Obligație de a face. Decizia 11/2010. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - obligația de a face -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA NR. 11
Ședința publică din 13 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Andrieș Catrinel
JUDECĂTOR 2: Timofte Cristina
JUDECĂTOR 3: Ciută Oana
Grefier - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamanta recurentă domiciliată în municipiul I,-. 1004, TR. II,. 1, județul I împotriva deciziei nr. 910 din 17 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași - Secția civilă în dosar nr-.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit reclamanta recurentă și reprezentanții pârâților intimați Municipiul I - prin primar, Consiliul Local I și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care, instanța constatând recursul în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 3651 din 21 martie 2008, Judecătoria Iașia respins ca neîntemeiată excepția necompetenței generale, invocată de către pârâtul Municipiul Prin aceeași hotărâre s-a dispus respingerea ca nefondată a cererii formulate de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Municipiul I, reprezentat de Primarul municipiului I și Consiliul Local I, prin președinte și cu participarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Iașia reținut următoarele:
În conformitate cu contractul de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuință - bloc 1004 proprietate privată nr. 9222/01.10.2007 reclamanta a închiriat de la locatorul Consiliul Local al Municipiului I locuința situată în I) șos. -, nr. 107,.1004, tr. ll,. 2,. 1.
Termenul locațiunii începe în 01.10.2007 și încetează la 01.08.2008, putând fi prelungit prin acordul părților.
Primăria mun. I - Centrul de Informare pentru Cetățeni, sub numărul 79375/25.10.2007, emite un anunț prin care aduce la cunoștința publicului "Proiectul de Hotărâre privind vânzarea prin licitație publică deschisă a apartamentelor situate în I, șos. -, nr. 105-107, blocul 1004, tr. l și II".
Proiectul cuprinde 3 articole, o notă de fundamentare și expunerea de motive(fila 11 dosar).
Art.27 alin.1 din nr.OG 137/2000 prevede că:"Persoana care se considera discriminata poate formula, în fata instanței de judecata, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
Iar aliniatul 4 al textului stipulează:"Persoana interesată are obligația de a dovedi existenta unor fapte care permit a se presupune existenta unei discriminări directe sau indirecte.".
Reclamanta susține că îi este provocată de către pârâți o stare de discriminare prin modalitatea aleasă de către aceștia din urmă, de a scoate la vânzare prin licitație publică apartamentul în cauză.
Legea nr. 215 /2001 prevede la art. 36 alin.2 lit. c) că pârâtul Consiliul Local I are atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului și, conform aliniatului 5 lit. b, hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului.
Art. 45 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 arată că "în exercitarea atribuțiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorității membrilor prezenți, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate".
Iar hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării(art. 49 alin. 1 Legea nr. 215/2001).
"Proiectul de Hotărâre privind vânzarea prin licitație publică deschisă a apartamentelor situate în I, șos. -, nr. 105-107, blocul 1004, tr. l și II" făcut public prin anunțul numărul 79375/25.10.2007, nu constituie un act emis de către autoritatea publică locală cu caracter obligatoriu și producător de efecte ci este,doar,o propunere a Primarului mun. I.expusă în spațiul public în scopul încunoștiințării cetățenilor interesați să propună recomandări.
Acest act reprezintă, în fapt, o intenție a autorităților locale referitoare la vânzarea prin licitație publică a apartamentelor situate în I, șos. -, nr. 105-107, bloc 1004, tr. l și II, o intenție ce nu a fost și finalizată, fără nici o repercusiune în realitatea faptică și juridică.
Ceea ce consideră reclamanta ca fiind o măsură discriminatorie reprezintă cuprinsul unui proiect de hotărâre a pârâtului Consiliul Local I ce nu are nici un fel de relevanță juridică întrucât.nefiind creator de efecte, acest proiect nu ar putea constitui niciodată baza legală a vânzării prin licitație publică a imobilului închiriat de către reclamantă.
Art. 2 din nr.OG 137/2000 incriminează atât comportamentul activ cât și cel pasiv al oricărei persoane, prin care se creează discriminare.
