Obligație de a face. Decizia 122/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 122/R/2010
Ședința publică din 20 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Tania Antoaneta Nistor Traian Dârjan
JUDECĂTORI: Tania Antoaneta Nistor Traian Dârjan, Marta
--- -
- - -președinte al Secției civile
-- -
GREFIER:
TARȚA
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta -, împotriva deciziei civile nr. 415/A din 29 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâții - și, având ca obiect obligația de a face.
Se constată că la data de 18 ianuarie 2010 pârâții-initmați au depus la dosar concluzii scrise, iar la data de 19 ianuarie 2010 reclamanta-recurentă, a depus la dosar concluzii scrise.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 13 ianuarie, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 509/19 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul civil nr- al Judecătoriei Cluj -N, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta -, în contradictoriu cu pârâții - și, având ca obiect obligația de a face și a fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 1.428 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre,instanța de fond a reținut în esență următoarele:
Potrivit fotocopiei nr.- C-N, reclamanta - este proprietara imobilului situat în municipiul C-N,strada - nr.45, județul C, iar din interogatoriile administrate reiese faptul că pârâții - și sunt proprietarii imobilului învecinat cu cel al reclamantei.
Prin autorizația de construire nr.373/20 Martie 2006, emisă de municipiul C-N, reclamanta a fost autorizată să efectueze lucrări de modificare interioară, etajare imobil existent și realizare acces auto, iar ulterior,aceasta a dorit și schimbarea destinației spațiului aflat la parterul imobilului, din aceea de locuință în aceea de spațiu comercial.
În acest sens, reclamanta a obținut certificatul de urbanism nr.7172/21 ianuarie 2008, potrivit căruia pentru imobil se admit funcțiuni comerciale și servicii profesionale cu suprafața de maxim 200 mp și care să nu genereze transporturi grele. În vederea obținerii autorizației de construire pentru schimbarea destinației spațiului, reclamantei i s-a solicitat acordul în formă autentică al vecinilor imobilului în cauză, context în care reclamanta a notificat pârâții să se prezinte la sediul avocatului ales, în vederea soluționării diferendului existent, invitație stabilită pentru ziua de 28 Februarie 2008, dată la care pârâții nu s-au prezentat însă au comunicat reclamantei că imobilele sunt învecinate și situate într-o zonă de locuințe individuale, -L2, iar în lipsa precizării tipului de activitate comercială pe care reclamanta intenționează să o desfășoare în cest spațiu și a acordării unor garanții că aceasta nu va fi modificată după obținerea acordului, nu pot să își dea acordul cu privire la schimbarea destinației spațiului.
Ulterior, la data de 05 martie 2008, reclamanta a transmis pârâților o nouă notificare prin care a precizat că în spațiul a cărui schimbare de destinație o solicită, urmează a funcționa un magazin de piese auto sau magazin alimentar, subliniind că spațiul în cauză nu urmează a se învecina cu proprietatea pârâților, fixând data pentru noua întâlnire la 13 martie 2008 la sediul avocatului mandatar.
Și la această notificare pârâții au răspuns în scris reclamantei, prin care au solicitat reclamantei asigurări ferme în sensul că nu se vor desfășura ale activități decât cele pe care aceasta le-a menționat în notificarea transmisă, asigurări consemnate într-un acord care să fie autentificat de un notar public, asigurări care nu au fost date de către reclamantă, aceasta preferând să încheie un proces-verbal redactat de avocatul său din care reiese că pârâții nu s-au prezentat la data și ora stabilită transmisă la 05 martie 2008.
Potrivit literaturii juridice, abuzul de drept presupune două elemente constitutive, respectiv un element subiectiv, respectiv exercitarea cu rea-credință a dreptului, în scop de șicană sau pentru a diminua sau întârzia exercitarea sau valorificarea drepturilor celeilalte părți și un element obiectiv, respectiv, deturnarea dreptului subiectiv de la scopul social economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.
