Obligație de a face. Decizia 1322/2009. Curtea de Apel Tg Mures

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR. 1322/

Ședința publică din 3 iunie 2009

Completul compus din:

- Președinte

- Judecător

- Judecător

Grefier -

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de pârâtul Colegiul Național " ", cu sediul în Târgu M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.131 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

În lipsa părților.

dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea din 27 mai 2009 - încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie - pronunțarea fiind amânată pentru astăzi, 3 iunie 2009.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr. 131/9 februarie 2009, Tribunalul Mureșa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului Școlar Județean M, a admis acțiunea formulată de în contradictoriu cu pârâții Colegiul Național " " Târgu M și Inspectoratul Școlar Județean M și, drept consecință:

- a obligat pârâții să recunoască dreptul reclamantei de a-și continua activitatea ca profesor titular de limba engleză în cadrul Colegiului Național " " până în luna ianuarie 2008;

- a obligat pârâtul Colegiul Național " " Târgu M să încheie cu reclamanta un act adițional de modificare a contractului individual de muncă existent între aceste părți, în sensul prelungirii duratei contractului până în luna octombrie 2014;

- a obligat pârâtul Colegiul Național " " Târgu M să rectifice, în mod corespunzător dispozițiilor de mai sus, înscrierile din carnetul de muncă al reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, cu privire la excepția invocată în cauză, că Inspectoratul Școlar Județean M dispune de calitate procesuală pasivă, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, art. 142 lit. g din Legea nr. 84/1995, art. 33 alin. 7 și art. 38 alin. 5 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învățământ, art. 2, art. 31 alin. 2 și art. 54 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învățământ preuniversitar de stat pe județul M, deoarece acest pârât are atribuții specifice angajatorului, inclusiv în asigurarea efectuării legale a plății drepturilor bănești ale personalului didactic.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:

Instituirea cu caracter obligatoriu și inflexibil pentru femei a unei vârste standard de pensionare reduse față de bărbați ( prin art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000 ) este discriminatorie, fiind contrară principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și a dispozițiilor art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ale Protocolului nr. 12 la această Convenție.

De asemenea, sunt încălcate și prevederile art. 7 lit. a) și lit. g, art. 9 alin. 1 lit. a și lit. e din Legea nr. 202/2002.

În plus, prin nr.OUG 67/2007privind aplicarea principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați, act normativ care completează Legea nr. 202/2007, se dă posibilitatea angajaților să opteze pentru a se pensiona, fie la vârsta standard prevăzută de Legea nr. 19/2000 pentru femei, ca fiind vârstă mai mică de pensionare, fie la vârsta standard prevăzută de aceeași lege pentru bărbați, care este mai mare.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că prevederile legale privind vârsta standard de pensionare pentru femei trebuie să fie interpretate în lumina principiului nediscriminării pe criteriu de sex, ca având caracter opțional pentru categoria socială protejată prin intermediul ei ( femeile ), astfel că a dispus admiterea acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat recurs pârâtul Colegiul Național " ", solicitând modificarea integrală a acesteia, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată și obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea căii de atac promovate, pârâtul a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă - instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești - și ale art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă - hotărârea fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, s-a arătat că prin admiterea acțiunii reclamantei și obligarea unității școlare la încheierea unui act adițional de prelungire a duratei contractului individual de muncă al acesteia până în luna octombrie 2014, prima instanță a nesocotit prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 raportat la art. 56 lit. d) din Codul muncii, care stabilesc vârstele standard de pensionare pentru femei și bărbați, săvârșind o imixtiune în activitatea legislativă, prin consfințirea unei alte vârste de pensionare decât cea stabilită de legiuitor, deși prin decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea Constituțională a respins excepția invocată din oficiu de către prima instanță, cu referire la neconstituționalitatea prevederilor art. 2 lit. a) din nr.OUG 67/2007 și ale art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000, stabilind, totodată, că dispozițiile nr.OUG 67/2007 nu se aplică sistemelor de securitate socială prevăzute de lege, respectiv pilonului I - asigurări sociale de stat, ci numai pilonilor II și III.