Comportamentul activ al Consiliului local I își găsește exprimarea publică prin emiterea de hotărâri iar, în speță, propunerea criticată de către reclamantă, referitoare la varianta vânzării prin licitație deschisă a imobilului, nu reprezintă o măsură ce produce, fără justificare, un tratament mai puțin favorabil reclamantei față de alte categorii de foști sau actuali chiriași.
Art. 2 par. 2 (a) al Directivei 2000/78/Consiliul Europei arată că discriminarea directă presupune: a) un tratament mai puțin favorabil și b) o situație comparabilă.
Instanța apreciază că în speță, reclamanta nu au probat că pârâții au adoptat o măsură ce cuprinde un tratamentul mai puțin favorabil în ceea ce o privește și, în consecință, va respinge cererea ca fiind nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Arată apelanta că situația discriminatorie a fost creată de autoritățile locale în momentul în care i-a răspuns la cererea de cumpărare, prin anunț public. Procesul sau situația discriminatorie trebuie raportată la anunțul proiectului de vânzare, care determină substanța și structura voinței autorităților de a le vinde apartamentele la licitație publică.
OG 137/2000 reține ca discriminatorii orice prevederi, criterii sau practici care prin efectele pe care le generează dezavantajează persoanele aflate în situații comparabile. Există un comportament activ al autorităților locale, manifestat în condițiile Legii nr. 215/2001, prin dorința de a le vinde apartamentele la licitație. Este o faptă de discriminare cu caracter continuu, atingând momentul epuizării în condițiile realizării efective a actului de vânzare.
Instanța nu a analizat existența discriminării din perspectiva elementelor de comparabilitate invocate. în speță sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării în sensul arătat în doctrină și OG137/2000, art. 16 din Constituția României, Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din CEDO, art. 25 al. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului:
- existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile; în discuție este aceeași categorie socială de chiriași și aceeași categorie de proprietate privată a statului unitar (privit ca întreg sau ca parte), proprietate formată din bunuri dobândite din veniturile publice.
Apelanta este chiriaș asupra apartamentului, proprietatea privată a Municipiului I, subdiviziune a statului. Persoanele cu care solicită a se face comparația sunt chiriași asupra apartamentelor proprietate privată a statului. Atât ea cât și beneficiarii Legii nr. 85/1992 au calitatea de chiriași.
Apartamentul ce formează obiectul închirierii este proprietatea privată a statului unitar (privit ca întreg sau ca parte) și nu a vreunei persoane fizice sau juridice de drept privat. Proprietatea privată a statului este formată din venituri publice.
Astfel, sub toate cele trei aspecte există comparabilitate: chiriași, proprietate privată și sursa veniturilor de constituire a proprietății private.
În doctrină se arată că statul unitar este unul în structura sa si este unul în elementul său uman. Existenta unor colectivități teritoriale locale (în cadrul sistemului de descentralizare administrativă) nu aduce atingere caracterului unitar al statului, întrucât acestea sunt instituite prin lege, actele și faptele lor nefiind decât o concretizare a normelor naționale. Dacă statul reprezintă o colectivitate teritorială națională, municipiul reprezintă o colectivitate teritorială locală, o particulă, parte integrantă a statului unitar. Doar pentru o bună gestionare a intereselor colectivității locale legiuitorul a acordat autonomie locală, financiară și patrimonială.
și comparabilitatea între patrimoniul privat al statului și al municipiului este reliefată și de natura veniturilor ce duc la obținerea bunurilor ce le formează aceea de venituri publice, bugetare, din cadrul bugetelor publice (național sau local).
Veniturile sau fondurile publice sunt constituite din impozite, taxe, contribuții, amenzi, majorări de întârziere, redevențe, etc.
