Obligație de a face. Decizia 136/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2449/2009)
Completul 5
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 136
Ședința publică de la 04.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Adriana Daniela Bînă
JUDECĂTOR 3: Claudiu
GREFIER - I
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă, împotriva deciziei civile nr. 1137 din 02.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă ACADEMIA ROMÂNĂ FUNDAȚIA.
are ca obiect - obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta - reclamantă personal și asistată de avocat care depune la dosar împuternicire avocațială nr. -/2009 emisă de Baroul București și intimata - pârâtă Academia Română Fundația prin consilier juridic care depune la dosar împuternicire.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Curtea, și acordă cuvântul asupra excepției nulității recursului pentru nemotivarea recursului invocată de intimate - pârâtă și în dezbaterea motivelor de recurs având în vedere disp. art. 306 al. 1 3 Cod procedură cviilă.
Intimata - pârâtă prin consilier juridic solicită admiterea excepției nulității deoarece recursul a fost întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7,8,9 cod procedură civilă, motivele dezvoltate de partea adversă fiind de fapt critici de interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și formularea cereri noi, aspecte menționate în notele scrise. Arată că a mai fost invocată și nulitatea recursului cât și neîncadrarea motivelor de fapt dezvoltate de partea adversă aspect care conduce la nulitatea recursului..
Apărătorul recurentei - reclamante solicită respingerea excepției față de aspectul că motivele de recurs sunt dezvoltate pe toate punctele prevăzute de art. 304 cod procedură civilă, deși nu au fost explicitate, motiv pentru care apreciază că susținerile părții adverse sunt neîntemeiate.
Pe fond solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, respectiv art. 304 pct. 7, 8, 9 cod procedură civilă și să se constate că hotărârea recurată est netemeinică și nelegală deoarece nu a făcut referire la ce anume s-a susținut.
Arată că tribunalul prin motivare nu a lămurit din ce motiv acțiunea formulată conform dispozițiilor OUG nr. 40/1999 și OUG nr. 8/2004, nu mai sunt incidente în cauză, deși intimata - pârâtă a încheiat contract de închiriere în baza art. 26 din OG 40/1999, iar în acest moment ajungându-se din chiriaș la stat, chiriaș al intimatei - pârâte.
Mai arată că în 1999 statul a încheiat cu intimata - pârâtă un protocol prin care au fost ocrotite persoanele care nu au avut posibilitatea cumpărării imobilelor în care locuiau, protocol de care a ținut seama și partea adversă până la un anumit timp, când deși a fost achitată în continuare chiria stabilită de către stat, contractul de închiriere a fost sistat, nemaifiind prelungit, deși clienta sa a plătit și plătește în continuare chiria stabilită în favoarea părții adverse, aspect care conduce la ipoteza că intimatei i s-a acordat mai mult de cât a solicitat.
Față de cele de mai sus solicită admiterea recursului, să se constate că recurenta - reclamantă beneficiază de disp. art. 26 din OUG nr.40/1999 și obligarea intimatei - pârâte la încheierea unui contract de închiriere pe perioada 2004 - 2008 și prelungirea acestuia pe o perioadă de 5 ani, având în vedere OUG 8/2004. Nu solicită acordarea cheltuieli de judecată.
Intimata - pârâtă prin consilier juridic solicită respingerea recursului având în vedere susținerile consemnate în "notele scrise", având în vedere că respectivul contract de închiriere de care s-a făcut vorbire a expirat la data de 31.12.2004, dar având în vedere art. 4 din contract și art. 23 din Legea nr. 114/1996, în cazul în care părțile nu convin pentru reînnoirea contractului de închiriere, chiriașii sunt obligați să părăsească imobilul, iar achitarea contravalorii chiriei după încetarea contractului nu duce la o tacită relocațiune.
Mai arată că în cauză nu este aplicabilă OUG nr. 40/1999 deoarece aceasta privește contractele de închiriere prelungite sau reînnoite în temeiul Legii nr. 17/1994 cât și faptul că, cele două contracte sunt încheiate după 1.01.1999 și existenta unui schimb locativ, care nu a fost dovedit. Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.375 din 16.01.2008 Judecătoria Sectorului 3 Bar espins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta Academia Română - Fundația, având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere în condițiile nr.OUG40/1999 și nr.OUG8/2004, chiria fiind stabilită conform dispozițiilor legii anterior menționate.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția inadmisibilității, instanța a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepție, ci o modalitate de respingere a cererii, iar în ceea ce privește inexistența unui drept subiectiv civil pe care reclamanta urmărește să-l protejeze pe calea acțiunii de față, aspect invocat de pârâtă, de asemenea pe cale de excepție, a apreciat că această chestiune vizează fondul cauzei, astfel încât a avut în vedere motivele invocate de pârâta în susținerea excepției la analiza fondului cauzei.