De asemenea, pârâtul recurent a susținut că prin instituirea unei vârste standard de pensionare mai reduse pentru femei decât pentru bărbați, nu se aduce atingere exercitării nediscriminatorii a dreptului la muncă, ci, dimpotrivă, se consacră un alt principiu constituțional - dreptul la pensie, cu atât mai mult cu cât legislația permite cumulul pensiei cu salariul. În plus, reclamanta avea posibilitatea să-și prelungească activitatea peste vârsta de pensionare, însă cu îndeplinirea unor condiții prescrise de lege, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, procedură pe care aceasta nu a urmat-

Prin memoriul scris depus la dosar, reclamanta a invocat excepția lipsei de interes a recurentului în promovarea căii de atac, în contextul în care Inspectoratul Școlar Județean M - pârâtul principal - nu a declarat recurs în cauză, deși, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997, angajarea pe post a cadrelor didactice se face de către directorul unității de învățământ, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul școlar general.

Cu referire la fondul recursului, reclamanta a susținut că acesta nu este întemeiat, neregăsindu-se în cauză motivele de nelegalitate invocate.

Examinând recursul prin raportare la criticile formulate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304¹și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este fondat, astfel că urmează a fi admis pentru considerentele relevate în continuare:

Nu este justificată excepția lipsei de interes a pârâtului Colegiul Național " " în promovarea căii de atac, deoarece dreptul la recurs aparține părții care a pierdut procesul, ceea ce în speță s-a întâmplat. Este lipsită de relevanță împrejurarea că celălalt pârât - Inspectoratul Școlar Județean M - nu a declarat recurs, în contextul în care pârâtul - recurent a fost obligat, prin hotărârea atacată, să încheie cu reclamanta un act adițional de modificare a contractului individual de muncă, în sensul prelungirii duratei acestuia până în octombrie 2014. Prin urmare, interesul recurentului în promovarea căii de atac este evident, obligația concretă stabilită de prima instanță fiind în sarcina acestuia.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea constată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, conform cărora vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați. Apreciind dispozițiile menționate ca fiind neconstituționale, prima instanță a invocat din oficiu această excepție, care a fost soluționată în sensul respingerii, prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008.

În adoptarea unei atare soluții, Curtea Constituțională a reluat argumentele invocate în deciziile sale anterioare, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 191/28 februarie 2008, prin care, analizând prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 în raport cu principiul egalității n drepturi, dar și cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, precum și în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a apreciat că, raportat la contextul social actual din România, nu se poate vorbi încă de o schimbare radicală a condițiilor care au fost avute în vedere de instanța de contencios constituțional atunci când, prin jurisprudența sa anterioara, a decis că art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi și, în consecință, se impune păstrarea aceleiași soluții. ( fila 130 fond ).

În plus, Curtea a reținut faptul că legea nu interzice persoanei care a împlinit condițiile pentru a obține pensia pentru limită de vârstă să continue activitatea sa, impunând însă condiții suplimentare ce țin de voința angajatorului.

Reclamanta a avut la dispoziție, spre această finalitate, procedura instituită prin art. 128 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, pe care, însă, nu a urmat-o, nesolicitând avizul consiliului profesoral al unității de învățământ.

Tot prin Decizia nr. 1007/7 octombrie 2008, Curtea Constituțională a examinat și critica instanței de fond - Tribunalul Mureș - cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 2 lit. a) din nr.OUG 67/2007, reținând că aceasta vizează sfera de aplicare a respectivelor norme, în sensul că nu se referă și la sistemul public de asigurări sociale.

Față de critica menționată, Curtea a reținut că "principiul egalității de tratament nu presupune omogenitate, astfel că, în funcție de situațiile avute în vedere, legiuitorul poate să instituie reglementări separate", așa cum "a înțeles să facă și atunci când a reglementat separat aplicabilitatea principiului egalității de tratament în cadrul schemelor profesionale de securitate socială față de sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale".

