Obligația de a face. Decizia 649/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.649/
Ședința publică din 31 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mariana Stan judecător
JUDECĂTOR 2: Corina Pincu Ifrim
JUDECĂTOR 3: Veronica
Grefier:
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului civil declarat de pârâta APARTAMENTUL Pitești, împotriva deciziei civile nr.217 pronunțată de Tribunalul Argeș, la data de 18 noiembrie 2008, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții și.
Recursul este legal timbrat, cu taxă judiciară de timbru în valoare de 4 lei, conform chitanței de la dosar cu nr.- din 20 martie 2009, eliberată de Trezoreria Municipiului Pitești și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că, la dosarul cauzei s-au depus, prin serviciul de registratură al instanței, concluzii scrise, din partea recurentei APARTAMENTUL Pitești.
Curtea, constată că dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 26 martie 2009, în încheierea de la această dată fiind consemnate susținerile părților, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar în urma deliberării s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA:
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului de față;
Constată că, prin sentința civilă nr.5102/5 octombrie 2007, Judecătoria Piteștia admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții și, obligând-o pe pârâta APARTAMENTUL Pitești să încheie, cu aceștia, contract de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.14 situat în Pitești, str.-, - 25,.D, etaj 3, județul A, la prețul determinat potrivit dispozițiilor Decretului-Lege nr.61/1990 și cele ale Legii nr.85/1992.
A fost respins capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.
În motivare, s-a reținut în fapt că reclamanții sunt chiriași ai apartamentului în litigiu, potrivit contractului încheiat sub nr.2610/1989, prelungit prin acte adiționale în anii 2003, 2004 și 2006, în anii 2003 și 2007 aceștia solicitând pârâtei să le vândă imobilul în condițiile prevăzute de legislația relevantă.
Pârâta, acceptând încheierea contractului, a pretins, însă, un alt preț decât cel calculat potrivit dispozițiilor legale invocate de reclamanți, pretinzând că nu sunt aplicabile convenției a cărei încheiere se dorește.
Instanța a constatat, însă, că reclamanții întrunesc condițiile cerute de lege pentru a li se calcula prețul potrivit acestora, așa încât, refuzul este unul nefondat, motiv pentru care, a obligat pe pârâtă, potrivit celor de mai sus.
Capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii s-a respins ca nefondat, câtă vreme textul invocat, respectiv dispozițiile art.5803Cod procedură civilă stipulează vărsarea sumelor cu titlu de amendă către stat, iar nu în folosul creditorului.
Apelul declarat de pârâtă, împotriva sentinței, pe care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în sensul că în mod greșit s-a stabilit că reclamanții ar fi fost chiriași ai imobilului la data de referință a legii, cel la care se raportează fiind încheiat, în anul 1980, cu fostul de Construcții A, în vreme ce pârâta nu le-a dat în chirie reclamanților apartamentul, decât în anul 1999, când a preluat imobilul, lucru ce ar atrage lipsa calității procesual pasive a sa față de raportul invocat, a fost respins de Tribunalul Argeș prin decizia civilă nr.217 din 18 noiembrie 2008.
În motivare, s-a reținut în fapt că, în realitate, pârâta este succesoare în drepturi și obligații a fostului A, preluând imobilul în litigiu, împreună cu contratele încheiate anterior, asupra acestuia, în urma reorganizării, ca atare, are calitate procesual pasivă față de raporturile părților.
Nici cât privește apărarea potrivit căreia reclamanții nu ar fi fost îndreptățiți a li se vinde apartamentul în condițiile prevăzute de textele invocate, întrucât la apariția celor două acte normative nu ar fi avut calitatea de chiriași, fiind, mai înainte, evacuați din spațiu pentru neplata chiriei la termen, nu s-a găsit fondat apelul.
Dimpotrivă, instanța a reținut că reclamanții aveau, la data preluării patrimoniului fostei A de către intimată, calitatea de chiriași ai acesteia, bunul fiind preluat în aceste condiții și contractul reînnoit, cu noua titulară a dreptului de proprietate, în anul 2000.
Prin recursul declarat împotriva acestei decizii, pârâta APARTAMENTUL Pitești invocă netemeinicia ei ca urmare a inexistenței, în realitate, a unui contract de închiriere, între reclamanți și pârâtă.