În acest sens, instanța a reținut că reclamanta ocupă imobilul situat în B sector 3, bd. -. - nr.37,.1,.5, ca urmare a schimbului de locuințe care a avut loc între aceasta și locatarul inițial al acestui imobil în anul 1990. Drept consecință a fost încheiat contractul de închiriere nr.33/10.01.1991 între Fundația și reclamantă, pe termen de 2 ani.
Ulterior, ca urmare a intrării în vigoare a nr.OUG40/1999 între aceleași părți a fost încheiat contractul de închiriere nr.262/27.05.1999 pentru o perioada de 1 an, contract ulterior prelungit prin acte adiționale, succesiv, până la data de 31.12.2004.
Reclamanta a solicitat prin cerere, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere în condițiile art.26 din nr.OUG40/1999 și ale nr.OUG8/2004, precizând că aceasta refuza să respecte dispozițiile legale, clauzele impuse pentru încheierea unui nou contract fiind abuzive
De fapt, problema care a generat litigiul de față a pornit de la cuantumul chiriei, reclamanta susținând că acesta se determină în condițiile art.26 din nr.OUG40/1999, imobilul în litigiu fiind un imobil proprietate de stat cu privire la care pârâta nu deține decât un drept de administrare, precum și de la termenul de închiriere.
Susținerile reclamantei sunt însă neîntemeiate, întrucât astfel cum rezulta din înscrisurile atașate la dosar, respectiv din Convenția încheiată la data de 11.12.1974 (21) încheiată între și Academia - Fundația Familiei, ca și din decretul nr.408/19.10.1978, cea dintâi a dobândit doar un drept de administrare a imobilelor proprietatea pârâtei, pe care urma să-l exercite cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la fondul locativ de stat și care a încetat prin adoptarea HG nr.264/08.03.1990.
Prin urmare nu se poate susține că imobilul în discuție este un imobil trecut în proprietatea statului, câtă vreme, instituțiile de stat au dobândit doar un drept de administrare.
În ceea ce privește dreptul de proprietate pe care pârâta îl deține asupra imobilului, acest drept a fost dobândit ca urmare a testamentului din 2/15.12.1914 lăsat de defunctul (f36) prin care acesta a instituit ca legatar universal ACADEMIA, instituind de asemenea în sarcina legatarului sarcina de a infinita ca persoană juridică o fundație culturală care va fi înzestrata cu toata averea lăsată.
De altfel, regimul juridic al pârâtei reiese foarte clar din înscrisurile atașate (f44-46), aceasta fiind o fundație care a dobândit acest statut în condițiile legii și deci o persoana juridică de drept privat conform art.1 alin.2 din nr.OUG26/2000, regimul juridic stabilit prin acest act normativ fiind aplicabil de la data intrării sale în vigoare conform art.83 și asociațiilor și fundațiilor constituite în temeiul Legii nr.21 /1924.
Chiar dacă ACADEMIA ROMÂNA este o instituție de stat, astfel cum susține reclamantă, fundația care a fost constituită urmează regimul prevăzut de lege, fiind deci o persoana juridică distinctă de instituția care a creat-
Mai mult, chiar dacă Academia Română este o instituție de stat, acesta nu trebuie confundată cu statul sau unitatea administrativ teritorială care sunt persoane juridice de sine stătătoare.
În ceea ce privește condițiile legale care guvernează contractul de închiriere încheiat între reclamantă și pârâtă, având în vedere regimul juridic al imobilului anterior menționat, instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art.26 din nr.OUG40/1999, textul de lege având în vedere criteriul de stabilire a chiriei pentru locuințele care aparțin domeniului public sau privat al statului ori al unității administrativ teritoriale al acestuia, or, astfel cum s-a arătat anterior, imobilul pe care îl deține reclamanta nu are un astfel de regim juridic, chiar dacă, în virtutea dreptului de administrare pe care organele statului l-au dobândit, acestea l-au administrat în aceleași condiții cu imobilele din fondul locativ de stat.
Acesta concluzie se desprinde și din faptul că, contractul de închiriere nr.33/10.01.1991 în baza căruia reclamanta ocupă imobilul nu a fost încheiat cu organele statului, ci chiar cu pârâta.
De altfel nici dispozițiile nr.OUG8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere nu sunt aplicabile, întrucât acest act normativ are în vedere doar contractele de închiriere privind locuințele din proprietatea statului sau unităților administrativ teritoriale aflate în curs de executare la data intrării în vigoare, situație neincidentă în speță.
Pe de alta parte, instanța a reținut că în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor nr.OUG40/1999, trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, direct aplicabilă în dreptul intern în virtutea art.20 din Constituție și respectarea art.1 Protocolul 1 CEDO cu privire la exercițiul dreptului de proprietate.
Art.1 al Protocolului 1 prevede astfel: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități publice și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional".
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deține statul de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor.