S-a mai reținut, de asemenea, că această reglementare separată corespunde și legislației comunitare, în același sens Curtea arătând, prin Decizia nr. 191/28 februarie 2008, că potrivit art. 1 din Directiva 2006/54/CE, acest act normativ "conține dispoziții destinate punerii în aplicare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește: a) accesul la muncă, inclusiv promovare, și la formarea profesională; b) condițiile de muncă, inclusiv remunerația; c) sistemele profesionale de securitate socială". Așadar, dispozițiile acestei directive se aplică doar sistemelor profesionale de securitate socială, care, potrivit art. 2 lit. f) din aceeași directivă, "au ca obiect furnizarea către lucrători, salariați sau lucrătorii care desfășoară activități independente, grupați în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesional, de prestații destinate să completeze prestațiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă". Sunt excluse, prin urmare, sistemele de securitate socială prevăzute de lege, așa cum este și Legea nr. 19/2000, care rămân supuse dispozițiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, publicată în Oficial al Uniunii Europene nr. L 6 din 10 ianuarie 1979. Potrivit art. 7 paragraful 1 lit. a) din directivă, acest act normativ nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din domeniul sau de aplicare stabilirea vârstei de pensionare în scopul acordării pensiei pentru limită de vârstă și posibilele consecințe ale acesteia pentru alte prestații. Astfel, statele au încă libertatea de a dispune asupra acestui aspect, prin excepție de la stricta aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale.

Pentru considerentele expuse, Curtea Constituțională a reținut că reglementarea separată a aplicabilității principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială față de sistemul public de pensii nu poate fi privită ca fiind contrară art. 16 alin. (1) din Constituție.

Ignorând întru totul argumentele instanței de contencios constituțional, Tribunalul Mureșa reținut că instituirea cu caracter obligatoriu a unei vârste standard de pensionare pentru femei, mai redusă față de bărbați, este discriminatorie, fiind contrară principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați, instituit prin Legea nr. 202/2002, și drept consecință, a recunoscut în favoarea reclamantei dreptul de exercitare în continuare a profesiei până în luna octombrie 2014, încălcând, astfel, prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 19/2000.

Procedând în acest fel, instanța de fond a eludat în același timp și recentele decizii ale Curții Constituționale în materie de discriminare - deciziile nr. 818 - 821 din 3 iulie 2008, decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 - prin care s-a constatat că dispozițiile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, potrivit, dispozițiilor art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Cum, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a refuzat aplicarea - în cazul reclamantei - a prevederilor art. 41 alin.2 din Legea nr. 19/2000, sub aspectul vârstei standard de pensionare pentru femei la 60 de ani, înlocuindu-le cu cele care stabilesc vârsta standard de pensionare pentru bărbați, este evidentă ignorarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, anterior enumerate, fapt ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, soluția adoptată fiind lipsită de temei legal.

De asemenea, instanța de fond a depășit - la cazul de speță - și atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, creând, practic, o normă juridică nouă, prin care egalizează vârsta de pensionare a femeilor cu cea a bărbaților - atribut ce aparține exclusiv puterii legiuitoare.

În ceea ce privește incidența prevederilor nr.OUG 67/2007 - reținute, de asemenea, în argumentarea soluției primei instanțe - Curtea constată că acestea sunt străine pricinii deduse judecății, neavând relevanță în cauză, deoarece se referă la aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femeiîn cadrul schemelor profesionale de securitate socială,astfel cum acestea sunt definite prin art. 2 lit. a ) din ordonanța invocată, respectiv "schemele al căror scop este de a furniza salariaților sau persoanelor care desfășoară activități independente dintr-o întreprindere ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestații menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestațiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenența la aceste scheme este obligatorie sau facultativă".

Prin urmare, sunt excluse de la aplicarea prevederilor nr.OUG 67/2007,sistemele de securitate socialăprevăzute de lege, așa cum este și Legea nr. 19/2000 - supusă dispozițiilor Directivei Consiliului 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, va admite recursul dedus judecății și va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă și menținerii dispoziției privitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului Școlar Județean M, aspect care nu a fost contestat în cauză.

De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, reclamanta va fi obligată la cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului - recurent ( onorariu avocațial în ambele instanțe - filele 157 fond, 34 recurs ).

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge excepția lipsei de interes a recurentului Colegiul Național " ".

Admite recursul declarat de pârâtul Colegiul Național " ", cu sediul în Târgu M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.131 din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

Modifică în parte hotărârea atacată și, drept consecință:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Colegiul Național " " și Inspectoratul Școlar Județean

Menține dispoziția privitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului Școlar Județean

Obligă intimata reclamantă la plata în favoarea recurentului - pârât a sumei de 2890,51 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi, 3 iunie 2009.

PREȘEDINTE: Nemenționat	Judecător,
Grefier,

Red.

Tehnored.