Blocul 1004 fost construit din venituri publice. în proporție de 50% sursa a fost din venituri publice din bugetul statului (fiind construit de SC SA). Chiar dacă a fost preluat de municipiu în cadrul procedurii de executare a creanțelor fiscale, natura venitului rămâne aceeași: venit public, împrejurarea că blocul a fost finalizat din venituri ale bugetului local nu trebuie asociată de veniturile private ci exclusiv cu veniturile publice:
- existența unui tratament diferențiat:
ce dețin spații de locuit din proprietatea privată a statului autoritățile locale le aplică dispozițiile Legii 85/1992 cu referire la 61/1990 în sensul vânzării directe către aceștia a apartamentelor, lege ce constituie norma specială în materie locative. Apelantei autoritățile locale îi aplică dispozițiile Legii 215/2001 ce impune ca modalitate de vânzare, vânzarea prin licitație publică. Această lege instituie numai regula care nu mai este aplicabilă în situația în care imobilul se afla sub incidența unui contract de închiriere, situație în care aplicabilă este Legii 85/1992. Face trimitere apelanta la Decizia nr. 5/21.01.2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
În analizarea tratamentului diferențiat din perspectiva situației chiriașilor statului interesează și faptul că toate actele normative în materie locativă prevăd în mod absolut dreptul chiriașului de a cumpăra spațiul de locuit ce-l deține cu chirie, respectiv Legea 85/1992, Legea 114/1996, Legea 112/1995, Legea 10/2001, Legea 152/1998. Din analiza succintă a acestor acte rezultă ca și numitor comun calitatea de chiriaș asupra spațiilor de locuit proprietatea statului și condițiile de determinare a prețului de vânzare al locuințelor prin raportare la Legea 85/1992 și Decretul lege 61/1990.
- tratamentul diferențiat este manifestat prin deosebirea făcută de autorități între chiriași și proprietate și chiar prin excluderea de la dreptul de a accede la locuință în mod direct, în condiții de egalitate cu ceilalți chiriași. Aplicarea acestui tratament diferențiat are ca efect restrângerea și chiar înlăturarea recunoașterii dreptului de a dobândi o locuință în condiții de egalitate. Sunt invocate prevederile art. 2 (3) din OG. 137/2000.
- tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate si necesare.
Prin vânzarea la licitație scopul evident urmărit este acela de a obține un preț mai mare decât valorează în mod normal apartamentul în litigiu. de atingere a acestui scop nu este adecvată și necesară în condițiile în care art. 120 din Constituție și Cartei Europene a autonomiei locale, ratificată de România prin Legea 199/1997 acestea sunt obligate să aplice legile în interesul celor pe care îi reprezintă. În plus, așa cum a statuat recent și CEDO, o privare de un drept se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Mai mult, orice ingerință în exercitarea dreptului trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate, astfel încât trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului.
Prin întâmpinările formulate în fața instanței de fond - relativ la cel de-al doilea capăt de cerere, autoritățile au recunoscut că sunt de acord să le vândă apartamentul așa că nu solicită suplinirea consimțământului lor la vânzare, ci doar să sancționeze atitudinea discriminatorie față de aplicarea unitară a legii în materie locativă tuturor chiriașilor statului.
Prin întâmpinarea formulată intimații Municipiul I și Consiliul Local I au reiterat excepțiile necompetenței generale a instanțelor de judecată pentru a constata existența unei discriminări și a prematurității formulării cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 910 din 17 decembrie 2008, Tribunalul Iașia respins excepția prematurității formulării cererii. Prin aceeași decizie, s-a respins apelul formulat.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iașia reținut următoarele:
Excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și-a găsit legala soluționare înaintea Judecătoriei Iași.
Prin mijlocirea OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare legiuitorul a pus la îndemâna acelor persoane care se consideră discriminate posibilitatea exercitării atât a dreptului la petiționare consacrat de art. 51 din Constituția României cât și a dreptului de acces la justiție garantat de legea fundamentală prin art. 21. Astfel, dând expresie art.51 din Constituție, OG nr. 137/2000 în cadrul art.20 prevede putința persoanei care se consideră discriminată de a sesiza Consiliul național pentru Combaterea Discriminării în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Totodată, în afara oricărei condiționări determinată de procedura sesizării Consiliului, accesul la justiție este favorizat prin reglementarea cuprinsă în art.27 din OG nr.137/2000. Conform acesteia, persoana care se consideră vătămată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun; cererea nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Ca atare, susținerile conform cărora constatarea existenței discriminării este lăsată în competența Colegiului Director al Consiliului nu pot fi primite. Alăturat celor reținute de instanța de fond, excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată pentru a constata existența unei discriminări, excepție pusă în discuția contradictorie a părților din chiar momentul judecății în primă instanță este neîntemeiată.
Dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă tribunalul le aplică în privința exercițiului dreptului la acțiune sub aspectul prematurității formulării cererii de chemare în judecată. Excepția prematurității formulării cererii se circumscrie faptului că reclamanții au reacționat față de un proiect de hotărâre care nu constituie un act normativ emis de către autoritatea publică locală cu putere de lege pe plan local. Această excepție a fost invocată pentru prima dată în fața Tribunalului Iași și excede așadar sferei controlului legalității și temeiniciei hotărârii apelate pronunțate de Judecătoria Iași.
În soluționarea acestei excepții, tribunalul are în vedere situația de fapt corect reținută de instanța de fond. Astfel, prin anunțul nr. 79375/25.10.2007 a fost făcut public "Proiectul de hotărâre privind vânzarea prin licitație publică deschisă a apartamentelor situate în I, șos. - nr. 105 - 107,. 1004, tr. l și II, proiect ce cuprinde trei articole, o notă de fundamentare și expunerea de motive. Manifestării de voință a autorității locale i s-a dat, totodată, o interpretare corectă sub aspectul valorii juridice și efectelor sale, reținându-se că nu constituie un act emis de către autoritatea publică locală cu caracter obligatoriu și producător de efecte, acest proiect neputând constitui niciodată bază legală a vânzării prin licitație publică a imobilului închiriat de reclamanți.
Prin Legea 85/1992 s-a creat o limitare importantă a atributului dispoziției din dreptul de proprietate în acord cu prevederile constituționale (art. 44 alin 1) care, deși pe de o parte, consacră ca și principiu că dreptul de proprietate este garantat, statuează, cu aceeași forță, faptul că legea poate stabili limite ale dreptului de proprietate.
În acest sens, titularii dreptului de proprietate persoane juridice foste unități economice de stat și Statul Român, au posibilitatea de a înstrăina imobilele construcții aflate în proprietatea lor și care au fost construite din fondurile statului precum și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat doar anumitor categorii de persoane. Astfel, vânzarea acestor categorii de locuințe se poate face în exclusivitate (condiție imperativă) doar titularilor contractelor de închiriere, ceea ce înseamnă că numai chiriașii acestor imobile pot exercita dreptul de cumpărare al acestora și numai lor li se poate înstrăina dreptul de proprietate și nu altor categorii de persoane care nu au acest drept.
Art.7 alin. 4 din Legea 85/1992 enumera limitativ cazurile în care evaluarea și vânzarea locuințelor se vor face în condițiile 61/1990 și ale prezentei legi, respectiv vânzare directă și anume:
- situația art.1 alin.1 - locuințele construite din fondurile statului;
- situația art.7 alin.1 - locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi;
- situația art.7 alin.2 - locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit prin reorganizare unități economice sau bugetare de stat.
Astfel cum a statuat Curtea Constituțională în decizia nr. 28/23.03.1994, legiuitorul prin art. 7 din Legea 85/1992 stabilește o normă de justiție socială și economică, dând posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora direct sau indirect, în vechiul sistem statal-juridic, au contribuit.
Odată făcută această analiză preliminară tribunalul are a verifica condițiile impuse cumulativ de textul art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, pentru existența discriminării directe invocate de apelanți, și anume:
1. existența unui tratament diferențiat manifestat prin: orice deosebire, excludere, restricție sau preferință;
2. existența unui criteriu de discriminare; criteriile enunțate în definiția legală sunt enunțiative și nu limitative, exhaustive, fapt exprimat prin sintagma "și orice alt criteriu";
3. tratamentul diferențiat are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de legalitate a unui (drept recunoscut de lege;
4. existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile conform art. 1 alin.3 din OG nr. 137/200, republicată;
5. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop nu sunt adecvate și necesare.