In cauza Radovici și Stanescu contra României/02.11.2006 Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut că sistemul pus la punct de statul român prin OUG nr. 40/1999 nu este criticabil în sine, având în vedere marja de apreciere permisă de alin.2 al art.1 din Protocolul 1. Cu toate acestea Curtea a reținut că din moment ce implică riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul sau, autoritățile erau obligate să aplice mecanismele legislative coerente precizând anumite garanții pentru punerea lor în practică și incidenta lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile. Curtea a reținut ca nr.OUG40/1999 nu a instaurat o asemenea și nu cuprinde astfel de garanții.
În speța menționată, Curtea a apreciat ca a sancționa proprietarii care au omis sa se conformeze condițiilor de forma prevăzute de nr.OUG40/1999 impunându-le o obligație atât de grea ca aceea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de 5 ani, a făcut să apese asupra lor o sarcina specială și exorbitantă de natura sa întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc. Prin urmare CEDO a reținut că statul român a încălcat art.1 al Protocolului 1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta, calea de atac fiind soluționată în sensul respingerii prin decizia civilă nr.1137 din 02.10.2008 de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Pentru a ajunge la această soluție, instanța de apel a avut în vedere următoarele:
Prin prima critică formulată de către apelanta-reclamantă se arată că pârâta nu are situația juridică stabilită astfel că nu se poate stabili dacă imobilul cu privire la care reclamanta invocă dispozițiile OUG nr. 40/1999, este proprietate privată sau este proprietate publică.
Această primă critică este găsită de tribunal ca fiind nefondată.
Reclamanta ocupă imobilul situat în B, sectorul 3, B- - nr. 37,. 1,. 5, ca urmare a schimbului de locuințe care a avut loc între aceasta și locatarul imobilului în anul 1990, fiind încheiat contractul de locațiune nr. 33/10.01.1991 între Fundația și reclamantă pe o durată de doi ani, iar ulterior, în temeiul OUG nr. 40/1999, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 262/27.05.1999 pentru o perioadă de un an, contract ulterior prelungit prin acte adiționale succesive până la data de 31.12.2004.
Nu se poate reține că imobilul în cauză este proprietatea publică a statului și că imobilul a trecut în proprietatea statului, întrucât, față de convenția încheiată la 30.10.1974, între Fundația și s-a preluat în administrare imobilele proprietatea Fundației, situate în B,-, sectorul 4,-, sectorul 4,- și nr.83 sectorul 4, astfel că, în raport de această convenție statul a dobândit doar un drept de administrare asupra imobilului nu și dreptul de proprietate și chiar în aceeași convenție se prevede că, chiriile totale încasate de către conform contractelor de închiriere se varsă până la data de 15 decembrie al anului în curs, pentru anul expirat în contul Fundației.
Într-adevăr, Decretul nr. 408/1978 nu este publicat în Monitorul Oficial, astfel că acest act nu poate produce efecte juridice însă, prin acest decret s-a autorizat Academia de Științe Agricole și Silvice să preia în administrare de la Academia, Fundația Familiei o serie de bunuri imobile astfel că nu se poate considera că în temeiul acestui act normativ imobilul a trecut în proprietatea statului.
Potrivit Legii nr. 752/27.12.2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, Academia Română este o instituție de interes public național de cercetare în domeniile fundamentale ale științei, autonomă cu personalitate juridică de drept public, însă, bunul imobil este proprietatea fundației și așa cum am arătat anterior a fost doar îndreptățit prin convenția din anul 1974 să administreze imobilele aflate în proprietatea Fundației, iar imobilul în discuție nu a ieșit niciodată din patrimoniul pârâtei.
Dreptul de proprietate a fost dobândit ca urmare a testamentului din 15.12.1914, lăsat de defunctul prin care acesta a instituit ca legatar universal Academia Română, instituind în sarcina legatarului sarcina de a înființa ca persoană juridică o fundație culturală care va fi înzestrată cu averea lăsată de defunct.
Fundația are personalitate juridică, este o persoană juridică de drept privat și care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor testate de către defunct și este o persoană juridică distinctă de Academia Română.
Considerentele instanței de fond avute în vedere în a aprecia că în cauză nu se aplică dispozițiile OUG nr. 40/1999 sunt legale și temeinice iar criticile ce privesc invocarea în favoarea apelantei-reclamante a dispozițiilor acestui act normativ sunt nefondate.
Acțiunea de față a fost promovată de reclamanta, aceasta solicitând ca pârâta să fie obligată să recunoască faptul că are doar un drept de administrare asupra imobilului și să i se calculeze chiria conform art. 26 din OG nr. 40/1999 și Legea nr. 41/2001 și să i se prelungească contractul de închiriere conform OG nr. 8/2004.
Dispozițiile art. 26 din G nr.40/1999 sunt incidente în cazul chiriilor pentru locuințele care aparțin domeniului public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale iar în cauză nu poate fi reținută incidența acestei norme de drept având în vedere că locuința nu este una ce aparține domeniului public sau privat al statului, fiind o locuință privată, statul având doar un drept de administrare.