2 exp./29.07.2009

Jud. fond.;

Asist.jud. -;

Opinie separată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Colegiul Național " ", cu sediul în Târgu M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.131/9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

Judecător,

MOTIVAREA OPINIEI

Problema pusă în discuție, respectiv egalitatea de tratament între femei și bărbați privind vârsta de pensionare, a fost tranșată prin Hotărârea Curții de Justiție din 26.II.1986 în cauza H Marshall and - Area nr. 152/84.

Obiectul litigiului l-a constituit o decizie cu titlu preliminar asupra interpretării Directivei Consiliului nr.76/2007 CE din 9.II.1976, referitoare la punerea în practică a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la slujbă, la formarea și promovarea profesională și condițiile de muncă.

Reclamanta a fost concediată pentru singurul motiv că a depășit vârsta de pensionare prevăzută de legislația națională pentru femei.

Instanța națională a supus Curții următoarele întrebări preliminare:

1.Faptul că administrația intimată a concediat reclamanta după ce aceasta a depășit vârsta legală de pensionare, în aplicarea politicii sale generale și pe singurul motiv că era vorba de o femeie care a atins vârsta normală de pensionare pentru femei, constituie o discriminare interzisă de Directivă privitoare la egalitatea de tratament?

2.În caz de răspuns afirmativ la prima întrebare apelanta poate, ținând cont de circumstanțele speciale, invoca în fața curților și a tribunalelor naționale Directiva privitoare la egalitatea de tratament în ciuda incompatibilității (dacă există) între Directivă și legislația națională?

Actele normative comunitare incidente în cauză erau următoarele:

-Articolul 1 parag.1 din Directiva nr.76/207 este astfel interpretat:

Prezenta Directivă vizează punerea în practică, în statele membre, a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la slujbă, inclusiv promovarea, formarea profesională, precum și condițiile de muncă și, în condițiile prevăzute la parag.2 securitatea socială. Acest principiu este denumit în continuare "principiul egalității de tratament".

-Articolul 2, parag.1 al acestei Directive dispune că principiul egalității de tratament implică absența oricărei discriminări bazate pe sex, fie direct, fie indirect, cu referire mai ales la starea matrimonială sau familială.

-Articolul 5 parag.1 din numita Directivă declară că aplicarea principiului egalității de tratament în ceea ce privește condițiile de muncă, inclusiv condițiile de concediere, implică să fie asigurate bărbaților și femeilor aceleași condiții, fără discriminare pe motiv de sex.

În parag.2, acest articol prevede că, în acest scop, statele membre iau măsurile necesare pentru:

A)suprimarea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative contrare principiului egalității de tratament;

B)considerarea ca fiind nule, fie că sunt declarate nule, fie că sunt amendate dispozițiile contrare principiului egalității de tratament care figurează în contractele colective sau în contractele individuale de muncă, în regulamentele interioare, ca și în statutele profesiilor independente;

C)revizuirea acelor dispoziții legislative, regulamentare și administrative contrare principiului egalității de tratament, când nevoia de protecție care le-a inspirat la origine nu mai este fondată; pentru dispozițiile convenționale de aceiași natură, partenerii sociali trebuie invitați să procedeze la revizuirile necesare.

-Articolul 1 parag.2 din Directivă prevede că, în vederea asigurării punerii progresive în practică a principiului egalității de tratament în materie de securitate socială, Consiliul va hotărî, în propunerea Comisiei, dispoziții care îi vor preciza mai ales conținutul și modalitățile de aplicare.

-Conform acestei ultime dispoziții, Consiliul a emis Directiva nr.79/7, din 19 decembrie 1978, privitoare la punerea progresivă în practică a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în materie de securitate socială pe care statele membre trebuiau să o transpună în dreptul național conform art.8 parag.1, într-un termen de 6 ani de la notificarea sa. Această Directivă se aplică, conform parag.1 al art.3:

A)regimurilor legale care asigură o protecție împotriva următoarelor riscuri:

-boală;

-invaliditate;

-bătrânețe;

-accident de muncă și boală profesională;

-șomaj;

B)dispozițiilor privind ajutorul social, în măsura în care ele sunt destinate să completeze regimurile vizate la lit.A) sau să le suplinească.

