Obligație de a face. Decizia 117/2010. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 117/
Ședința publică din 17 februarie 2010
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții și, domiciliați în I,-,.1004, tr.1,.2, împotriva deciziei civile nr. 390 din 2 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor a fost consemnat în încheierea din 10 februarie 2010 - încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie - pronunțarea fiind amânată pentru astăzi, 17 februarie 2010.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 703/24 ianuarie 2008, Judecătoria Iașia respins excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ca inoperantă, iar pe fondul cauzei, a respins acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Municipiul I, prin primar și Consiliul Local I, precum și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepția invocată în cauză, că reclamanții nu au chemat în judecată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în capătul de cerere privind obligația de a face, ci în primul capăt de cerere, privind constatarea discriminării, situație în care acesta nu are calitate procesuală pasivă, fiind citat doar în calitate de instituție abilitată de lege (OG nr. 137/2000) să aplice dispozițiile în materie de nediscriminare, ca expert în legislația de nediscriminare, însă, pentru a-și fi îndeplinit atribuțiile pentru care a fost înființat, reclamanții trebuiau să aștepte punctul său de vedere, instanța nefiind competentă să constate direct discriminarea, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă, la fel ca și primul capăt de cerere.
În ceea ce privește solicitarea având ca obiect obligarea pârâților Municipiul I - prin primarul său și Consiliul Local I la vânzarea directă către reclamanții chiriași, a apartamentului din litigiu, s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, deoarece pârâții au dovedit că imobilul a fost construit cu fonduri din bugetul local și a intrat în domeniul privat al municipiului I, prin nr. 331/2000, iar potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel, iar legile enunțate de către reclamanți sunt legi speciale, neavând incidență în speță.
Prin decizia civilă nr. 390/2 iunie 2008, Tribunalul Iașia respins apelul declarat de reclamanți, reținând că, în raport de dispozițiile art. 1 alin. 3 din nr.OG 137/2000, discriminarea presupune un tratament mai puțin favorabil aplicat unor persoane aflate în situații comparabile, însă reclamanții nu se găsesc într-o situație comparabilă cu cea a chiriașilor beneficiari ai Decretului - Lege nr. 61/1990 ori ai Legii nr. 85/1992, aceste acte normative privind vânzarea locuințelor construite din fondurile statului, respectiv ale unităților economice sau bugetare de stat, categorie în care nu se include blocul 1004, întrucât imobilul a intrat în proprietatea privată a Municipiului I prin executare silită, ca urmare a sechestrului aplicat conform Legii nr. 11/1996, pentru executarea silită creanțelor bugetare.
Tribunalul a mai reținut că vânzarea directă către chiriași, la prețuri preferențiale, este prevăzută de Decretul -Lege nr. 61/1990 ( art. 6 alin.1 ) numai pentru locuințele recepționate până la data de 31.12.1989, iar de Legea nr. 85/1992 - numai pentru locuințele finalizate integral până la data intrării sale în vigoare, în timp ce pentru locuințele aflate în curs de executare acest act normativ prevede vânzarea la licitație (art. 1-2 și art. 7-8). Or, construcția blocului 1004 fost demarată de I în anul 1991, potrivit autorizației de construcție nr. 201/16.08.1991, dar nu a fost finalizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992, imobilul aflat în curs de executare fiind adjudecat în anul 2000, în cadrul procedurii de executare silită, de Consiliul Local I, care a procedat ulterior la reproiectarea celor două tronsoane, la obținerea unei noi autorizații de construcție și la finalizarea construcției cu fonduri de la bugetul local.
Prin urmare, s-a apreciat că, din perspectiva obiectului vânzării, comparabilitatea invocată de reclamanți nu există, situația acestora fiind diferită de situația chiriașilor beneficiari ai Decretului - Lege nr. 61/1990 ori ai Legii nr. 85/1992.
În fine, instanța de apel a reținut că nu poate fi invocată nici comparabilitatea cu situația chiriașilor beneficiari ai Legii nr. 112/1995 ori ai Legii nr. 10/2001, întrucât aceste acte normative privesc imobilele preluate de stat în perioada regimului comunist, pe când imobilul în care locuiesc reclamanții are o situație juridică diferită.
Pentru considerentele expuse, constatând că reclamanții nu au dovedit existența unei conduite discriminatorii din partea pârâților, de natura celei prevăzute de art. 2 alin. 3 din nr.OG 137/2000, tribunalul a dispus respingerea apelului.
Împotriva acestei soluții, reclamanții au uzat în continuare de calea de atac a recursului, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prin intermediul memoriului cuprinzând detalierea motivului de recurs invocat, reclamanții au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 alin. 3 și ale art. 2 alin. 3 din nr.OG 137/2000, deoarece nu a analizat asemănările și deosebirile dintre situația lor - ca și chiriași ai municipiului și situația chiriașilor statului - beneficiari ai Legii nr. 85/1992, față de care se află într-o poziție comparabilă, în contextul în care, la momentul preluării blocului de către Municipiul I, acesta era edificat în proporție de 50% din fondurile statului, iar cele ulterioare, necesare finalizării lucrărilor, deși au fost alocate de la bugetul local, au aceeași sursă de proveniență ca și fondurile statului.