În dovedirea elementului obiectiv, reclamanta a invocat dispozițiile art.45 raportat la art.21 din Constituția României. Astfel, deși accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate, la fel cum este garantat și dreptul de proprietate - art.44 alin.1 din Constituția României, aceste drepturi nu sunt absolute, fiind limitate în cazul de față respectarea raporturilor de vecinătate, raporturi care apar ca o serie de obligații normale care se impun proprietarilor ca reguli de bună vecinătate corespunzătoare unei necesități de ordin social, fapt recunoscut ca atare chiar de dispozițiile art.44 alin.7 din Constituția României, republicată. A mai reținut prima instanță că elementul principal este exercitarea dreptului de proprietate, respectiv dispoziția juridică asupra bunului și doar subsecvent și tangențial exercitarea liberei inițiative, cererea reclamantei fiind analizată în principal sub aspectul exercitării de către aceasta a propriului drept de proprietate asupra imobilului a cărui schimbare de destinație se solicită.
De asemenea, având în vedere principiul enunțat anterior, refuzul pârâților la a-și da acordul cu privire la schimbarea destinației spațiului din acela de locuință în spațiu comercial, nu apare ca fiind nejustificată și abuzivă, atâta vreme, cât raportat la obiectul de activitate al societății în care reclamanta are calitatea de asociat, activitățile care teoretic s-ar putea desfășura în acest spațiu sunt diverse, unele din acestea fiind de natură a încălca raporturile de vecinătate, solicitarea pârâților de furnizare a unor garanții cu privire la activitatea care urmează a fi exercitată în acest spațiu, având în vedere și caracterul irevocabil, din punct de vedere al pârâților, al schimbării destinației spațiului, fiind perfect justificată în opinia instanței, garanții care pot fi acordate de către reclamantă, fără o limitare suplimentară a drepturilor sale. Astfel, sub acest aspect, refuzul pârâților nu îmbracă un caracter abuziv, obiectiv, de natură a fi sancționat de către instanță.
A mai reținut prima instanță că în cauză nu sunt întrunite nici elementele subiective ale abuzului de drept, pârâții refuzând acordarea unui acord "în alb"cu privire la schimbarea destinației unui spațiu din locuință în spațiu comercial, elementul care a stat la baza acestui refuz fiind acela de protejare a propriului drept de proprietate, ca urmare a unei eventuale desfășurări a unor activități comerciale (localuri de alimentație publică, activități industriale, etc.) de natură a afecta propriul drept, și nu acela de a împiedica exercitarea dreptului de proprietate al reclamantei.
Din elementele referitoare la formularea de către pârâți a unor sesizări la autoritățile competente cu privire la nerespectarea de către reclamantă a unor dispoziții legale incidente în domeniul modificării construcției, nu constituie un element din care să reiasă reaua-credință a pârâților, ci face dovada spiritului civic al acestora și implicarea acestora în dezvoltarea durabilă și în conformitate cu dispozițiile legale și a normelor locale a zonei în care aceștia locuiesc, având ca finalitate chiar protejarea propriului drept de proprietate.
Astfel, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile exercitării abuzive de către pârâți a dreptului lor de proprietate prin refuzul de a fi de acord cu schimbarea destinației spațiului aparținând reclamantei, astfel că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta -.
În temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, reclamanta fiind căzută în pretenții, a fost obligată să plătească pârâților - și,suma de 1.428lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Prin decizia civilă nr. 415/A/29.09.2009 Tribunalului Cluja fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta -, împotriva sentinței civile nr.509/19 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul civil nr- al Judecătoriei Cluj -N, care a fost păstrată în întregime.
A fost obligată apelanta să plătească intimaților - și suma de 1428 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul reținut următoarele:
Punctul de plecare în soluționarea apelului îl constituie prevederile inserate în anexa 1 Legii nr.50/1991, conform cărora documentația necesară eliberării autorizației de construire trebuie să conțină pe lângă alte piese și "acordul vecinilor, conform prevederilor legale, exprimat în formă autentică pentru lucrări de construire necesare în vederea schimbării destinației în clădirile existente precum și în cazul amplasării de construcții cu altă destinație decât cea a clădirilor învecinate."
Tribunalul a apreciat că rațiunea inserării unei asemenea condiții nu poate fi decât aceea de respectare a bunei vecinătăți, obligație impusă tuturor titularilor dreptului de proprietate potrivit art.44 alion.7 din Constituția României, în baza căruia: "dreptul de proprietate atrage obligații titularului său in ceea ce privește asigurarea bunei vecinătăți și respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului."
Așadar legea fundamentală instituie un principiu dominant al comunității de vecinătate și anume acela al obligării vecinilor de a suporta inconvenientele normale ale acestei stări, prevalând astfel interesul social.
