Obligație de a face. Decizia 139/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 139/
Ședința publică din 22 Aprilie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Roxana Trif
JUDECĂTOR 2: Dorina Rizea
JUDECĂTOR 3: Mihail Lohănel
Grefier șef secție
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta în contradictoriu cu intimatul reclamant, având ca obiect: "obligație de a face", împotriva deciziei civile numărul 5/Ap din 11.01.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul civil nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că s-au depus la dosarul cauzei, prin serviciul registraturii concluzii scrise din partea ambelor părți.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în cadrul ședinței de judecată din 15.04.2008, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța, în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise a amânat pronunțarea la data de 22.04.2008.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Constată că prin sentința civilă nr. 958/08.02.2007 Judecătoria admis în parte acțiunea formulată pe cale principală și pe cale conexă de reclamantul împotriva pârâtei și, în consecință a obligat pe pârâtă să-și dea consimțământul în vederea eliberării, la cererea reclamantului, a autorizației de construire pentru renovarea imobilului proprietatea reclamantului situat în,-, Jud. B precum și în vederea branșării acestui imobil la toate utilitățile necesare; în caz de refuz al pârâtei prezenta hotărâre ține loc de acord necesar în vederea obținerii autorizației de construcție pentru renovarea imobilului proprietatea reclamantului,situat în,-, Jud. B precum și în vederea branșării acestui imobil la toate utilitățile necesare; a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să procedeze la branșarea imobilului proprietatea reclamantului la alimentarea cu energie electrică.
Prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul și pârâta sunt proprietari asupra câte unui apartament din imobilului în litigiu și coproprietari asupra părților de uz comun, iar pârâta refuză să își dea acordul la obținerea autorizației de renovare a imobilului și de branșare separată la utilități. Acest refuz al pârâtei nu este în nici un fel întemeiat, din probele de la dosar și din răspunsurile la interogatoriu ale pârâtei rezultând că aceasta are o atitudine de rea-credință, aflându-ne în fața unei exercitări abuzive a dreptului.
Prin decizia civilă nr. 5/11.01.2008 Tribunalul Brașova respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței sus-menționate, reținând că nu ne aflăm în fața unui plus-petit, așa cum susține apelanta, având în vedere cererea de chemare în judecată din dosarul conexat; că obligarea la darea consimțământului nu este o încălcare a dreptului de proprietate al apelantei și nu se înscrie în dispozițiile art. 481 Cod civil; că prima instanță a indicat temeiul de drept în baza căruia a obligat apelanta la darea consimțământului, iar cheltuielile de judecată acordate reclamantului sunt în concordanță cu dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă. De asemenea a fost respinsă cererea de rectificare a încheierii din 01.02.2007 pe considerentul că din cuprinsul ei rezultă solicitarea de a se consemna cereri noi, fapt interzis de dispozițiile art. 294 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 Cod procedură civilă.
Primul motiv de recurs, întemeiat pe pct. 6, critică decizia prin prisma faptului că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că reclamantul a solicitat în mod concret obligarea pârâtei să branșeze imobilul la energia electrică, capăt de cerere la care s-a renunțat, și să își dea acordul pentru a se putea branșa la rețeaua de gaze naturale de la branșamentul existent în imobil, iar instanța a obligat la branșarea tuturor utilităților prin branșamente separate. De asemenea, reclamantul a solicitat acordul pentru autorizație de construcție de renovare, lucrările de renovare executându-se conform legii fără această autorizație, iar instanța admițând și acest capăt de cerere a dat mai mult decât s-a cerut pentru că acest gen de autorizație se dă numai în cazul în care se modifică și structura de rezistență a imobilului, ceea ce reclamantul nu a solicitat.
Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile pct. 9, are mai multe subpuncte astfel:
1.atât instanța de fond cât și instanța de apel au reținut în mod greșit starea de fapt și ca urmare a fost obligată nelegal pârâta să-și dea consimțământul pentru autorizația de construcție de renovare. Din faptul că reclamantul a fost sancționat contravențional pentru lucrările începute fără autorizație de construcție, ca și din certificatul de urbanism eliberat rezultă cu prisosință că nu este vorba de lucrări de renovare, pentru care nu ar fi fost necesară eliberarea unei autorizații de construcție pentru renovare, ci de lucrări ce afectează structura de rezistență. În aceste condiții dispoziția primei instanțe de obligare la consimțământ pentru renovare este dată cu încălcarea legii.