Aceeași critică este invocată de către recurentă și ca una de nelegalitate, în sensul că instanța nu a observat, din probele pricinii, că reclamanții nu ar fi locuit, cu titlu, în imobil, decât până în anul 1985, când contractul de închiriere încheiat în anul 1980 fusese anulat, ulterior acestui moment nedovedind, cu chitanțe că ar mai fi plătit chiria pentru folosința exercitată pe apartament.
Pe de altă parte, contractul încheiat în anul 1980, era unul accesoriu contractului individual de muncă și, la data încetării acestuia din urmă, automat înceta și valabilitatea primului, așa încât nu se putea dispune obligarea la vânzarea bunului către chiriași.
Se mai invocă greșita interpretare și aplicare a legii, în sensul că locuințele de serviciu, așa cum sunt ele interpretate în dispozițiile art.55 din Legea nr.85/1992, nu erau susceptibile de înstrăinareope legis.
Eventuala lor vânzare nu putea fi hotărâtă decât de către consiliul de administrație în condițiile Decretului-Lege nr.61/1990 și ale Legii nr.85/1992.
Se mai arată că instanța a interpretat greșit probele cauzei atunci când a constatat că, la data preluării patrimoniului fostei A, locuința îi avea ca și chiriași pe reclamanți. În realitate, dincolo de faptul că aceștia fuseseră evacuați prin hotărâre judecătorească prin care fusese anulat contractul din anul 1980, contractul era auxiliar contractului de muncă, reclamantul părăsind, la data încheierii Protocolului de predare-primire a apartamentului între pârâtă și antecesoarea sa, locul de muncă, așa cum rezultă din acest protocol.
Curtea, examinând decizia prin prisma criticilor aduse, ca și a întregului probatoriu și a apărărilor formulate în cauză, constată recursul ca nefiind fondat, pentru cele ce se vor arăta:
Chestiunea existenței, în persoana reclamanților, a uneia din condițiile cerute pentru a putea cumpăra, a fost statuată, în fața instanțelor de fond, ca stare de fapt.
Astfel, atât judecătoria, cât și tribunalul au reținut că, la data de referință a legii, reclamanții aveau calitatea de chiriași ai apartamentului în litigiu.
Modalitatea în care s-a stabilit starea de fapt reprezintă o chestiune de apreciere a probelor și excede posibilității de examinare în recurs, față de prevederile art.304 Cod procedură civilă.
Cât privește interpretarea legii, raportat la raporturile decurgând din calitatea de chiriași, critica este una nefondată.
Se pretinde că, prin sentința pronunțată împotriva reclamanților de instanța judecătorească în anul 1995 ar fi fost anulat contractul de închiriere.
Examinându-se exemplarul depus de recurentă în fața instanței de apel, cu certificarea Oficiului juridic al acesteia pentru conformitate, se constată că, cel mult, se poate vorbi despre o reziliere a contractului de închiriere, nicidecum despre o anulare, instituție care are un alt regim juridic și produce alte efecte (34 dosar apel).
Deși prin aceeași hotărâre s-a dispus și evacuarea reclamantului din apartament, ca urmare a încetării calității acestuia de angajat al A, recurenta nu face dovada punerii în executare a acestei dispoziții, dimpotrivă pe tot parcursul judecății și, chiar și la data preluării apartamentului, el a continuat să fie locuit de către reclamant și familia sa, dovada fiind Protocolul de predare-primire în care, deși plecat din unitate ca salariat, reclamantul apare ca aflându-se în folosința apartamentului.
Este evident, după rezilierea contractului, chiar și după dispariția uneia dintre condițiile cerute de lege la acea vreme, părțile au început să execute un nou contract, în care proprietarul a lăsat, la dispoziția chiriașului, folosința apartamentului.
Chestiunea plății valorii acestei folosințe era una care, eventual, putea da temeiuri unei cereri în rezilierea noii convenții tacite și, eventual, a obligării debitorului la executare.
Ca atare, instanța a interpretat corect raporturile părților drept un act tacit de închiriere, câtă vreme, după expirarea perioadei în care putea fi pusă în executare silită hotărârea în evacuarea, nu a urmat o ieșire din pasivitate a proprietarului imobilului.