De altfel, nici dispozițiile OUG nr.8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere nu sunt aplicabile pentru că acest din urmă act normativ are în vedere doar contractele de închiriere privind locuințele din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii, situație ce nu se regăsește în speță.
Or, atâta vreme cât în cauză s-a considerat că nu sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999, instanța de judecată nu poate să analizeze în ce măsură reclamanta datorează o chirie calculată potrivit art. 26 din OG nr. 40/1999, respectiv că aceasta beneficiază de protecția prevăzută de OUG nr. 40/1999.
Pe de altă parte, conform art. 2 din OUG 40/1999, modificată prin Legea nr. 241/2001, "contractele de închiriere prelungite sau reînnoite în temeiul Legea nr. 17/1994 pentru suprafețele cu destinație de locuințe, proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, se prelungesc, la cererea chiriașilor, pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență".
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că la data de 8.04.2004 a încetat prorogarea legală a contractului de închiriere.
In susținerea acestei interpretări, Tribunalul a avut în vedere și faptul că, ulterior acestei date, legiuitorul nu a mai înțeles să prelungească decât durata contractului de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe din proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale, conform OUG 8/2004, iar nu și contractele privind imobilele aflate în proprietatea persoanelor fizice.
Chiar daca nu se împărtășesc aceste considerente, nu se pot reține a fi incidente în speță nici prevederile art.14 din OUG nr.40/1999 privind obligația proprietarului de a notifica chiriașului refuzul de a reînnoi contractul de închiriere cu cel puțin un an înainte de expirarea acestuia, pentru situațiile prevăzute la art.14 alin.2 lit.a și lit.b, iar pentru situația prevăzuta la lit.d, cu cel puțin 60 zile pentru ca, in cauza contractul de închiriere s-a reziliat, astfel ca nu are ce sa se reînnoiască.
Trebuie avut în vedere că există deosebiri între modul în care OUG nr.40/1999 reglementează încheierea contractului de închiriere și reînnoirea acestuia, în primul caz, legea impune proprietarului să-l provoace pe chiriaș să-și exercite dreptul la încheierea contractului, iar în cel de-al doilea caz, chiriașul este cel care trebuie să solicite reînnoirea contractului de închiriere, proprietarul fiind doar obligat să-i comunice chiriașului refuzul reînnoirii contractului de locațiune, înainte cu un an de expirarea termenului de locațiune.
Într-adevăr, nu se poate considera că prevederile OUG nr.40/1999 sunt în prezent abrogate, însă, așa cum am motivat în cele ce au precedat, în favoarea apelantei nu se poate reține dreptul la reînnoirea contractului de închiriere, iar prelungirea de drept al contractului de închiriere încheiat cu statul, potrivit Legii nr.17/1994 nu poate opera în afară termenului de prorogare legală prevăzut de lege.
Pe de altă parte, dacă s-ar accepta acest punct de vedere, s-ar ajunge practic la situația reînnoirii succesive a contractului de închiriere în baza art.14 din OUG nr.40/1999 și,si la prelungire de drept perpetua a contractului de închiriere potrivit art.11 din OUG nr.40/1999 și practic, la transformarea locațiunii într-o locațiune perpetuă, ceea ce ar fi de natură să încalce dreptului de proprietate privată al apelanților-reclamanți, garantat de Constituția României și Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Art.20 din Constituție prevede că în cazul în care există neconcordanțe între Pactele și Tratatele privitoare la Drepturile Fundamentale ale Omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice la respectarea bunurilor, precum și condițiile în care poate fi realizată privarea de proprietate.
Intimatul are un bun în sensul art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, intrat în patrimoniul autoarei sale, prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Raportat la hotărârea pronunțată la data de 02.11.2006 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Radovici și Stănescu contra României, instanța reține că dispozițiile nr.OUG 40/1999 care prevăd încheierea și reînnoirea contractelor de închiriere încheiate cu privire la imobilele restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora constituie o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, ce reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, justificată de necesitatea de a proteja locatarii în fața crizei de locuințe.
Deși statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru adoptarea măsurilor cu privire la exercițiul folosinței bunurilor, reglementările dispuse de acestea trebuie să respecte criteriul proporționalității, prin asigurarea unui just echilibru între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativul respectării dreptului de proprietate privată.
Instanța apreciază că prevederile art.14 din nr.OUG40/1999 care impun persoanelor în patrimoniul cărora a fost restituit imobilul și respectiv succesorilor în drepturi ai acestora, să cedeze folosința bunului persoanelor care au locuit anterior în acel spațiu în baza unui contract de închiriere Încheiat cu autoritatea administrativă, pe o perioadă a cărei întindere nu este previzibilă, ca urmare a prevederii legale ce instituie posibilitatea reînnoirii succesive a raporturilor locative, contra unei chirii plafonate, si prevederile art.11 alin.1 din OUG 40/1999 care prevăd prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea dintre proprietar și chiriaș a contractului de închiriere este contrară prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, întrucât constituie o sarcină disproporționată impusă titularilor dreptului de proprietate.
Drept urmare, constatând existența unui conflict între dispozițiile art.14 din nr.OUG40/1999 și prevederile Protocolului nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, instanța, în baza art.11 și 20 alin.2 din Constituție, având în vedere forța supralegislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, va înlătura dispozițiile art. 14 din nr.OUG 40/1999.
În aceste condiții, ocuparea in continuare a locuinței proprietatea pârâtului prin stabilirea unei chirii impuse potrivit metodologiei de calcul prevăzută de art.26 din OUG nr.40/1999, deși locuința este una privată, iar chiria nu poate fi supusă negocierii părților, reprezintă o privare a proprietarului de posibilitatea de a-și folosi propriul bun, se impune respingerea acțiunii.
Împotriva deciziei pronunțate în apel, a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea căii de atac formulate, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței apelate cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Recurenta a criticat decizia atacată pe motive de nelegalitate, arătând în esență următoarele:
Prin hotărârea susmenționată, instanța de judecată a respins apelul pe considerentul ca dispozițiile nr.OUG40/1999 și ale OUG nr.8/2004, nu sunt incidente în cauza, intimata - pârâta fiind de drept privat, dar si celelalte capete de cerere apelate.
Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, schimbând interesul lămurit al acestuia:
Academia Româna - Fundația, are nerezolvată până în prezent situația juridică de preluare a bunurilor imobile din administrarea unor instituții ale statului și Primăriei Municipiului B, în speță și imobilul în care locuiesc, tocmai pentru faptul ca au făcut uz de HG nr.264/1990, nepublicată în Monitorul Oficial.
Cum actele nepublicate în MO nu produc efecte juridice și este nelegală aplicarea dispozițiilor unor astfel de acte, dispozițiile HG. nr.264/1990 sunt la fel nelegale.
Instanța de apel nu lămurește de ce, deși nepublicat un act juridic, respectiv nr.HG264/08.03.1990, acesta a produs efecte juridice de genul retragerea dreptului de administrare pentru.
Instanța a trecut cu ușurința peste interpretarea doar a Decretului nr.408/1978, dar nu a clarificat nimic asupra efectelor juridice produse de nr.HG 264/1990, nepublicată de asemenea.
Ori, analizând sub acest aspect, până la adoptarea unui act legal de retragere a dreptului de administrare, s-ar afla și în prezent administrator al acestui imobil.
Faptul că ulterior, în baza nr.OG26/2000, pârâta își clarifică situația juridică a patrimoniului sau inclusiv al imobilului în speță, nu înseamnă o consolidare a dreptului de proprietate sub toate aspectele, așa cum instanța lămurește speța, atâta timp cât legal imobilul s-ar afla și în prezent în administrarea.
Se știe ca actele nepublicate în MO nu produc efecte juridice și orice act produs ulterior ca urmare a dispozițiilor unor acte nepublicate sunt lovite de nulitate.
Motivarea instanței privind solicitarea recurentei de a se stabili statutul juridic al Academia Română - Fundația este dată fără a analiza ceea ce a susținut în cauză, adică nu există un punct de vedere al instanței cu privire la ceea ce a susținut ca asupra proprietăților imobiliare ale Fundației familiei, proprietate privată, nu a existat vreun decret de naționalizare a acestor bunuri în timpul regimului trecut ca apoi să treacă în proprietatea statului sau ulterior după căderea regimului comunist să existe acte de retrocedare a proprietății private.
Cum ACADEMIA, în calitate de legatar universal testamentar al proprietăților familiei H nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra acestor imobile(din acest motiv nu exista acte de naționalizare sau retrocedare a imobilelor în condițiile legale actuale) și în prezent proprietatea de stat asupra acestor imobile persistă, în condițiile date prin testament și transferată fundației în care n prezent funcționează cu denumirea ACADEMIA -FUNDATIA, cu drept de control și conducere tot de către - ACADEMIA, potrivit Legii nr.752/27.l2.2001.
Art. 85; 889 cod civil "Legatul universal este dispoziția prin care testatorul lasă după moarte-i la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale".
În baza decretului nr.408/1978, Primăria municipiului B și ulterior au dobândit doar un drept de administrare a fondului locativ de stat, care a încetat ulterior prin aplicarea HG. nr.264/08.03.1990, nepublicată, însă statutul a rămas în continuare proprietar și legatar universal.
Explicația de la pct.1 justifică pe drept următoarele acte juridice încheiate, cu caracter de continuitate, respectiv, contractul de închiriere încheiat cu fostul a fost prelungit ulterior de Academia Română - Fundația (contract nr. 33/10.01.1991, apoi în condițiile impuse de nr.OUG40/1999, contractul nr.262/04.05.1999.