Verificarea acestora se circumscrie disp. art. 20 alin.6 din OG nr. 137/2000 potrivit cărora persoana interesată are obligația de a dovedi ( existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare.
Egalitatea formală presupune un tratament egal aplicabil unor cazuri egale și își găsește aplicarea întemeiat pe principiul egalității în fața legii. Transpus practic persoanele aflate în situații similare sau analoage (egale) trebuie tratate similar.
În fapt, reclamanta are calitatea de chiriaș a apartamentului nr.1 situat în I, șos. - nr. 107,. 1004, tr. H. 3, în temeiul contractului de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuință proprietate privată a Consiliului local înregistrat sub nr. 9222/1.10.2007. Contractul a fost încheiat pentru o perioadă de un an începând cu 01.10.2007 și până la 01.10.2008 existând posibilitatea prelungirii valabilității acestuia prin acordul părților. Imobilul în care se află situat apartamentul respectiv blocul 1004 fost dobândit de către Municipiul I ca bun aparținând domeniului privat al acestuia ulterior
anului 2000, astfel cum rezultă din hotărârile Consiliului Local nr. 331/29.11.2000 și 139/31.03.2003.
Apelanta are calitatea de chiriaș a unității administrativ teritoriale, Municipiul I, iar între dreptul de proprietate al statului și dreptul de proprietate al unităților administrativ teritoriale nu există echivalență legislativă.
Relativ la categoria de proprietate invocată în argumentarea existenței elementelor de comparabilitate, tribunalul are în vedere distincția făcută de legiuitor în chiar cuprinsul Legii 85/1992. Sunt lăsate în afara ariei de aplicabilitate a prevederilor 61/1990 în ce privește evaluarea și vânzarea directă a locuințelor, construcțiile de locuințe chiar finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii, locuințele construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat care nu fac obiectul unui contract de închiriere sau pentru care nu au fost emise ordine de repartiție precum și cele în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii, în privința acestora, modalitatea de accedere la proprietate este aceeași cu cea reglementată prin art. 123 alin. 2 din Legea 215/2001, respectiv licitația publică.
Imobilul în litigiu se afla în curs de execuție la momentul perpetuării dreptului de proprietate asupra sa în patrimoniul privat al municipiului I, deci chiar sub imperiul Legii 85/1992 nu poate fi vândut decât prin licitație publică.
Sub acest aspect tratamentul diferit (inegal) aplicat persoanelor aflate în situații comparabile sau analoage (egale) ce duce la existența discriminării directe ridică aceleași discuții purtate de apelanți chiar pe tărâmul actului normativ a cărui aplicare o solicită în vederea asigurării egalității formale (de jure).
Mai mult decât atât, încheiat sub auspiciile art. 123 alin. 2 din Legea 215/2001, normă imperativă, contractul de închiriere nr. 9222/1.10.2007 plasează pe reclamanta-apelantă într-o altă categorie juridică, distinctă de cea a chiriașilor beneficiari ai Legii 85/1992, așa încât argumentarea potrivit căreia aceasta s-ar afla într-o situație cu suficiente criterii de comparabilitate cu aceștia este fundamentată pe premise eronate. Categoria socială nu se confundă cu categoria juridică distinctă căreia îi aparține apelanta. Comparând toate elementele ce caracterizează situațiile supuse antitezei, nu poate fi acceptat ca pentru apelantă dobândirea calității de chiriaș să se facă sub imperiul unui regim juridic iar cumpărarea acestor imobile să se facă sub un altul. Ca raport juridic unic, efectele acestuia nu pot fi tratate decât unitar, sub imperiul aceleiași norme. Astfel ar însemna să acceptăm că rezultatele unor premise diferite este obligatoriu să fie egale, ceea ce este ilogic.
Prin urmare, dacă discriminarea de iure, înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nici o distincție relevantă între ele, atunci regimul juridic distinct aplicabil apelantei (care a dobândit calitatea de chiriași prin licitație în condițiile art. 123 alin. 2 din Legea 215/2001) față de regimul juridic al dreptului chiriașilor dobândit pentru imobile ce intră sub incidența Legii 85/1992, argumentat prin lege, constituie o diferență relevantă ce își are izvorul în voința legiuitorului pe care instanța nu are puterea să o înfrângă. O altă concluzia ar echivala cu un exces de putere al judecătorului și încălcarea principiului separației puterilor în stat.
Împotriva deciziei civile mai-sus arătate, a formulat recurs, în termen legal, reclamanta.
În motivarea recursului, arată următoarele:
Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 6 din CEDO, decizia pronunțată nerăspunzând la toate argumentele principale, aspecte ce denotă o încălcare a ceea ce se numește "garanția unui proces echitabil, înscriindu-se și în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă. Frazele sunt extrem de alambicate și greoaie și nu au un înțeles clar iar instanța a folosit foarte multe neologisme, aspect în contradicție cu art. (94) 12 Consiliului Europei, în conformitate cu care "judecătorul trebuie să motiveze complet și clar hotărârile, utilizând termeni ușor de înțeles".
Instanța nu a făcut nici o referire la hotărârile judecătorești depuse prin care au fost soluționate litigiile purtate între chiriași ai apartamentelor din blocul 1004 și Consiliul Local I, prin care instanțele au punctat că, atâta timp cât chiriașii blocului 1004 se află în raporturi de locațiune cu autoritățile locale, aceste raporturi sunt guvernate de legislația de protecție a chiriașului. În considerarea principiului nediscriminării, pârâții sunt singurii în măsură să înlăture inegalitatea pe care ei înșiși au creat-o prin manifestarea expresă a dorinței de a vinde apartamentele la licitație și să aplice la situație comparabilă aceeași dispoziție legală, art. 1 din Legea 85/1992. Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în conformitate cu art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, fiind eronat interpretate dispozițiile OG137/2000, respectiv art. 1 al. 3 și 2 al. 3, precum și dispozițiile Legii 85/1992. Astfel, de esența discriminării este conceptul de comparabilitate și nu de identitate, diferență de noțiuni care duce la o abordare total diferită a speței. Legiuitorul acordă aceleași beneficii chiriașilor, acela de a le fi vândute locuințele în mod direct, în condiții de preț determinate de actul normativ, indiferent de faptul că spațiile locative au fost edificate până la data intrării în vigoare a Legii 85/1992, ori au fost construite după acest moment, după anul 1998 (ipoteza locuințelor ANL - Legea 152/1998), indiferent că au fost construite din fondurile statului ori nu, dacă au intrat în patrimoniul privat al Statului (Legea 112/1995 și Legea nr. 10/2001). Din informațiile furnizate de Municipiul I prin adresa nr. 99159/17 decembrie 2008 rezultă că a vândut în condițiile Legii nr. 85/1992 apartamente recepționate după data intrării în vigoare a acestui act normativ. Este greșită și distincția între stat și unitatea administrativ-teritorială pe care operat-o instanța.
Sintagma de chiriaș al municipiului este similară, dacă nu, cel puțin, comparabilă cu sintagma de chiriaș al statului și, ca urmare, legea specială derogă de la legea generală. Recurenta a arătat că sunt întrunite, cumulativ, toate condițiile necesare existenței discriminării. Astfel, este vorba despre aceeași categorie socială-chiriași, despre aceeași categorie de proprietate-privată a statului unitar și despre aceeași sursă de constituire a proprietății private. Există un tratament diferențiat în raport de chiriași cărora li se aplică dispozițiile Legii 85/1992, cu referire la Decretul-lege 61/1990, în sensul vânzării directe către aceștia a apartamentelor, tratament diferențiat manifestat. În speță, nu există o justificare obiectivă, raportată la un scop legitim a tratamentului diferențiat, scopul evident urmărit de autoritățile locale fiind acela de a obține un preț mai mare decât valoarea apartamentului în cauză. Recurenta a conchis aducând în discuție și jurisprudența CEDO în materie de discriminare, respectiv cauza Marks contra Belgiei, Fredin c/, Hoffman c/, Thlimmenos vs
Prin întâmpinare, Municipiul I, reprezentat prin Primar și Consiliul Local Ias olicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, argumentația expusă la instanțele anterioare.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă raportat la art. 6 din CEDO, Curtea constată că hotărârea este motivată, instanța enunțând problemele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat hotărârea. Atât jurisprudența națională cât și practica CEDO au statuat că acest drept nu este unul absolut, astfel că judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, acesta urmărind ca argumentele decisive pentru soluționarea cauzei să-și găsească reflectare în hotărâre. De asemenea, nu se constată o frecvență supărătoare de neologisme, iar cele folosite nu împietează asupra clarității exprimării, astfel cum s-a susținut în memoriul de recurs.
Referitor la motivul vizând aplicarea greșită a legii, prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține că nu este dat în cauză.
Astfel, prin acțiunea civilă formulată reclamanta a solicitat obligarea pârâților la vânzarea apartamentului închiriat de către pârâtul Consiliul Local al municipiului I, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/1992, raportat la Decretul-lege nr. 61/1990, invocând existența unei stări de discriminare între reclamanți și chiriașii din alte locuințe din patrimoniul aceluiași proprietar. Reclamanta a susținut că vânzarea la licitație publică, astfel cum s-a anunțat prin adresa nr. 79375/25.10.2007 a Primăriei Municipiului I, este de natură a-i încălca acesteia dreptul de a cumpăra imobilul în condiții preferențiale, prevăzute de actele normative invocate. Reclamanta a susținut că, prin mai multe acte normative, respectiv Legea nr. 114/1996, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 152/1998 și Legea nr. 10/2001, legiuitorul a prevăzut în mod absolut dreptul chiriașului de a cumpăra spațiul de locuit ce-l deține cu chirie la preț previzibil în raport de calitățile concrete ale imobilului. S-a subliniat că elementul comun ce atrage constatarea stării de discriminare se referă la veniturile din care au fost construite imobilele respective și apartenența acestora la domeniul privat al statului, respectiv al unității administrativ teritoriale. În ceea ce privește veniturile din care au fost edificate imobilele, reclamanta a susținut că, deși Legea nr. 85/1992 dispune în mod expres că vizează "locuințele construite din fondurile statului trebuie asimilate ca având o situație juridică similară și cele construite din "venituri publice bugetare, din cadrul bugetelor publice (național sau local)".
Imobilul din care face parte apartamentul închiriat de către reclamantă a fost construit în proporție de 50% din venituri publice de la bugetul de stat, fiind construit în proporție de 50% de "", societate care, la momentul edificării, avea capital integral de stat. Finalizarea lucrărilor s-a făcut de către pârâți, din venituri ale bugetului local, reclamanta susținând că aceste venituri nu pot fi considerate private fiind vorba de finanțe colectate și folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății, respectiv ale populației din unitatea administrativ teritorială.
Deși reclamanta a înțeles să invoce identitatea dintre "fondurile statului" și "veniturile publice, bugetare", din dispozițiile legale detaliate de reclamantă rezultă că autoritatea legislativă a precizat în mod expres ori de câte ori a considerat necesar dreptul chiriașului de a cumpăra spațiul de locuit deținut cu chirie, eventual și modalitatea de stabilire a prețului de vânzare a locuințelor respective. Nu se poate considera că bunurile construite din "fondurile statului" pot fi considerate similare celor construite "din venituri publice, bugetare", chiar în măsura în care acestea din urmă au fost colectate și trebuiau folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății. Modalitățile de înstrăinare a bunurilor care au intrat în diverse modalități și în temeiul unor dispoziții legale diferite în patrimoniul pârâților nu pot fi considerate unitare deși mai multe dintre aceste acte normative au prevăzut posibilitatea sau obligativitatea vânzării către chiriași a locuințelor închiriate. În măsura în care nu sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de dispozițiile Legii nr. 85/1992, indiferent de data încheierii contractului de închirierii, nu poate fi impusă pârâților obligația de a înstrăina locuințele către chiriași.