În literatura de specialitate s-a apreciat că în interesul tuturor, fiecare va fi constrâns să suporte o anumită marjă a prejudiciului decurgând din vecinătate dar care nu trebuie să exceadă măsurii obligațiilor normale de vecinătate, firul călăuzitor pentru un judecător trebuind să fie principiul echității în raporturile de vecinătate, înțelese în sens larg.
Având în vedere aspectele menționate anterior tribunalului i-a revenit sarcina de a stabili în ce măsură dreptul apelantei de a obține schimbarea destinației imobilului său, respectiv refuzul intimaților de a-și da acordul pentru o asemenea schimbare se încadrează în limitele raporturilor de bună vecinătate.
Scopul obținerii acordului vecinilor, anterior eliberării autorizației este așa cum s-a arătat suprimarea inconvenientelor care ar putea decurge din schimbarea destinației de locuința a unei construcții în aceea de spațiu comercial, fiind bine știut că o asemenea activitate poate antrena o serie de consecințe negative, cum ar fi poluarea, zgomotul, aglomerația, staționarea unor autovehicule care să stânjenească accesul auto al vecinilor etc. perceperea intensității acestor efecte fiind influențată de considerațiile personale ale fiecăruia.
Față de cele ce preced instanța a considerat că poziția intimaților de a refuza să-și dea acordul la schimbarea destinației în spațiu comercial este îndreptățită atâta timp cât nu au garanția desfășurării unei activități comerciale care să nu le afecteze viața, ținând cont pe de o parte, de faptul că sunt persoane în vârstă care au nevoie de un anumit confort psihic, iar pe de altă parte, că obiectul de activitate al societății care va funcționa în imobil este extrem de variat, teoretic putându-se desfășura orice gen de activitate cu disconfortul pe care îl implică.
Nu poate fi reținută reaua-credință a acestora atâta timp cât au încercat soluționarea diferendului pe cale amiabilă, oferind alternativa instituirii unei servituți negative, pe cale convențională, prin care să se limiteze numărul activităților care se vor desfășura în imobil care au un potențial mai redus de inconveniente urbane, chiar și în apel.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a conchis că atât apelanta cât și intimații au obligația de a suporta unele restrângeri ale dreptului de proprietate, pentru că viața în comun ar fi imposibilă dacă fiecare nu ar suporta anumite inconveniente, intimații manifestându-și disponibilitatea în acest sens, situație în care poziția apelantei este nejustificată.
În consecință, tribunalul a menținut soluția primei instanțe ca fiind temeinică și legală.
Reținând culpa procesuală a apelantei, în temeiul art. 274.pr.civ. a obligat-o să achite intimaților 1428 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial conform facturii fiscale nr.-/07.05.2009 eliberată de Societatea civilă de avocați - și asociații.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta, solicitând modificarea deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței civile nr. 509/19.01.2009 în sensul admiterii acțiunii.
Recurenta a solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.
În motivarea recursului, s-au invocat următoarele motive de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc.civ.:
Instanța nu a arătat temeiurile legale pe care se sprijină hotărârea în condițiile în care se invocă doar art. 44 alin. 1 din Constituția României și când apreciază că acesta este mai presus decât art. 45 raportat la art. 21 din Constituție.
Soluția instanței s-a bazat pe stabilirea ierarhiei între dreptul de proprietate și raporturile de bună vecinătate, fără a argumenta cât de mare poate fi întinderea respectării raporturilor de bună vecinătate, fără ca acestea să vină să greveze nejustificat dreptul de proprietate al vreunei părți.
Hotărârea instanței de apel s-a dat cu încălcarea art. 45 raportat la art. 21 din Constituție, respectiv a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei și posibilitatea acesteia de a beneficia de toate prerogativele ce decurg din acest drept.
Totodată s-au încălcat disp. art. 1, din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și principiul statuat în jurisprudența, care stabilește necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul propus.
Nu s- ținut cont de faptul că acțiunile pârâților limitează dreptul de proprietate al reclamantei. Instanța de apel a apreciat că schimbarea destinației imobilului dorită de reclamantă afectează raporturile de vecinătate.
Recurenta arată că tocmai pârâții sunt cei care nu respectă aceste raporturi de bună vecinătate, fiind un factor de tensiune prin șicanele la adresa reclamantei și a altor locuitori din vecinătate.
S-a reținut că reclamanta nu a oferit garanții suficiente în privința destinației economice a spațiului pentru care se solicită acordul pârâților.
Această reținere nu este întemeiată, în condițiile în care reclamanta prezentat o listă completă a activităților pe care intenționează să le desfășoare în spațiul proprietate personală.
Condiția cerută de pârâți vizează nu doar instituirea unor servituți negative convenționale privind activitățile desfășurate, ci instituirea acestor servituți pe toată durata existenței construcției.
Reclamanta și nimeni de fapt nu își poate asuma un astfel de angajament.
Sub pretextul asigurării unor garanții, pârâții au încercat de fapt să mascheze refuzul nejustificat de a-și da consimțământul.
psihic reclamat de etatea pârâților și invocat de instanța de apel este un argument subiectiv în condițiile în care orice persoană are nevoie de confort psihic.
Prin întâmpinarea formulată ( 12-15), pârâții au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, arătând în esență următoarele:
Hotărârea instanței de apel este temeinică și legală sub aspectul statuării asupra drepturilor fundamentale legate în mod direct de persoana și existența acesteia în societate și sub aspectul prevederilor legale instituite de Legea nr. 50/1991.
Refuzul pârâților de a-și da acordul pentru schimbarea destinației proprietății reclamantei nu este abuziv și discreționar, ci doar condiționat de garanții că această schimbare nu le va afecta propriile drepturi.
Din ansamblul probelor administrate a reieșit că reclamanta nu dorește să asigure pârâții că acceptă restrângerea activităților economice la cele care nu ar crea un disconfort, limitându-se doar la face afirmații verbale în acest sens.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Afirmația potrivit căreia singurul temei legal pe care se sprijină hotărârea instanței de apel îl constituie art. 44 alin. 1 din Constituția României, cu privire la care se apreciază că este mai presus decât art. 45 raportat la art. 21 din Constituție, nu este fondată și se întemeiază pe interpretarea dată considerentelor deciziei pronunțate în apel d e către recurentă.
Chiar în debutul considerentelor deciziei pronunțate în apel, instanța a arătat că punctul de plecare în soluționarea apelului îl constituie anexa 1 Legii nr. 50/1991. Recurenta nu face referire la acest temei legal care este incident în speță și pe care instanța de apel l-a invocat, analizat și aplicat cu ocazia soluționării căii de atac.
Nicăieri în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate în apel nu se construiește o ierarhie între dreptul de proprietate și raporturile de bună vecinătate, în sensul ca instanța să dea prioritate unuia sau celuilalt din aceste aspecte. O astfel de ierarhie nici nu este cu putință a fi făcută, întrucât:
Dreptul de proprietate este acel drept real in virtutea căruia titularul dreptului, persoana fizică sau juridică, este îndreptățit să posede, să folosească și să dispună de un lucru în mod exclusiv și absolut, prin putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.
B vecinătate nu este un drept, ci o situație de fapt care vizează și guvernează - atunci când există - raporturile între persoane care la un moment dat sunt învecinate.
, potrivit, constituie sistemul de subordonare a gradelor, func iilor, autorită ilor etc. unele fa ță de celelalte; ordine, ceea ce presupune că nu poate fi făcută decât între elemente ce aparțin aceluiași sistem.
Or, așa cum reiese din cele anterior arătate,între dreptul de proprietate și buna vecinătate nu poate fi stabilită o ierarhie, întrucât cele două noțiuni nu aparțin aceluiași sistem, pentru a fi susceptibile de comparație.
Motivul de recurs prin care se invocă încălcarea art. 21 și art. 45 din Constituția României, nu subzistă.
Accesul liber al recurentei la justiție nu a fost încălcat, aceasta s-a adresat instanței de judecată, pretențiile sale au fost analizate pe fond, însă, cu respectarea tuturor principiilor care guvernează procesul civil, care impun ca analizarea pretenției reclamantului să se facă prin luarea în considerare și a poziției părții adverse.
Nici accesul liber al persoanei la o activitate economică și libera inițiativă nu au fost încălcate prin decizia tribunalului, întrucât însuși textul constituțional - art. 45 - condiționează acest acces de exercitarea sa în condițiile legii.
Or, una din condițiile impuse de lege pentru proprietar este aceea ca acesta să asigure buna vecinătate și să respecte sarcinile care îi revin potrivit legii sau obiceiului.
Motivele vizând încălcarea prev. art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul nerespectării raportului de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul propus, precum și cele referitoare la faptul că acțiunile pârâților limitează dreptul de proprietate al reclamantei, nu sunt fondate.
Potrivit dispoziției europene invocată de recurentă, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Aceeași normă dispune în continuare că dispoziția precedentă nu aduce atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general -.
Necesitatea asigurării unui "just echilibru" între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului reflectate în structura acestei prevederi se concretizează în necesitatea existenței unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și dreptul urmărit.
Din perspectiva practicii instanței europene verificarea prezenței unui asemenea echilibru impune un examen global al diferitelor interese în cauză. Ca principiu, numai atunci când sunt îndeplinite toate condițiile înscrise în art. 1 din Protocolul nr. 1 privitoare la privarea de proprietate sau la atingerea folosinței bunului și se degajă ideea că, totuși, se pune o problemă privitoare la compatibilitatea măsurii incriminate cu însăși necesitatea protecției dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, curtea va analiza îndeplinirea condiției proporționalității, adică a justului echilibru între interesele părților.
În speță problema privării reclamantei de dreptul său de proprietate nu poate fi pusă în discuție, rămânând ca eventuală ipoteză de examinat doar cea a atingerii folosinței bunului.
Nici aceasta însă nu este incidentă, întrucât cu respectarea disp. art. 1 teza a III-a din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului legislația internă prevede în anexa 1 pct.2.5.6. a Legii nr. 50/1991 raportat la art. 7 alin. 2 și art. 1 și 2 din aceeași lege, obligația impusă proprietarului în sensul condiționării lucrărilor de construcție aferente schimbării de destinație de o prealabilă autorizație, pentru eliberarea căreia se cere și acordul vecinilor.
Tot legislația internă - art. 311din OG nr. 27/2008 - statuează asupra faptului că dreptul de a construi cunoaște unele limitări legale, fiind acordat doar cu condiția respectării servituților urbanistice.
Motivul vizând faptul că reclamanta a oferit suficiente garanții în privința destinației economice a spațiului pentru care se solicită acordul pârâților nu este fondat. Potrivit listei activităților selectate pentru a fi desfășurate în spațiul situat în C-N,- ( 29-31 dosar apel), reiese că paleta activităților economice preconizate a fi desfășurate de către reclamantă este foarte largă, incluzând comerțul cu autovehicule, motociclete, mobilă, produse alimentare, textile, aparate electrocasnice, activitate de editare de cărți, reviste, ziare și suporți pentru înregistrări audio, video și cu caracter informatic, legătorie, finisare și alte activități anexe tipăririi, fabricarea de bijuterii și articole similare din metale și pietre prețioase, reparații încălțăminte, articole electrice de uz gospodăresc, de ceasuri și bijuterii, agenție de turism, întreținere și reparare mașini de birou, de contabilizat și a calculatoarelor, activități fotografice, școli de conducere (pilotaj), coafură și alte activități de înfrumusețare.
Această enumerare este strict enunțiativă, numărul activităților preconizate fiind mult mai mare, însă și din această enumerare reiese că cel puțin teoretic, în ipoteza schimbării destinației imobilului în spațiu comercial, reclamanta poate comercializa mașini, produse alimentare și nealimentare, poate înființa editură, fabrică de bijuterii, atelier de reparații - încălțăminte, electrocasnice, ceasuri, calculatoare - atelier foto, școală de conducere sau pilotaj.
C puțin o parte din aceste activități în ipoteza desfășurării lor efective ar provoca un grav disconfort locuitorilor învecinați, astfel încât solicitarea pârâților de instituire a unei servituți negative convenționale privind activitățile desfășurate este legitimă și adresată pentru garantarea menținerii confortului psihic în care aceștia au trăit până în prezent și de care au nevoie și în continuare, întrucât, dincolo de etatea pârâților, așa cum însăși recurenta arătat în motivele de recurs, orice persoană are nevoie de confort psihic.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ. recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
În baza art. 274 alin. 1 Cod proc.civ. recurenta va fi obligată să plătească intimaților - și suma de 1428 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, potrivit facturii seria - nr. -/15.12.2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta - împotriva deciziei civile nr. 415/A din 29 septembrie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numita recurentă să plătească intimaților - și suma de 1428 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - TARȚA
Red. MV dact. GC
5 ex/2.02.2010
Jud.apel:,
Președinte:Tania Antoaneta Nistor Traian DârjanJudecători:Tania Antoaneta Nistor Traian Dârjan, Marta