Conform nr.OUG8/2004, contractele trebuiau reînnoite pe perioada de 5 ani,
Acestea nu s-au mai prelungit însa locatarii au rămas în mod tacit să locuiască și să plătească chirie.
Parata însăși, s-a subrogat în drepturile de a încheia contractele de închiriere și își întemeiază adresa nr.213/27.05.1999, pe dispozițiile nr.OUG40/1999, art.32, prin care a notificat pentru a încheia un contract de închiriere.
Prin urmare, chiar pârâta recunoaște cadrul juridic în care funcționează, și reînnoiește contractele de închiriere ale tuturor locatarilor din bloc, adică toți care au avut contracte încheiate cu fostul, numai că face aplicarea art.32 și nu a art.26 al nr.OUG40/1999, așa cum era normal, deoarece acesta reglementează "Chiriile pentru locuințele care apartin domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrative ale acestuia, se calculează pornindu-se de la un tarif de baza lunar".
Totuși pârâta a recunoscut implicit că este în culpă fiindcă pe mai departe face aplicația art.31 din nr.OUG40/1999, care permite nivelul maxim de plata a chiriei de 15% și respectiv 25% din venitul mediu net pe membru de familie dar l-a aplicat la art.32 și nu la art.26 cum era corect, până în anul 2004, prin acte adiționale.
Astfel, recurentei i s-a încheiat contractul de închiriere nr.33/10.01.1991 și apoi nr.262/04.05.1999, iar prin acte adiționale acest contract s-a prelungit până în 2004, iar de atunci în mod tacit până în prezent.
În probatoriu la termenul 25.09.2008 a făcut dovada că intimata - pârâta a acceptat prelungirea contractului de închiriere pe perioada 2005 -2008, însă refuză în continuare să emită contractul de închiriere atât pentru anii 2005- 2007 dar și pentru anul 2008 cu toate că au acceptat contravaloarea chiriei până la finele anului 2008.
Am depus copii de pe chitanțele de încasare a chiriei pe perioada octombrie 2004 - decembrie 2008.
Arată recurenta că se află în situația de a nu putea să se legitimez în fața oricărui organ al statului, buletinul de identitate este uzat, depășit și nu poate să-l înlocuiască cu documentul nou, denumit carte de identitate, fiindcă nu are contract de închiriere.
Netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate este pe deplin justificată deoarece în aprecierea probelor de la dosar, instanța trebuia să țină cont de faptul că pentru locatarii blocului din str. -, nr.37,.1.5, sector3, sunt aplicabile dispozițiile nr.OUG40/1999 și următoarele, reglementari apărute, privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinație de locuințe, art.26 al aceleiași ordonanțe.
Mai mult decât atât cunoscându-se faptul că deși sunt cetățenii ai acestei țări și apărați de drepturile constituționale, atât recurenta cât și ceilalți locatari din imobil au un drept de cumpărare a spațiului în care au locuit atâția ani, drept care nu li s-a acordat nici până în prezent.
Or, recurenta în acest proces, deși este afectata in drepturile sale a cerut respectarea unui drept și protecție în calitatea de chiriaș, drept pe care i-l conferă în continuare legea.
Instanța de apel recunoaște că încă sunt în vigoare dispozițiile nr.OUG40/1999, însă motivarea ca în favoarea apelantei nu se poate reține dreptul de reînnoire a contractului de închiriere pentru faptul că acesta s-a reziliat este netemeinic.
Arată că a depus în cauză chitanțele la zi privind plata chiriei, astfel că a existat o prelungire tacită pe perioada 2005-2008.
Instanța, nu a constatat și nu a motivat în nici un fel acest aspect al înțelegerii tacite în care pârâta a acceptat plata chiriei în schimbul dreptului perpetuu a contactului de închiriere.
De altfel instanța, putea să constate prelungirea contractului de închiriere între părți, astfel încât are posibilitatea legală să dispună de un drept de locație pentru care a plătit chiria lunară.
Pe de altă parte, instanța nu este de acord cu dreptul perpetuu al locațiunii, motivând că ar fi în detrimentul său. Motivarea este netemeinică și nu poate fi reținută decât doar ca un punct de vedere personal al celui care a motivat-o, dar care nu are nici o legătura cu speța
De altfel chiar instanța dă ca exemplu hotărârea pronunțata la data de 02.11.2006 de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cazul Radovici și Stanescu, criticând marja largă de apreciere a statelor, considerând chiar o ingerința a acestora cât privește aplicarea nr.OUG40/1999 privind încheierea și reînnoirea contractelor de închiriere.
Considera ca instanța de apel a restricționat dreptul său de a i se prelungi contractul de închiriere, prin aprecierea dată, înlăturând efectele art.14 din nr.OUG40/1999 și criticând forța supralegilativă a tratatelor internaționale în materia dreptului omului în dreptul intern.