În prezenta cauză, locuința în litigiu a fost edificată în proporție de 50% din fondurile statului, finalizarea construcției fiind realizată din venituri ale bugetului local după preluarea de către Municipiul I în cadrul procedurii de executare a creanțelor fiscale constând în impozite pe teren. Dacă pentru J din fondurile necesare edificării ar putea exista discuții în raport de calificarea ca fiind "fonduri ale statului" sau "venituri publice, bugetare", în ceea ce privește cota de 50% ce a fost necesară pentru finalizarea construcțiilor și alocată de către Municipiul I după preluarea în patrimoniul său, instanța constată că devin aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 85/1992 care dispun că vânzarea are loc în condițiile unei licitații publice. Astfel, "construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu pot fi terminate și vândute în condițiile reglementărilor în vigoare, pot fi vândute pe apartamente, pe paliere, pe scări, pe tronsoane de clădiri sau în întregime, prin licitație publică." La momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Legii 85/1992, imobilul din care face parte apartamentul ocupat de reclamanți nu era terminat, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile ultimului alineat al art. 2 din Legea 85/1992, care dispun că "Prețul de la care începe licitația se stabilește de către unitățile proprietare, ținând seama de stadiul fizic de execuție, la care se adaugă și cheltuielile aferente de proiectare." Față de situația de fapt concretă a construcției, prezentată de însăși reclamanta din prezenta cauză, nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea 85/1992, în condițiile în care aceasta face parte din categoriile exceptate de la aplicarea acestei dispoziții, excepție cuprinsă în chiar articolul următor din aceiași lege. Considerațiile privind caracterul general ori de excepție al textelor din diferite acte normative sunt irelevante, în chiar legea invocată de reclamanți fiind prevăzute excepții de la aplicarea dispozițiilor art. 1, una dintre acestea fiind constituită de situația particulară a construcției în care este situat apartamentul reclamanților.
Referitor la analiza comparată a dispozițiilor cuprinse în mai multe acte normative privind situația unor imobile aflate în patrimoniul unității administrativ teritoriale, în exercitarea dreptului de a stabili și pune în executare politicile sociale pe care le consideră necesare și corespunzătoare situației cetățenilor săi, Parlamentul și Guvernul României au prevăzut în cuprinsul mai multor acte normative speciale dreptul chiriașilor de a deveni proprietarii locuințelor pe care le ocupă în condiții preferențiale, fără ca această manifestare de voință să poată fi apreciată ca una cu un caracter general, aplicabilă și altor bunuri decât celor ce fac obiectul actelor normative edictate. Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că este firesc să recunoască la dispoziția legislativului o marjă de apreciere pentru implementarea politicii sociale și economice, respectând decizia acestui for național asupra a ceea ce este "în interes public", în măsura în care nu este în mod manifest fără o bază rezonabilă (cauzele contra Regatului Unit, contra Regatului Unit) atunci când a fost chemată să verifice în ce măsură a fost respectat dreptul de proprietate al particularilor.
Considerând că nu există o stare discriminatorie între reclamantă și chiriașii beneficiari ai altor acte normative, chiar dacă bunurile închiriate fac parte din patrimoniul aceleiași persoane, respectiv din domeniul privat al Municipiului I, în mod corect prima instanță a apreciat că nu poate fi impusă pârâților obligația de a vinde către reclamanți locuința ocupată de aceștia în calitate de chiriași.
Față de inexistența stării de discriminare, astfel cum a fost aceasta invocată de către reclamantă, și lipsa unei obligații în sarcina pârâților de a vinde reclamanților locuința, urmează a fi considerată ca neîntemeiată susținerea acesteia din urmă din cuprinsul cererii de recurs, privind cuantumul prețului la care se impune a fi înstrăinat imobilul.
Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta recurentă domiciliată în municipiul I,-. 1004, TR. II,. 1, județul I împotriva deciziei nr. 910 din 17 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași - Secția civilă în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13 ianuarie 2010.
Președinte, Judecători, Grefier,
pt. grefier aflat în
semnează prim grefier
Red.
Tehnored.
2ex/16.02.2010
Președinte:Andrieș CatrinelJudecători:Andrieș Catrinel, Timofte Cristina, Ciută Oana