2.ambele instanțe au respins nelegal proba cu cercetarea locală, singura care ar fi putut forma o convingere reală asupra situației de fapt și au admis, tot nelegal, prin încălcarea dispozițiilor art. 1191 alin. 2 Cod civil, proba cu un martor, probă prin care s-a tins la schimbarea stării de fapt reținute în procesele-verbale de contravenție.
3.este nelegală și obligarea pârâtei la darea consimțământului în vederea branșării imobilului la toate utilitățile necesare, având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost precizat de reclamant, așa cum a solicitat pârâta, iar din acțiunile conexate, care nu pot fi considerate o precizare de acțiune, nu reiese cu exactitate dacă se doresc branșamente noi, separate sau branșarea la cele deja existente care sunt în coproprietate, toate acestea în condițiile în care pârâta a fost de acord cu realizarea unor branșamente separate.
4.se reține în mod greșit că pârâta a încălcat regulile bunei vecinătăți atâta timp cât aceasta a fost de acord să participe la cheltuielile comune pentru branșarea la curentul electric, dar reclamantul a renunțat la acest capăt de cerere.
5.instanța nu reține abuzurile săvârșite de intimatul reclamant care a încercat ilegal să se branșeze la apă și a efectuat tot ilegal un bazin de apă la branșamentul pârâtei și, de asemenea a amplasat un stâlp pentru susținerea firelor electrice în curtea comună a imobilului.
6.obligarea ca în caz de refuz hotărârea să țină loc de consimțământ este și ea greșită încălcându-se dispozițiile art. 44 alin. 3 din Constituție și ajungându-se la o strămutare a proprietății, respectiv o expropriere, fără respectarea dispozițiilor art. 481 Cod civil.
7.din hotărârea instanței de fond nu rezultă temeiul de drept în baza căruia a fost obligată pârâta la darea consimțământului. Art. 261 alin. 5 Cod procedură civilă prevăzând că hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
8.instanța de apel a reținut în mod greșit cuprinsul încheierii din data de 01.02.2007, pentru care pârâta a solicitat rectificarea în cuprinsul motivelor de apel, având în vedere că acesta este total diferit de cele reținute de instanță, iar apelanta, pentru că încheierea nu s-a comunicat, a luat cunoștință de cuprinsul ei numai la studierea dosarului după ce acesta a fost înaintat tribunalului.
9.instanța de apel a reținut greșit că prima instanță a calculat corect și a obligat la plata integrală a cheltuielilor de judecată, atâta timp cât acțiunea principală și cea conexă au fost admise parțial, iar reclamantul a renunțat la un capăt de cerere la ultimul termen de judecată, după intrarea în dezbaterea fondului.
La dosar s-au admis și depus în probațiune înscrisuri.
Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat.
În ceea ce privește primul motiv de recurs. Hotărârea judecătorească de primă instanță s-a dat ca urmare a conexării celor două dosare în care era același reclamant și aceeași pârâtă, capetele de cerere formulate în cele două acțiuni fiind relativ apropiate. În dosarul nr-, înregistrat la data de 21.09.2005, reclamantul a solicitat explicit obligarea pârâtei la darea consimțământului pentru obținerea autorizației de construcție pentru renovare și branșarea la toate utilitățile necesare. În aceste condiții instanța a acordat exact ceea ce s-a cerut și nu așa cum susține recurenta mai mult decât s-a cerut.
În ceea ce privește al doilea motiv de recurs.
1. Stabilirea stării de fapt este un atribut suveran al instanțelor de fond, respectiv a primei instanțe și a instanței de apel, ea scăpând controlului de nelegalitate ce este propriu instanței de recurs.
Dispozițiile art. 11 din Legea nr. 50/1991, indicate de recurentă a fi fost încălcate nu își găsesc aplicarea în speță pentru că, din chiar cuprinsul certificatului de urbanism rezultă lucrările pe care dorește să le execute reclamantul, iar instanța a obligat la darea consimțământului pentru obținerea autorizației de construcție pentru renovare tocmai în temeiul acestui act și pentru că renovările pe care înțelege să le facă reclamantul necesită o astfel de autorizație, nefiind încadrabile în textul de lege menționat de recurentă.