În aceste condiții, sunt aplicabile dispozițiile art.1 alin.3 din legea nr.85/1992, chiar dacă, în prezent, chiriașul nu mai are calitatea de salariat al societății.
De altfel, dispozițiile art.294 Cod procedură civilă, recurenta în apelul său nu a formulat critici cu privire la existența unui contract de închiriere cu antecesorul său, A, de la care a preluat blocul în care se află apartamentul în litigiu în urma reorganizării acesteia, prin divizarea în opt societăți comerciale, conform deciziei nr.243 din 21 decembrie 1990 Prefecturii județului A, ci numai lipsa unui contract de închiriere, între acest moment al preluării imobilului, și cel al apariției legii.
Or, în toată această perioadă recurenta nu a înțeles să invoce lipsa unui astfel de contract în contra persoanei care utiliza imobilului, ci dimpotrivă l-a confirmat, prin încheierea lui și în formă scrisă, în anul 1999 (filele 46-51 dosar apel).
Cât privește caracterul de locuință de serviciu pe care pretinde că apartamentul în litigiu l-ar avea, o asemenea apărare nu a fost formulată în fața instanțelor de fond (prima instanță și apel), așa încât soluția nu poate fi criticată sub aspectul extinderii regimului juridic al imobilelor susceptibile de vânzare în condițiile legii invocate, la cel în litigiu, instanțele nefiind investite cu asemenea apărare și respectiv cu cercetarea ei. Nefiind invocată, nici nu s-au administrat probe asupra ei, dimpotrivă, starea de fapt reținută și necontestată dovedind că locuința a fost, încă din anul 1985, după rezilierea contractului încheiat în considerarea calității de salariat, ocupată de către un nesalariat al întreprinderii și, mai apoi, a succesoarei acesteia. Prin urmare, el nu a avut destinația cazării salariaților proprii, ca accesoriu contractului de muncă.
De altfel, dispozițiile la care se raportează recurenta vizează deținerea sau construirea din fonduri proprii, începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.85/1992, a unor locuințe de serviciu, asupra cărora dispoziția de înstrăinare să nu poată fi luată decât de către consiliile de administrație.
Cât privește cele vizate de lege, în sensul de a face obiectul ofertei publice de vânzare a statului, acestea sunt cele care au fost construite deja, așa cum arată titlul legii din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până în anul 1992, când aceasta a intrat în vigoare.
Legiuitorul a arătat că putea de dispoziție a consiliilor de administrație se limitează celor deținute sau construite din fonduri proprii de către unitățile economice sau bugetare, textul trebuind a fi interpretat în sensul că, un astfel de regim, bunurile trebuie să-l câștige după intrarea în vigoare a legii, în caz contrar, în care și pentru cele dobândite sau construite anterior acestui moment s-ar lăsa consiliilor de administrație putere de a decide cu privire la intrarea lor în oferta publică sau cu privire la modul de calcul ceea ce ar reprezenta o încălcare a scopului urmărit de lege și consacrat prin numeroase decizii ale Curții Constituționale, sesizată cu examinarea dispozițiilor art.7 din Legea nr.85/1992. Prin acestea, s-a arătat că textul instituie o normă de justiție socială, întrucât dă posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic. În cazul privatizării unităților din ale căror fonduri au fost construite locuințe ce au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr.85/1992, este, astfel cum a statuat Curtea Constituțională, o obligațiein rem(locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligațiein personam, care ar fi avut în considerare societatea comercială ce a luat naștere pe calea privatizării.
De asemenea, Curtea a reținut că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor constituționale ale art.53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Chiar dacă dispozițiile art.7 din Legea nr.85/1992 instituie o limitare legală a exercițiului dreptului de proprietate al unităților economice sau al societăților comerciale asupra acestor locuințe, o atare limitare este conformă prevederilor constituționale și se justifică din punct de vedere juridic, social și moral, întrucât chiriașii au contribuit la construirea acestor locuințe, fapt ce a impus, prin consacrare legală, dreptul chiriașilor de a le cumpăra, în condiții privilegiate, soluție legislativă care dă expresie obligației constituționale a statului de a asigura condițiile necesare pentru creșterea calității vieții și pentru un trai decent.