-Conform art.7 parag.1 Directiva "- nu se opune posibilității pe care o au statele membre de a exclude din câmpul ei de aplicare:

(fixarea vârstei de pensionare și consecințele care pot decurge de aici pentru alte beneficii; -

-În ceea ce privește regimurile profesionale de securitate socială, parag.3 din art.3 al acestei Directive prevede că, în vederea asigurării punerii în practică a principiului egalității de tratament în asemenea regimuri, Consiliul va hotărî, la propunerea Comisiei, dispoziții care îi vor preciza conținutul și modalitățile de aplicare. Pe 5 mai 1983, Comisia a supus Consiliului o propunere de directivă privitoare la punerea în practică a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în regimurile profesionale ale securității sociale care să se aplice, conform art.2 parag.1, serviciilor destinate să completeze beneficiile din regimurile legale de securitate socială sau să li se substituie. Consiliul nu s-a pronunțat încă asupra acestei propuneri.

Curtea de Justiție a reținut că trebuie mai întâi observat că problema de interpretare cu care este sesizată Curtea nu privește accesul la un regim legal sau profesional de pensionare, altfel spus condițiile de acordare a pensiei de bătrânețe sau de retragere, ci fixarea unei limite de vârstă în ceea ce privește încetarea relației de muncă în cadrul unei politici generale de concediere. Această problemă privește condițiile de concediere și rezultă, deci, din Directiva nr.76/207.

Într-adevăr, art.5 parag.1 din Directiva nr.76/207 prevede că aplicarea principiului egalității de tratament în ceea ce privește condițiile de muncă, inclusiv condițiile de concediere, implică asigurarea unor condiții egale pentru bărbați și femei, fără discriminare pe motiv de sex.

În hotărâreaBurton, citată deja, Curtea a declarat că noțiunea de "concediere" trebuie înțeleasă într-un sens larg. În consecință, o limită de vârstă pentru concedierea obligatorie a lucrătorilor, în cadrul unei politici generale privind pensionarea dusă de un angajator, chiar dacă această concediere presupune acordarea unei pensii de retragere, rezultă din noțiunea de "concediere" astfel interpretată.

Așa cum a subliniat, Curtea în aceeași hotărâre, interpretarea art.7 din Directiva nr.79/7 nu stă în calea posibilității pe care o au statele membre de a exclude din câmpul ei de aplicare fixarea vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor de bătrânețe și de retragere și consecințele putând decurge de aici pentru alte servicii în domeniul sistemelor legale de securitate socială. Curtea a recunoscut, deci, că prestațiile legate de regimurile naționale privitoare la vârsta de admitere la pensie, diferite pentru bărbați și femei, pot deroga de la obligația sus-vizată.

Totuși, ținând cont de obligația fundamentală a principiului egalității de tratament, pe care Curtea l-a reamintit, excepția prevăzută la art.1 parag.2 la câmpul de aplicare a Directivei nr.76/207 pentru domeniul securității sociale trebuie interpretată în mod strict. În consecință, excepția la interdicția discriminărilor pe motiv de sex, prevăzut la art.7 parag.1 lit.a) din Directiva 79/7 nu este aplicabilă decât fixării vârstei de pensionare pentru acordarea pensiilor de bătrânețe și de retragere și consecințelor care pot decurge de aici pentru alte servicii de securitate socială.

În această privință, trebuie subliniat faptul că, în vreme ce excepția prevăzută la art.7 din Directiva nr.79/7 privește consecințele care decurg din limita de vârstă pentru servicii de securitate socială, prezenta cauză privește materia de concediere în sensul art.5 din Directiva nr.76/207.

Prin urmare, Curtea de Justiție a statuat:

1.Noțiunea de concediere cuprinsă în art.5 parag.1 din Directiva nr.76/207 trebuie înțeleasă într-un sens larg; o limită de vârstă pentru concedierea obligatorie a lucrătorilor în cadrul unei politici generale de pensionare dusă de un angajator, chiar dacă aceasta atrage acordarea unei pensii de retragere, reiese din noțiunea de "concediere" astfel interpretată.