Critica recurentei este argumentata cu atât mai mult cu cât pârâta este o fundație, prin al cărui statut i se recunoaște printre alte activitatea și opere de asistență publică și de binefacere conform testamentului.
Consideră recurenta că, nici sub acest aspect nu se află în afara drepturilor sale legitime de a fi protejată prin dispozițiile legale aplicabile de către Fundație.
A arătat că veniturile sale sunt la limita suportabilului și de abia reușește să plătească chiria existentă și nu poate fi aruncată în strada pe motive că nu sunt incidente dispozițiile legale.
Recurenta arată că este beneficiara contractului de închiriere a locuințelor din 1975, neintrerupt. Este normal să beneficieze de protecție acordată prin lege cum beneficiază si ceilalți cetățeni pentru care li se aplică aceste dispoziții legale.
Art.1 din Legea nr.17/1994 precizează clar ca "se prelungesc contractele aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii".
OUG nr.26/2000, face referiri la fundațiile independente, accentuându-se ideea de a se reorganiza conform acestei ordonanțe.
Recurenta a arătat ca Fundația - nu este independentă, organizarea și conducerea fiind cea a Academiei Române.
In speță, intimata - pârâta nu este independentă și ca atare nu se poate vorbi că se încadrează în dispozițiile O nr.261/2000.
In concluzie Academia Română - Fundația este o fundație testamentară de cultura națională și de asistență publică aflată sub egida celui mai înalt for de cultură a țarii - ACADEMIA ROMÂNA persoana juridica de drept privat,de utilitate publica sub coordonarea și conducerea ACADEMIEI ROMANE.
În drept, recurenta s-a prevalat de dispozițiile art.304 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 14.01.2010, intimata a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepția nulității recursului, față de prevederile art.306 Cod procedură civilă.
-se legal sesizata si competenta sa solutioneze calea de atac promovata si analizând actele și lucrările dosarului și decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Intimata a invocat excepția nulității recursului, față de prevederile art.306 Cod procedură civilă, excepție pe care instanța o va analiza cu prioritate, având în vedere dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, coroborat cu dispozițiile art.298 și art.316 Cod procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art.306 alin.1 Cod procedură civilă, legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului în condiții de regularitate procedurală. acestei sancțiuni se justifică prin caracterul extraordinar al acestei căi de atac, ce face posibilă reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art.304 Cod procedură civilă, recursul neavând caracter devolutiv.
Examinând declarația de recurs și motivele invocate de parte în susținerea căii de atac promovate, Curtea constată că reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă, dezvoltând fiecare motiv de recurs formulat în raport de prevederile legale incidente în cauză. Pe cale de consecință, constatând că recurenta și-a motivat calea de atac declarată în concordanță cu exigențele procedurale impuse de prevederile art.306 Cod procedură civilă, Curtea apreciază excepția nulității invocată de intimată ca nefondată, urmând aor espinge ca atare.
Trecând la analizarea pe fond a recursului formulat împotriva deciziei pronunțată de Tribunalul București în apel, Curtea consideră că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta invocă ca prim motiv de recurs dispozițiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă, în sensul că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura si sensul lămurit al acestuia.
Prin acest motiv de recurs, legiuitorul a urmărit să sancționeze nerespectarea principiului înscris în dispozițiile art.969 alin.1 Cod civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Motivul de modificare înscris în dispozițiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă vizeaza situația în care actul juridic dedus judecății este foarte clar atât din punct de vedere al naturii juridice cât și a conținutului juridic, fiind evident că instanțele inferioare, prin soluția pronunțată, îi schimbă natura sau înțelesul vădit neîndoielnic. În ipoteza în care din probatoriul administrat nu rezultă un dubiu cu privire la natura sau conținutul juridic al acțiunii, interpretarea dată de instanțe este calificată drept o chestiune de fapt ce nu poate forma obiect de analiză pentru instanța de recurs.
Față de obiectul acțiunii astfel cum a fost precizat de reclamantă, Curtea constată că instanțele de fond nu au avut a analiza natura sau continutul juridic a nici unui act juridic deoarece lititgiul nu poarta asupra valabilitatii sau neexecutarii corespunazatoare a acestuia, astfel ca motivele de critica nu se incadreaza in dispozitiile art 304 pct 8 cod procedura civila. Reclamanta solicită să se dispuna obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere în condițiile nr.OUG40/1999 și ale nr.OUG8/2004. Apreciind că obiectul litigiului dedus judecății nu vizeaza un act juridic, neavând legătură cu executarea sau neexecutarea corespunzătoare a clauzelor acestuia, instanța de recurs constată că respectivele critici formulate de reclamantă nu intră sub incidența prevederilor art.304 pct.8 Cod procedură civilă.
