Obligație de a face. Decizia 100/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă,de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 100/A/2009
Ședința publică din data de 23 martie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Nicorici
JUDECĂTOR 2: Eugenia Pușcașiu
Grefier: - -
-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de reclamanții apelanți -, -, - și precum și apelul declarat de pârâta apelantă împotriva sentinței civile nr. 438/11.09.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr- privind și pe pârâții intimați, IA, și având ca obiect predare imobile în deplină proprietate.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 9 martie 2009, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta cauză.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.438/11.IX.2008 pronunțată în Dosarul nr- al Tribunalului Cluj, s-a respins acțiunea reclamanților, -, - și împotriva pârâților, -ia, și, având ca obiect predare imobile în deplină proprietate, popseie și folosință.
Prin aceeași sentință s- respins cererea reconvențională a pârâților și pentru despăgibiri și admitându-se în parte cererea reconvențională a pârâtei, reclamanții au fost obligați să încheie cu pârâta contract de închiriere pentru apartamentul nr.5- C-N, reclamanții fiind obligați să plătească pârâtei suma de 1008,3 lei, pârâților suma de 800 lei, iar restul pârâților, cu excepția lui suma de 2700 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr.87/5.VI.2003 a Curții de Apel Timișoara pronunțată în dos.3175/C/2003 s-a constatat calitatea reclamanților de moștenitori legali ai proprietarilor tabulari, s-a constatat nulitatea absolută a celor 12 contracte de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții din prezenta cauză și Consiliul Local C-N, s-a dispus rectificarea tuturor cărților funciare individuale corespunzătoare celor 12 apartamente, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și intabularea dreptului de proprietate a reclamanților, decizie care a rămas irevocabilă.
Această decizie a avut la bază Decizia civilă nr.228/1998 a Tribunalului Cluj rămasă irevocabilă prin decizia nr.115/1999 a Curții de Apel Iași, prin care s-a constatat că imobilul înscris in CF 2968 C-N cu nr.top.642. 642/1 și 642/2 situat în C-N, - cel M nr.18 și - - nr.19, a fost trecut în proprietatea Statului Român fără titlu, și s-a dispus rectificarea încheierii de carte funciară în sensul reînscrierii imobilului pe vechii proprietari.
Pârâții chemați în judecată în prezentul dosar, au avut calitatea de chiriași și ulterior aceea de proprietari în conformitate cu Lg.112/1995, contractele lor de vânzare-cumpărare fiind constatate nule absolut, ca urmare a deciziei 87/2003 a Curții de Apel Timișoara mai sus menționată.
În cauza de față, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei de interes a reclamanților, au fost respinse de Tribunal, pe considerentul că reclamanții în calitate de proprietari ai acestui imobil pot introduce acțiune în revendicare pentru a le fi predat imobilul, urmând ca instanța să aprecieze dacă pârâții beneficiază de prevederile cu caracter special ale OUG nr.40/1999, situație în care reclamanților nu le poate fi predat în posesie acest imobil.
De asemenea, excepția prematurității a fost respinsă, întrucât reclamanții au formulat acțiune în revendicare întemeiată pe art.480 civ. și nu o acțiune în evacuare întemeiată pe art.10 și 15 din OUG 40/1999.
În ce privește excepția de necompetență materială a tribunalului precum și excepția netimbrării aceste excepții au fost respinse raportat la art.2 pct.1 lit.a pr.civ. și art.15 lit.r din 146/1997 prin încheierile pronunțate în ședință publică.
Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamanții sunt proprietari ai imobilului revendicat, însă pot să își exercite atributele de posesie și folosință a imobilului, doar cu respectarea prev. art.10 și 15 din OUG 40/1999. Aceste prevederi, obligă persoanele care au obținut retrocedarea imobilelor preluate abuziv, să notifice chiriașii cu privire la încheierea unor contracte de închiriere vizând apartamentele pe care le-au deținut anterior, în calitate de chiriași sau respectiv proprietari. Din moment ce nu se distinge între proprietarii cărora li s-a retrocedat imobilul în baza 10/2001 și proprietarii cărora în baza hotărârilor judecătorești, li s-a constatat existența dreptului de proprietate, preluarea fără titlu a imobilului de către Statul Român și anularea contractelor de vânzare-cumpărare, este necesar ca și reclamanții să respecte prev. OUG40/1999 și doar în ipoteza în care chiriașii nu înțeleg să încheie un nou contract de închiriere, urmează ca proprietarul să considere aceste persoane ca neavând un titlu legal și ca atare să le evacueze printr-o acțiune în evacuare potrivit OUG 40/1999 sau printr-o acțiune în revendicare să fie puși în deplină proprietate și posesie urmând să exercite toate atributele dreptului lor de proprietate.
În consecință, tribunalul a respins acțiunea reclamanților întemeiată pe prev. art.480 civ. ca nefondată.
În ceea ce privește acțiunea reconvențională formulată de pârâții și, instanța a apreciat că, pe de o parte, investițiile făcute de aceștia, nu se pot răsfrânge asupra reclamanților, deoarece nu a existat un raport juridic cu aceștia potrivit prev. art.1444 civ. iar pe de altă parte, reparațiile respective pot fi considerate locative conf. art.1447 civ. rămânând în sarcina locatarilor.
Cererea reconvențională formulată de pârâta, a fost admisă doar în privința obligării reclamanților să încheie cu această pârâtă un contract de închiriere în condițiile OUG 40/1999, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de acest act normativ.
Date fiind dispozițiile deciziei 87/2003 a Curții de Apel Timișoara, au fost respinse ca nefondate capetele de cerere referitoare la constatarea dobândirii apartamentului nr.5 prin moștenire legală, precum și a rectificării cărții funciare - C-N, reclamanții având asupra acestui imobil, un drept de proprietate stabilit în mod irevocabil și în condiții de contradictorialitate.
Împotriva acestei sentințe rezumate mai sus, reclamanții, și, au declarat apel în termen legal,solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acțiunii introductive și respingerii cererilor reconvenționale formulate de pârâți, cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că prin Decizia civilă nr.228/A/1998 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă, s-a stabilit că imobilul ce a aparținut antecesorului reclamanților, a fost preluat de Statul Român fără titlu. Această hotărâre având caracter declarativ, consecința ei este aceea că dreptul antecesorului reclamanților nu a fost niciodată desființat, iar Statul Român nu a avut niciodată vreun drept asupra imobilului.
Apoi, fraudarea Legii nr.112/1995 și reaua-credință a părților contractelor de vânzare-cumpărare, au determinat constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, prin Decizia Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr.325/3.IV.2007 a aceleiași Curți.
Ambele hotărâri irevocabile menționate, au rezolvat problema lipsei titlului statului și existența continuă, neîntreruptă a dreptului antecesorului reclamanților, transmis acestora prin moștenire și lipsa oricărui temei pentru ocuparea și folosirea în continuare a apartamentelor de către pârâți.
Reclamanții în calitate de proprietari tabulari ai tuturor apartamentelor, urmăresc prin acțiunea introductivă, obținerea posesiei și folosinței imobilului în litigiu și consideră că în temeiul art.480 civ. au dreptul se bucura și dispune de imobil, în mod exclusiv și absolut, acest drept neputând fi limitat, ori exclus, pârâții fiind lipsiți de orice titlu pentru folosirea proprietății lor.
Precizând că acțiunea lor este una în revendicare, de drept comun, reclamanții arată că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr.10/2001, întrucât au obținut pe dreptul comun recunoașterea existenței perpetue, neîntrupte a dreptului lor, și în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr.241/2001 (fosta OUG nr.40/1999).
Acest din urmă act normativ, și-a produs efectele până în 8.IV.2004, termenul de protecție a chiriașilor curgând în toate cazurile, de la data adoptării ordonanței, consideră că aceasta nu este aplicabilă în speță, fiind în contradicție cu art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
De asemenea, apelanții consideră că nu sunt aplicabile prevederile OUG nr.40/1999, nici raportat la alin.2 al aceluiași articol din Primul protocol, deoarece reglementarea a folosinței bunului, s-a realizat prin această ordonanță, iar prelungirea efectelor ei sine die, ar constitui lipsirea dreptului de proprietate de atributul folosinței și golirea de conținut a aceluiași drept.