Față de toate acestea, constatând recursul ca nefiind fondat, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea urmează a-l respinge și a obliga, pe recurentă, la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta APARTAMENTUL Pitești, împotriva deciziei civile nr.217 pronunțată de Tribunalul Argeș, la data de 18 noiembrie 2008, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții și.
Obligă pe recurenta-pârâtă să plătească intimaților-reclamanți suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2009, la Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
, -,
Red.-. Grefier,
Tehnored. Ex.2/22.04.2009.
Jud.apel: /
Jud.fond:.
OPINIE SEPARATĂ
Consider că se impune admiterea recursului, cu modificarea deciziei recurate, în sensul că se va admite apelul declarat de pârâta SC SA Pitești, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți, pentru următoarele considerente:
Recursul încadrabil în dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă este fondat, urmând a-l admite ca atare, constatându-se că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Din dispozițiile art.16 lit.f ale contractului de închiriere înregistrat sub nr.2610/13.02.1980 (fila 7 verso-dosar fond) reiese caracterul locuinței închiriate, aceea de locuință de serviciu, contractul încheiat fiind accesoriu al contractului de muncă, pe o durată de 3 ani, adică până în 1983.
De asemenea, dispozițiile art.13 din contractul amintit prevăd posibilitatea proprietarului de a cere rezilierea contractului de închiriere și evacuarea chiriașului, în cazul în care acesta nu respectă obligațiile cu privire la întreținere, reparare, folosirea suprafeței locative închiriate, precum și la plata chiriei.
Drept urmare, prin sentința civilă nr.4840 din 5.08.1985 pronunțată în dosarul nr.5722/1985 al Judecătoriei Pitești (fila 34 dosar apel) a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta de Generală Construcții Montaj A împotriva pârâtului, dispunându-se rezilierea contractului de închiriere nr.2610/1980 dintre acest pârât și reclamantă, cu evacuarea acestuia din spațiul închiriat, respectiv apartamentul care face obiectul prezentei cauze.
În motivarea acestei sentințe, instanța a reținut că apartamentul care face obiectul contractului de închiriere este construit din fondurile unității reclamante, aflându-se în administrarea directă a acesteia. În august 1984, pârâtul a părăsit unitatea reclamantă, încetând raporturile de muncă cu acesta, iar, potrivit art.51 alin.3 din Legea nr.5/1973, trebuia să predea locuința închiriată în termen de 3 luni de la încetarea acestor raporturi, fiind vorba de un contract de închiriere accesoriu contractului de muncă.
Faptul că reclamantul din cauza de față, respectiv, a plecat din unitatea pârâtă, rezultă și din procesul-verbal încheiat la 18.11.1991, respectiv din anexa la acest proces-verbal (fila 70-71, dosar apel).
Pe de altă parte, fiind vorba de un contract de închiriere, accesoriu al contractului de muncă, încetând raporturile de muncă, intervine rezilierea și pentru contractul de închiriere, așa cum s-a statuat și prin sentința amintită anterior.
În altă ordine de idei, în mod greșit s-a statuat că imobilul în litigiu nu are destinația de locuință de serviciu, nereținându-se faptul că, odată expirat în 1983 contractul încheiat în 1980, la apariția Legii nr.85/1992, reclamantul nu mai avea calitatea de chiriaș.
Dispozițiile art.7 alin.8 din Legea nr.85/1992 prevăd că unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască, din fondurile proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii către salariații acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă, iar modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se va stabili de către consiliile de administrație.
Legea nr.5/1973 privind contractele de închiriere, aflată în vigoare la data apariției Legii nr.85/1992, în art.55 definește "locuința de serviciu" ca fiind destinată cazării salariaților și membrilor de familie.
Pentru considerentele arătate, instanța nu putea să o oblige pe reclamantă să vândă imobilul în litigiu, nefiind aplicabile nici dispozițiile Decretului nr.61/1990 și ale Legii nr.85/1992, fiind vorba despre o locuință de serviciu și văzând și dispozițiile art.7, alin.8 din Legea nr.85/1992 care lăsa la latitudinea Consiliului de Administrație, modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe.
Judecător,
Red. //30.04.2009
Președinte:Mariana StanJudecători:Mariana Stan, Corina Pincu Ifrim, Veronica