Pentru a răspunde pe deplin criticilor formulate de recurentă, Curtea apreciază necesar să arate faptul că anumite acte normative (Decretul nr.408/1978 și nr.HG264/1990) nu sunt publicate în Monitorul Oficial, nu este de natură să conducă la o altă soluție în prezenta cauză, iar lipsirea acestora de efectele pentru care au fost edictate datorită nepublicării nu poate susține criticile recurentei în sensul că s-ar fi dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății.
Potrivit dispozițiilor nr.OUG40/1999 și nr.OUG8/2004, obligativitatea prelungirii contractului de închiriere( perfectat de părți), după momentul intrării în vigoare a ultimului act normativ anterior menționat (OUG nr.8/2004), depinde de existența imobilului în proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale. Așa cum a reținut și instanța de apel, imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în proprietatea statului, fiind doar cedat în administrarea unor instituții de stat în perioada regimului comunist.
Pe cale de consecință, faptul că, în decursul timpului, cedarea dreptului de administrare a imobilului s-a realizat în mod nelegal de la o instituție la alta, este nerelevant, în speță, în condițiile în care nu suntem în prezența unei preluări abuzive a proprietății acestuia, imobilul rămânând până în prezent în patrimoniul fundației. Având în vedere că în și sistemul nr.OUG8/2004 prelungirea de drept a contractelor de închiriere opera numai cu privire la imobilele aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale, ipoteză care nu se regăsește în prezenta cauză, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, nefiind întemeiat nici motivul de recurs reglementat de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă invocat de recurentă.
Analizând soluția pronunțată de instanța de apel din această perspectivă, Curtea, constatând că tribunalul a dat în mod corespunzător eficiență prevederilor art.2 din nr.OUG40/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.241/2001 și nr.OUG8/2004, consideră că în mod corect s-a reținut că la data de 08.04.2004 a încetat prorogarea legală a contractului de închiriere încheiat de reclamantă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, parțial reclamanta învederează instanței situația reținută de C în cele ce preced, în sensul că recurenta, pe de o parte, arată că imobilul în litigiu nu a ieșit niciodată din proprietatea familiei, neexistând acte de naționalizare sau retrocedare, iar pe de altă parte, arată că în momentul actual, proprietatea de stat asupra acestui imobil persistă, fiind transferată fundației care funcționează sub denumirea Academia Română - Fundația.
Față de cele ce expuse anterior, instanța de control judiciar apreciază că în mod legal a reținut instanța de apel faptul că, deși nr.OUG40/1999 cu modificările ulterioare, este încă în vigoare, raporturile de locațiune dintre părți nu mai intră în domeniul de reglementare al acestui act normativ, începând cu data de 08.04.2004 când a încetat prorogarea legală, față de condițiile restrictive de prelungire a contractelor de închiriere impuse de nr.OUG8/2004, locatiunea fiind guvernată de dispozițiile dreptului comun. Pe cale de consecință, Curtea consideră ca nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs invocat de reclamantă, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de modificare formulat de reclamantă (art.304 pct.7 Cod procedură civilă), Curtea apreciază că este nefondat, deoarece din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel și-a motivat corespunzător soluția pronunțată, răspunzând pe larg fiecărei critici formulate și arătând motivele de fapt și de drept avute în vedere la soluționarea căii de atac cu care a fost învestită.
Dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă consacră trei ipoteze diferite ale aceluiași motiv de modificare - nemotivarea hotărârii - o astfel de calificare trebuie dată atât unei hotărârea care nu este deloc motivată cât și unei hotărârea care conține motive contradictorii sau cuprinde motive străine de natura cauzei. Astfel spus, nemotivarea hotărârii poate îmbrăca 3 forme: motivare inexistentă, motivare inexactă și motivare insuficientă.
Din economia dispozițiilor legale incidente în speță, relativ la acest motiv de modificare invocat de recurentă, (art.261 Cod procedură civilă și art.304 pct.7 Cod procedură civilă) rezultă că o hotărâre poate fi reformată pe acest temei legal dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, dacă există contradicție între considerente, dacă lipsește motivarea soluției, sau este superficială sau cuprinde considerente nerelevante pentru cauza respectivă sau instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate fără să analizeze în concret criticile formulate.
Apreciind că motivarea instanței de apel răspunde pe larg tuturor criticilor invocate de apelanta - reclamantă (recurentă) corespunzând în totalitate exigențelor impuse de prevederile art.261 pct.5 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că motivul de recurs este nefondat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că recursul este nefondat, astfel că, văzând dispozițiile art.312 Cod procedură civilă, instanța va respinge, ca atare calea de atac cu care a fost sesizată și va respinge și excepția nulității recursului ca nefondată, pentru motivele arătate în cele ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr.1137 din 02.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă ACADEMIA ROMÂNĂ - FUNDAȚIA.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
I
Red.
Tehnodact.
Ex.2/9.2010
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud.sector 3. -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Adriana Daniela Bînă, Claudiu