Or, aplicarea prevederilor de drept internațional, la care România a aderat, respectiv a Convenției privind Drepturile Omului și practica CEDO, reprezintă o obligativitate pentru instanță și nu o facultate, aspecte neabordate de prima instanță, cu toate că au fost invocate constant de reclamanți, inclusiv prin concluziile scrise.
Pentru toate aceste motive anterior prezentate, apelanții consideră că se impunea respingerea cererii reconvenționale a pârâtei și în plus legiuitorul a înțeles să ofere aceeași protecție de 5 ani tuturor chiriașilor, (calitate pe care pârâta nu o mai are) și care a încetat la 9 aprilie 2004, folosința imobilului fiind în permanență gratuită.
La rândul său pârâta a atacat cu apel aceeași sentință, solicitând desființarea ei parțială și admiterea petitelor principale din cererea reconvențională, vizând constatarea bunei sale credințe la dobândirea apartamentului nr.5 din imobil și rectificarea CF prin radierea dreptului de proprietate al reclamanților și reînscrierea aceluiași drept în favoarea pârâtei.
În motivare pârâta arată că instanța de fond, a admis doar cererea subsidiară, analizând foarte sumar și fără o motivare adecvată petitele principale, formulate prin precizarea cererii reconvenționale.
Făcând dovada cu înscrisuri, că este dobânditoare de bună credință a apartamentului nr.5, prin certificatul de moștenitor, iar antecesorul ei avut credința că a cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar, cererea principală trebuia admisă.
Susținând apoi că nu-i este opozabilă hotărârea prin care s-a constatat preluarea abuzivă de către Statul Român, pârâta susține că în litigiul vizând constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, nu s-a discutat buna sau reaua credință a dobânditorilor, prin completarea motivelor de apel, pârâta învederează că bunicul ei era chiriaș încă din anii 1948, iar tatăl ei, a încheiat în anii 1963 un nou contract de închiriere, și a devenit în baza Legii nr.112/1995 proprietarul apartamentului nr.5, decedând înainte de finalizarea litigiului privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin întâmpinările depuse, pârâții au solicitat respingerea apelului reclamanților, făcând trimitere la dispozițiile alin.4 al art.46 din Legea nr.10/2001, alineat introdus prin Legea nr.1/2009 în materia revendicării, precum și la Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, concluzionând că reclamanții aveau obligația de a urma calea prevăzută de Legea nr.10/2001, art.13 și 15 din acest act normativ, prevăzând în mod expres aplicabilitatea art.6 din OUG nr.40/1999.
Această prevedere se coroborează cu dispozițiile art.10 din OUG nr.40/1999, apreciind că termenul de 5 ani, curge de la încheierea contractului de închiriere, urmare a notificării pe care reclamanții trebuiau să o înainteze pârâților, sancțiunea nerespectării acestei proceduri, fiind prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior.
Curtea examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, constată că apelul reclamanților este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin Decizia civilă nr.228/12.II.1998 pronunțată în cadrul apelului în Dosar nr.6.680/1997 al Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă, a fost schimbată sentința instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii reclamanților din prezentul proces, intentată în 24.II.1997 împotriva Consiliului Local al Municipiului C-N, stabilindu-se că imobilul ce a fost înscris inițial în CF 2968 C-N nr.top. 642,642/1 și 642/2, situat în C-N P-ța - cel M nr.18, a trecut în proprietatea Statului Român fără titlu, dispunându-se rectificarea CF, prin radierea înscrierilor din CF 35.129 și CF 35.131 C-N, operate în favoarea Statului Român și reînscrierea imobilelor în CF inițială, pe foștii proprietari.
În considerentele acestei hotărâri, s-a reținut în esență că deși imobilul în litigiu, constituit coproprietatea pe cote părți a antecesorilor reclamanților, a fost naționalizat, în întregime prin Decretul nr.92/1950, exclusiv de la, care deținea doar cota de 4/8 parte din imobil și în plus la data naționalizării, acesta nu mai era în viață. Nefiind respectate dispozițiile Decretului de naționalizare, ceilalți coproprietari nefigurând în anexa decretului, s-a concluzionat că imobilul în discuție a fost preluat fără titlu și deci nu intră sub incidența Legii nr.112/1995.
Ulterior aceeași reclamanți, urmare a acțiunii promovate în 29.III.1999, în contradictoriu cu persoanele care au cumpărat în baza Legii nr.112/2995 cele 12 apartamente din imobil și Consiliul Local C-N, au obținut în final, prin Decizia civilă nr.87/5.VI.2003 a Curții de Apel Timișoara, dată în cadrul apelului și rămasă irevocabilă, constatarea calității de moștenitori legali acceptanți ai foștilor proprietari tabulari, constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare și rectificarea celor 12 cărți funciare individuale, prin radierea dreptului de proprietate al tuturor pârâților și întabularea dreptului de proprietate al reclamanților.
La pronunțarea acestei soluții, s-a acordat eficiență juridică dispozițiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, reținându-se că atât vânzătorul cât și cumpărătorii, au fost deopotrivă de rea credință, săvârșind o fraudă la lege prin încheierea actelor de înstrăinare, în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu și deci nu putea face obiectul Legii nr.112/1995.
Rezultă așadar din cele două decizii irevocabile menționate mai sus, că într-adevăr s-a rezolvat problema lipsei titlului statului, operând principiul de drept comun, conform căruia dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, astfel că antecesorii reclamanților și-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării, transmisă apoi prin moștenire reclamanților, care de altfel s-au și întabulat la CF asupra celor 12 apartamente în litigiu.
Cu toate acestea, în speță problema esențială este aceea de a stabili dacă pârâții, în calitatea lor de foști chiriași ai statului, beneficiază în continuare de prevederile OUG nr.40/8.IV.1999 privind protecția chiriașilor, adoptată și modificată prin Legea nr.241/2001. Aceasta deoarece legiuitorul nu face nici un fel de distincție între imobilele preluate fără titlu și cele preluate cu titlu, iar acolo unde legiuitorul nu distinge, nici judecătorul nu poate să distingă.
Efectul nulității actelor de înstrăinare, fiind acela al desființării retroactive a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, fiind socotite ca neavenite încă de la data perfectării acestora, apare cu evidență faptul că pârâți, repuși în situația anterioară de chiriași ai statului, au beneficiat din plin de prevederile OUG nr.40/8.IV.1999, încă de la data adoptării acesteia, continuând să locuiască gratuit în aceleași apartamente.
Adevărat că în virtutea dispozițiilor art.6 din OUG nr.40/1999 actualizată, ce reglementează situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995 și desființate de instanță, cum este cazul în speță, reclamanții în calitate de proprietari recunoscuți în justiție, trebuiau să încheie cu pârâții care ocupă apartamentele, contract de închiriere pe 5 ani, cu respectarea procedurii prevăzute de art.10 alin.1 din aceeași ordonanță, numai că nerespectarea acestei proceduri, de către proprietar, atrage în virtutea art.11 din același act normativ, prelungirea contractului de închiriere anterior, încheiat cu statul.
Ca atare, raportat la data de 5.VI.2003 când a fost pronunțată Decizia nr.87 a Curții de Apel Timișoara, iar reclamanții au fost recunoscuți definitiv în justiție ca proprietari ai întregului imobil în litigiu, în contradictoriu cu toți pârâții, chiar dacă nu s-au respectat formalitățile impuse de ordonanță, este neîndoielnic faptul că pârâții au beneficiat efectiv, în virtutea aceleiași OUG, de o nouă "locațiune" gratuită pe 5 ani, care a expirat în data de 5.VI.2008.
Or, în acest context, apare cu evidență faptul că încheierea la nesfârșit a spațiilor de locuit în litigiu, nu este posibilă, deoarece ar periclita grav dreptul de proprietate al reclamanților, golindu-l de conținut, după ce s-au judecat succesiv pentru imobil, începând cu 24.II.1997 și până în prezent.
Aceasta cu atât mai mult cu cât nici legiuitorul nu a mai înțeles să prelungească de drept pe o perioadă de încă 5 ani vreun contract de închiriere, prelungirea instituită prin art.1-5 din OUG nr.40/1999, expirând în data de 8.IV.2004.
În acest sens s- pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o cauză identică cu cea dedusă judecății, respectiv încauza Radovici și Stănescu contra României, reținându-se încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, incident și în pricina de față.
Fără a nega dreptul statelor de a reglementa, în virtutea alineatului 2 al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, OUG nr.40/1999 reprezentând o astfel de reglementare adoptată pentru protecția chiriașilor, s-a statuat că aceasta implică riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă, în privința posibilității de a dispune de bunul său.
Observând apoi că reclamantele nu au încheiat niciodată vreun contract de închiriere, cum este și cazul în speță, referitor la dispozițiile art.10 și 11 din OUG nr.40/1999, s-a remarcat folosirea noțiunilor vagi, sau insuficient de clare și caracterizate, care nu oferă nici o informație în privința căii de care ar dispune proprietarul, care a omis să respecte condițiile de formă impuse de art.10, lăsând loc incertitudinii, s-a concluzionat că ocupanții apartamentelor, nu meritau o protecție deosebită față de proprietari.
Cu alte cuvinte, CEDO a considerat că restricțiile suferite de proprietari, în privința folosirii imobilelor și în special, imposibilitatea în care s-au aflat muți ani, de a obliga ocupanții să le plătească o chirie, din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în OUG nr.40/1999, aceasta nu a asigurat un echilibru just, între protecția dreptului individual la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, adică acela al chiriașilor.
O soluție similară și cu argumente identice, a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului și încauza Burzo contra României, devenită definitivă la data de 4.VI.2008, incidentă în cauză.
În același sens, se poate vedea și cauza Cleja și din 8.II.2007, în care de asemenea s-a reținut încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, Statul Român fiind obligat la plata unor despăgubiri.
Pe cale de consecință Curtea față de considerentele expuse mai sus, în temeiul art.282, 296.pr.civ. va admite acțiunea reclamanților și în conformitate cu art.480 civ. art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție și deciziile CEDO amintite, va admite în parte acțiunea reclamanților și va obliga pârâții să predea acestora în deplină proprietate, posesie și folosință cele 12 apartamente ocupate de aceștia,conform dispozitivului prezentei decizii.
Pentru aceleași considerente prezentate anterior, corelativ admiterii acțiunii reclamanților, Curtea va respinge cererea reconvențională a pârâtei, pentru obligarea reclamanților să încheie cu pârâta contract de închiriere.
Văzând și dispozițiile art.274 raportat la art.277 pr.civ. pârâții fiind în culpă procesuală, va obliga pârâții, mai precis fiecare familie obligată să predea apartamentele ocupate, câte 2.909 lei cheltuieli de judecată în ambele instanțe, totalizând suma de 32.350 lei, reprezentând onorariu avocat.
Apărările pârâților, exprimate prin întâmpinările depuse la dosar, nu pot fi primite, câtă vreme în speță nu sunt incidente dispozițiile alin.4 ale art.46 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.1/2009 și nici Decizia nr.33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reclamanții fiind de mult timp proprietari tabulari asupra celor 12 apartamente în litigiu, drept obținut pe calea dreptului comun încă în data de 5.VI.2003, când a rămas definitivă Decizia Curții de Apel Timișoara nr.87, apare cu evidență faptul că aceștia nu aveau nici un interes să urmeze în plus și calea specială instituită de Legea nr.10/2001. Chestiubea vizând aplicarea în speță a dispozițiilor art.6 și respectiv art.10 din OUG nr.40/1999, a fost abordată anterior.
Acțiunea reclamanților, urmează a fi respinsă față de pârâta, moștenitoarea defunctei, care predând reclamanților apartamentul ocupat de aceasta nr.3, în data de 1.VIII.2007, prin procesul-verbal aflat la filele 86 și 175 dosar fond, acțiunea reclamanților față de această pârâtă, a rămas fără obiect.
De asemenea, acțiunea reclamanților va fi respinsă și față de defunctele decedată în 26.1998 și decedată în 10.VI.2006, ca fiind intentată împotriva unor persoane lipsite de capacitate de folosință, decesul lor având loc anterior promovării acțiunii introductive.
Totodată, la pronunțarea soluției vizând admiterea acțiunii reclamanților, s-a luat în considerare și încheierea din 7.II.2008, prin care s-a luat act că aceștia au renunțat la judecată față de pârâta (237 dosar fond).
Având în vedere că pârâții și, prin întâmpinarea și cererea reconvențională formulată la filele 87-90 dos.fond, precum și prin concluziile scrise depuse la dosar, au fost de acord în mod constant să predea reclamanților apartamentul ocupat de pârâți cu nr.9, condiționat de plata îmbunătățirilor aduse acestuia, în temeiul art.1444 Cod.civ. va admite cererea reconvențională a soților.
Contravaloarea lucrărilor și îmbunătățirilor efectuate la apartamentul nr.9, fiind evaluată la suma de 12.050 lei, prin raport de expertiză efectuat de ing.R, asistat de ing. (filele 266-271 dos.fond) va obliga reclamanții, cărora le profită aceste îmbunătățiri, în solidar, să plătească această sumă, instituind în favoarea pârâților un drept de retenție, până la plata integrală a acestei sume.
De asemenea va obliga reclamanții, să plătească în conformitate cu art.274 pr.civ. suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată la fond privind cererea reconvențională, constând în onorariu de avocat și onorariu expert.
În ce privește apelul pârâtei, Curtea îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele motive.
principale din cererea reconvențională a pârâtei, vizând constatarea bunei credințe la dobândirea apartamentului nr.5 din imobil, și rectificarea de CF, prin radierea dreptului de proprietate al reclamanților și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, în mod corect au fost respinse de prima instanță, din moment ce chestiunea relei credințe a tuturor cumpărătorilor, și frauda la legea comisă de aceștia, de conivență cu vânzătorul, a fost tranșată irevocabil prin decizia nr.87/5.VI.2003 a Curții de Apel Timișoara.
În acest context, chestiunea bunei credințe a pârâtei la dobândirea apartamentului nr.5, nu mai poate fi discutată în actualul cadru procesual, fără încălcarea autorității de lucru judecat acestei hotărâri judecătorești. Susținerea pârâtei conform căreia nu s-a abordat buna sau reaua credință a cumpărătorilor, este lipsită de orice suport probator, fiind infirmată de considerentele deciziei arătate, considerente rezumate în partea introductivă a considerentelor prezentei decizii.
Or, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de antecesorul pârâtei (), fiind desființat, cu efect retroactiv, și actul subsidiar, constând în certificatul de moștenitor, de care se prevalează pârâta, urmează aceeași soartă, astfel că antecesorul pârâtei nu mai putea transmite valabil fiicei sale, ceea ce nu mai avea în proprietate, la data decesului.
Tatăl pârâtei, decedând în cursul derulării procesului privind constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare și restabilirea situației anterioare, prin radierea drepturilor de proprietate ale tuturor pârâților din cele 12 cărți funciare, inclusiv al pârâtei întabulată la CF în 17.XII.2003, deci după desființarea actului principal, pârâta fiind introdusă în cauză, în calitate de moștenitoare a defunctului, este indiscutabil că decizia Curții de Apel Timișoara, devenită irevocabilă, îi este în mod cert opozabilă pârâtei.
Din acest punct de vedere, este irelevantă împrejurarea că decizia Tribunalului Cluj nr.228/1998, nu-i este opozabilă pârâtei apelante, fiind dată în contradictoriu doar cu pârâtul Consiliul Local al municipiului C-N, știut fiind că orice hotărârea judecătorească, își produce efectele numai față de părțile împrocesuate, după cum irelevantă este și împrejurarea că bunicul pârâtei, a locuit în apartament încă din anii 1948.
Pe cale de consecință, Curtea în temeiul art.282, 296.pr.civ. va respinge ca nefondat apelul pârâtei, menținând parțial sentința atacată, în privința respingerii petitelor principale din cererea reconvențională, vizând constatarea dobândirii cu bună credință a apartamentului nr.5 și rectificarea CF, în favoarea pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul reclamanților -, -, - și toți cu domiciliul ales în B,- la sediul av., împotriva sentinței civile nr. 438 din 11.IX.2008 pronunțată în Dosar nr- al Tribunalului Cluj, pe care o schimbă în parte, în sensul că admite în parte acțiunea reclamanților enumerați mai sus, și obligă pârâții să predea acestora în deplină proprietate, posesie și folosință, apartamentele pe care le ocupă din imobilul situat în C-N- și- (fosta str. -), apartamente având în CF colectivă nr. - C-N, top. 642/1 constând în teren de 565 mp, astfel:
- pârâta apartamentul nr. 1 înscris în CF nr. 122.455 C-N, top 642/2/1/I, 642/3/1/I în suprafață utilă de 51,96 mp;
- pârâții -ia și apartamentul nr. 2 înscris în CF 123.559 C-N, top 642/2/1/II, 642/3/2/II în suprafață utilă de 63,51 mp;
- pârâta apartamentul nr. 4 înscris în CF 122.758 C-N, top 642/1/IV, în suprafață utilă de 28,31 mp;
- pârâta apartamentul nr. 5 înscris în CF 126.909 C-N, top. 642/2/1/V, 642/3/1/V, în suprafață utilă de 120,38 mp;
- pârâții și apartamentul nr. 6 înscris în CF 121.447 C-N, top 642/2/1/VI, 642/3/1/VI în suprafață utilă de 130,19 mp;
- pârâții și apartamentul nr. 7 înscris în CF nr. 120.540 C-N, top 642/2/1/VII, 642/3/1/VII, în suprafață utilă de 114,97 mp;
- pârâții și apartamentul nr. 8, înscris în CF nr. 120.539 C-N, top 642/2/1/VIII, 642/3/1/VIII în suprafață utilă de 122,90 mp;
- pârâții și apartamentul nr. 9 înscris în CF 123.098 C, top 642/1/IX în suprafață utilă de 121,06 mp;
- pârâtul apartamentul nr. 10 înscris în CF 121.242 C-N, top 642/2/1/X, 642/3/1/X în suprafață utilă de 129,05 mp;
- pârâtul apartamentul nr. 11 înscris în CF nr. 121.579 C-N, top 642/2/1/XI, 642/3/1/XI în suprafață utilă de 99,63 mp;
- pârâții și apartamentul nr. 12 înscris în CF nr. 124.690 C-N, top. 642/2/1/XII, 642/3/1/XII în suprafață utilă de 142,12 mp.
Respinge acțiunea reclamanților față de pârâta, ca fiind rămasă fără obiect, precum și față de defunctele și ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de capacitate de folosință.
Admite cererea reconvențională a pârâților și și în consecință, obligă în solidar reclamanții, -, - și, să plătească pârâților, suma de 12.050 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate apartamentului nr. 9.
Instituie în favoarea pârâților și un drept de retenție asupra apartamentului nr. 9- și-, până la achitarea integrală a sumei de 12.050 lei.
Obligă aceeași reclamanți să plătească pârâților și suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată.
Respinge cererea reconvențională a pârâtei având ca obiect obligarea reclamanților să încheie contract de închiriere a apartamentului nr. 5, situat la aceeași adresă.
Menține dispoziția din sentință privind respingerea petitelor principale din cererea reconvențională a pârâtei, vizând constatarea dobândirii cu bună-credință a proprietății pârâtei asupra apartamentului nr. 5- și - - nr. 19 și rectificare CF.
Obligă pârâții, -ia, și să plătească fiecare familie, pentru apartamentul predat, câte 2.909 lei, cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
Respinge ca nefondat apelul pârâtei împotriva aceleiași sentințe.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATOR GREFIER
- - - - - -
Red.N/Dact.
30 ex./14.04.2009
Jud.fond:
Președinte:Silvia NicoriciJudecători:Silvia Nicorici, Eugenia Pușcașiu