2.Ținând cont de importanța fundamentală a principiului privind egalitatea de tratament între bărbați și femei, excepția la câmpul de aplicare a Directivei nr.76/207, privitoare la punerea în practică a acestui principiu în ceea ce privește accesul la slujbă și condițiile de muncă, prevăzut la art.1 parag.2, pentru domeniul securității sociale, trebuie interpretată strict. Rezultă că excepția de la interzicerea discriminărilor bazate pe sex pe care o introduce art.7 parag.1 lit.a) din Directiva nr.79/7, privitoare la punerea în practică progresivă a principiului privind egalitatea de tratament în materie de securitate socială, nu este aplicabilă decât în ceea ce privește fixarea vârstei de pensionare pentru limită de vârstă și consecințele care pot decurge de aici pentru alte servicii de securitate socială.

3.Articolul 5 parag.1 din Directiva nr.76/207 trebuie interpretat în sensul că o politică generală de concediere, implicând concedierea unei femei pentru simplu motiv că ea a atins sau depășit vârsta la care are dreptul la o pensie de stat și care este diferită pentru bărbați și pentru femei în virtutea legislației naționale, constituie o discriminare pe motiv de sex interzisă de această Directivă.

4.În toate cazurile în care dispoziții ale unei Directive apar ca fiind, din punctul de vedere al conținutului lor, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce împotriva statului, fie atunci când acesta nu le transpune la timp în dreptul național, fie atunci când se face o transpunere greșită.

Ar fi, într-adevăr, incompatibil cu caracterul constrângător pe care art.189 din Tratat îl recunoaște directivei, să excludă, în principiu ca obligație pe care ea o impune să poată fi invocată de persoanele în cauză. În consecință, statul membru care nu a luat la timp măsurile impuse de Directivă, nu poate opune particularilor nerealizarea, de către el însuși, a obligațiilor pe care ea le comportă. În această privință, nu mai contează în ce calitate acționează statul, angajator sau autoritate publică. Într-un caz sau în celălalt, statul nu poate avea avantaj din necunoașterea dreptului comunitar.

5.Conform art.189 din Tratat, caracterul constrângător al unei directive pe care este fondată posibilitatea invocării acesteia în fața unei jurisdicții naționale, nu există decât în ceea ce privește orice stat membru destinatar. Rezultă că o directivă nu poate, prin ea însăși, crea obligații pentru un particular și că o dispoziție a unei directive nu poate fi invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane.

6.Articolul 5 parag.1 din Directiva nr.76/207, referitor la interzicerea oricărei discriminări bazate pe sex în ceea ce privește condițiile de muncă, inclusiv condițiile de concediere, poate fi invocată împotriva unei autorități a statului acționând în calitate de angajator, pentru a îndepărta aplicarea oricărei dispoziții naționale neconforme cu acest articol.

Trebuie menționat că Directiva 76/207 CE a fost modificată de Directiva 2002/73 CE dar care preia prevederile art.5 alin.1 în art.3 și aceleași dispoziții sunt cuprinse în art.14 lit.c din Directiva 2006/54/CE.

Hotărârea prejudiciară dată de interpretarea actului comunitar leagă toate instanțele naționale în măsura în care soluționează probleme de drept (Decizia din 27.III.1963 Da ).

Potrivit Codului muncii, art.56, contractul individual de muncă încetează de drept la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă iar potrivit art.61 din același act normativ angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în cazul în care salariatul îndeplinește condițiile de vârstă standard și stagiu de cotizare și nu a solicitat pensionarea în condițiile legii.

Așadar reclamanta este obligată să se pensioneze mai devreme decât un.

Conform celor arătate mai sus această practică este discriminatorie, fiind contrară principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați reglementată de actele normative mai sus arătate.

Având în vedere, că ne aflăm în fața unei situații de discriminare, potrivit art.27 din OG nr.137/2000, persoana, care se consideră discriminată, poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru anularea situației create prin discriminare.

Refuzul de a recunoaște instanțelor de a analiza dacă a avut loc o încălcare a dreptului subiectiv civil rezultat dintr-o situație de discriminare, indiferent de natura lui, este contrar dreptului la justiție garantat de art.21 din Constituția României și art.3 cod civil care reglementează denegarea de dreptate.

. de asemenea accesul la justiție prev. de art.6 alin.1 din CEDO, care dispune că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (vezi cauza Brumărescu împotriva României)".

Ținând seama de efectul direct și preeminența dreptului comunitar, acțiunea este admisibilă și prin prisma Deciziilor nr.818-821/2008 și 1325/2008.

JUDECĂTOR

Red.Sz.

Tehnored.

2 exp.

16.09.2009.

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Vezi şi alte speţe de drept civil: