspundere civilă facultativă în privința autovehiculului condus de către intimatul-reclamant îl exonerează pe acesta din urmă de obligația de a repara prejudiciul produs angajatorului, câtă vreme, după cum rezultă din natura juridică a contractului de asigurare facultativă asiguratorul suportă despăgubirile cauzate bunului asigurat doar imediat după producerea prejudiciului, însă ulterior, ca urmare a formulării acțiunii în regres acesta este suportat în final de persoana vinovată de producerea sa, în speță de intimatul reclamant, ce suportă până la urmă consecințele faptei sale prejudiciabile pentru angajator.
Mai mult, prin contractul de asigurare se acoperă doar prejudiciile suferite de bunurile asigurate în urma producerii unor accidente de circulație, ori, în cauză, condițiile în care s-a produs avarierea celor două autovehicule ca urmare a neglijenței intimatului reclamant, nu se pot circumscrie acestei noțiuni ca eveniment asigurat, fiind fondate și sub acest aspect criticile formulate de recurentă.
Fondate sunt, prin urmare, și criticile recurentei referitoare la eronata reținere de către instanța fondului a împrejurării potrivit căreia neexecutarea de către angajator a obligației prevăzute de art.55 alin.1 din Contractul colectiv de muncă al unității ce incumba în sarcina sa ar transfera riscul producerii de accidente din culpa salariatului către angajator, cât și criticile referitoare la aprecierea greșită a împrejurării că, în speță, prejudiciul produs angajatorului de către intimatul-reclamant s-ar încadra în riscul normal al serviciului, câtă vreme cel ce suportă despăgubirea pentru paguba produsă angajatorului, chiar asigurat, este în final salariatul vinovat de producerea prejudiciului; în cauză avarierea autovehiculelor de către salariat cu încălcarea obligațiilor de serviciu asumate prin încheierea contractului individual de muncă și a fișei postului anexă la acesta, convenție prin care își asuma obligația de a asigura integritatea bunurilor din patrimoniul angajatorului nu poate fi în nici un caz circumscrisă riscului normal al serviciului în sensul dispozițiilor art.270 alin.2 teza finală din Codul muncii.
Cu toate acestea sunt nefondate, însă, susținerile recurentei potrivit cărora prima instanță ar fi reținut eronat că dispozițiile art.55 alin.1 din Contractul colectiv de muncă se refereau la răspunderea civilă obligatorie a angajatorului în condițiile în care Protocolul intervenit între părțile semnatare ale acestui contract la 6.07.2007, nu avea ca efect modificarea acestuia contract câtă vreme această pretinsă convenție modificatoare nu a fost încheiată în forma unui act adițional la Contractul colectiv de muncă, iar acest Protocol nu prevedea modificarea dispozițiilor art.55 alin.1 din Contractul colectiv de muncă în sensul pretins de recurentă ci se referea doar la încheierea unor convenții de răspundere civilă obligatorie; nefondate sunt și susținerile recurentei-pârâte referitoare la interpretarea nelegală de către instanța fondului a dispozițiilor sus-menționate ale Contractului colectiv de muncă câtă vreme aceasta, în analiza temeiniciei pretențiilor intimatului-reclamant îi revenea obligația de a interpreta pe cale judiciară prevederile acestui contract, invocat de partea reclamantă ca apărare de fond.
Față de cele mai sus arătate, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va admite recursul, va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul că va admite cererea reconvențională, va obliga reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 5091,43 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului, va înlătura dispoziția privind restituirea sumelor reținute.
În temeiul art.274 pr.civ. va obliga pârâta reclamantă la 250 lei cheltuieli de judecată către reclamantul-pârât.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta recurenta Regia Autonomă de Transport, împotriva sentinței civile nr.1852 din data de 05.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.20607/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul.
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că:
Admite cererea reconvențională.
Obligă reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 5091,43 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului.
Înlătură dispoziția privind restituirea sumelor reținute.
Obligă pârâta reclamantă la 250 lei, cheltuieli de judecată, către reclamantul-pârât.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.08.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
22.09.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comșa Carmen Georgiana