Prin urmare, opinează reclamanții, ei nu se află într-o situație diferită față de chiriașii care intră sub incidența prevederilor art. 1 din Legea nr. 85/1992, astfel că în speță sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării, în sensul arătat în doctrină și nr.OG 137/2000, art. 16 din Constituția României, Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 alin.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv:
- existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile: în discuție este aceeași categorie socială, de chiriași și aceeași categorie de proprietate - privată a statului unitar ( privit ca întreg sau ca parte), proprietate formată din bunuri dobândite din venituri publice;
- existența unui tratament diferențiat: chiriașilor care dețin spații de locuit din proprietatea privată a statului, autoritățile locale le aplică dispozițiile Legii nr. 85/1992, cu referire la Decretul - Lege nr. 61/1990, în sensul vânzării directe către aceștia a apartamentelor, în timp ce reclamanților, chiriași asupra unui apartament din proprietatea unității administrativ teritoriale ( parte integrantă în statul unitar ), autoritățile locale le aplică dispozițiile Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, care impune vânzarea prin licitație publică;
- tratamentul diferențiat este manifestat prin deosebirea făcută de autorități între chiriași și proprietate și chiar prin excluderea de la dreptul de a accede la locuință în mod direct, în condiții de egalitate cu ceilalți chiriași;
- tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate și necesare, fiind evident că autoritățile locale urmăresc să obțină un preț mai mare decât valorează în mod normal apartamentul reclamanților, situație în care ingerința în exercitarea dreptului prevăzut de Legea nr. 85/1992 nu răspunde criteriului de proporționalitate necesar pentru păstrarea unui echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului;
Pentru considerentele expuse, invocând, totodată și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de discriminare, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii formulate.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, pârâții Municipiul și Consiliul Local I au susținut legalitatea hotărârii atacate, iar în urma admiterii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cererii de strămutare formulate, recursul a fost transmis spre soluționare Curții de Apel Târgu Mureș.
Raportat la motivul de nelegalitate invocat de reclamanți, Curtea constată că recursul declarat de aceștia este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele relevate în continuare:
Apartamentul din litigiu - în privința căruia reclamanții solicită a li se aplica prevederile Legii nr. 85/1992, în sensul recunoașterii dreptului de a dobândi proprietatea asupra acestuia prin vânzare-cumpărare directă, iar nu prin licitație publică - aparține domeniului privat al Municipiului I, situație în care, sub aspectul vânzării, concesionării sau închirierii sunt în mod evident incidente prevederile art. 123 din Legea nr. 215/2001. De altfel, reclamanții au cunoscut și acceptat regimul juridic al imobilului chiar la momentul dobândirii calității de chiriași asupra acestuia, prin participarea lor la procedura de închiriere prin licitație publică, organizată de municipalitate tocmai în aplicarea dispozițiilor legale menționate.
Din această perspectivă, susținerea existenței unui tratament discriminatoriu - sub aspectul nerecunoașterii dreptului de a accede la proprietate printr-o altă modalitate de cumpărare decât cea prevăzută de Legea nr. 215/2001 - este, în opinia Curții, eronată, deoarece actul normativ a cărui aplicare o solicită reclamanții vizează categoria imobilelor construite din fondurile statului și din cele ale unităților economice sau bugetare de stat. Prin urmare, ei nu pot fi priviți ca aflându-se într-o situație comparabilă cu cea a chiriașilor la care face trimitere Legea nr. 85/1992, imobilul în care este situat apartamentul din litigiu constituind proprietatea privată a Municipiului
Rezultă, deci, că reclamanții omit să observe faptul că, fiind vorba de imobile aparținând unor categorii juridice distincte - sub aspectul titularului dreptului de proprietate - legiuitorul român a înțeles să reglementeze, de asemenea în mod deosebit, modalitatea de vânzare a respectivelor imobile către chiriași. Cu alte cuvinte, pretinsa diferență de tratament derivă din însăși voința legiuitorului, Curtea apreciind că în mod greșit se susține că aceasta nu are o justificare obiectivă, în contextul în care este subordonată, pe de o parte, interesului protejării dreptului de proprietate privată al unităților administrativ-teritoriale, iar pe de altă parte, libertății de alegere a statului în privința modului de gestionare a bunurilor aflate în proprietatea sa.
De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea conform căreia situația reclamanților s-ar circumscrie celei reglementate de Legea nr. 85/1992 întrucât, la data preluării de către Municipiul I, în anul 2000, imobilul din litigiu era edificat în proporție de 50% din bugetul statului (fiind construit de "" - societate cu capital integral de stat), iar apoi a fost finalizat prin mijloace financiare obținute de la bugetul local, prin urmare, sursa de finanțare s-a constituit în întregime - conform opiniei reclamanților - din venituri publice, sub acest aspect trebuind a fi observat faptul că bugetul statului nu se confundă cu bugetul unităților administrativ-teritoriale, ambele fiind susținute, printre altele, și din venituri publice.
În fine, Curtea amintește faptul că admiterea solicitării reclamanților ar echivala cu o evidentă încălcare a celor statuate de Curtea Constituțională în materie de discriminare, în sensul că dispozițiile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. (deciziile nr. 818 - 821 din 3 iulie 2008, decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 ).
Or, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
Cum prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții pretind recunoașterea în favoarea lor a beneficiului unui act normativ care reglementează situația juridică a altor subiecți de drept, față de care nu se află într-o poziție de comparabilitate, astfel cum s-a relevat anterior, Curtea constată că în cauză nu se identifică motivul de nelegalitate invocat, astfel că, în baza prevederilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul examinat, observând și că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții și, domiciliați în I,-,.1004, tr. 1,.2, împotriva deciziei civile nr.390/2 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 februarie 2010.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
7 exp./16.03.2010
Jud.fond. R
Jud.tr.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