2. Respingerea probei cu cercetarea locală nu poate fi considerată o încălcare sau aplicare greșită a legii, instanțele de fond fiind cele care apreciază asupra pertinenței și concludenței probelor ce se vor administra pentru stabilirea stării de fapt. În măsura în care este vorba de obligarea la consimțământ pentru eliberarea unei autorizații și efectuarea lucrărilor de branșare pentru cote de proprietate comună proba cu înscrisuri administrată în cauză, interogatoriile luate și declarația de martor au fost considerate suficiente pentru formarea convingerii de către instanțele anterioare. Chiar dacă proba cu cercetarea locală poate fi considerată pertinentă ea nu a fost considerată concludentă de instanțele de fond.
Administrarea probei cu martori nu este nici ea făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 1191 alin. 2 Cod civil. Această prevedere legală se referă numai la convențiile încheiate între părți, respectiv la actele preconstituite prin care se creează, se recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit sau se sting raporturi juridice. În speța de față prin declarația de martor s-a tins la dovedirea unei stări de fapt, iar procesele-verbale de contravenție, pe care le consideră înscrisuri în sensul art. 1191 cod civil recurenta, nu sunt convenții ale părților ci acte constatatoare ale unei stărui de fapt. În consecință corect a concluzionat în acest sens și instanța de apel.
3. Acest motiv de recurs reia critica privitoare la petitele acțiunii. Este adevărat că acțiunea conexată nu poate constitui o precizare de acțiune, dar nici una dintre instanțe nu a susținut acest lucru ci a apreciat că petitele se completează reciproc, acesta fiind și motivul pentru care cauzele au fost conexate. Așa fiind nu se poate susține că avem o acțiune principală și o precizare, ci două acțiuni principale care au fost reunite în virtutea admiterii excepției de conexitate, excepție care nu a fost criticată de recurentă.
În aceste condiții, așa cum am arătat la pct. din motivare, prin prisma acțiunii ce a format obiectul dosarului nr- instanța s-a pronunțat asupra petitelor formulate de către reclamant.
4. Aprecierea instanței că recurenta a încălcat regula bunei vecinătăți nu a fost făcută numai privitor la branșarea la curentul electric, capăt de cerere la care reclamantul a renunțat, ci privitor la toate capetele de cerere formulate, așa cum de altfel rezultă și din motivare.
5. Săvârșirea sau nu de ilegalități de către reclamant nu este atributul instanței de judecată sesizate cu o obligare la darea consimțământului, iar acest motiv de recurs nu poate fi încadrat în cele circumscrise pct. 9 al art. 304 pentru că nu s-a indicat de către recurentă nici un text de lege care ar fi fost interpretat sau aplicat greșit.
6. Darea unei hotărâri care să țină loc de consimțământ nu se poate circumscrie ca o încălcare a art. 44 alin. 1 din Constituție și nu echivalează cu o expropriere în sensul art. 481 Cod civil, așa cum susține recurenta. În ipoteza de față ne aflăm în situația în care unul dintre coproprietari nu își poate exercita propriile prerogative de folosință și solicită mijlocirea instanței pentru a se îndepărta un abuz din partea celuilalt coproprietar. Prin obligarea la darea consimțământului pentru o autorizație de construcție pentru renovarea propriului apartament din imobil și branșarea separată la toate utilitățile nu se strămută nici un drept de proprietate al recurentei și nici nu ne aflăm în fața unei exproprierii, pentru că este vorba de ceea ce se va întâmpla pe cota și cu cota de proprietate a reclamantului, neexistând nici o atingere adusă cotei recurentei. Faptul că se va ajunge la branșări separate la utilități nu este o măsură care să aducă atingere dreptului de proprietate al pârâtei-recurente.
7. Prima instanță, așa cum corect a reținut și instanța de apel, și-a motivat în drept hotărârea pe care a dat-o făcând referire la art. 480 Cod civil raportate la dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 31/1954, așa încât nu au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă. În hotărâre se află analizate toate probele și susținerile părților arătându-se explicit pentru care fapte se consideră admisibilă acțiunea și ce apărară au fost înlăturate.
8. Cererea de rectificare a încheierii de ședință din data de 01.02.2007 a fost corect calificată de instanță ca o cerere nouă în apel. unei încheieri de ședință se poate solicita de către partea lezată la termenul următor celui în care s-a făcut consemnarea considerată sau incompletă. Instanța de apel nu poate rectifica o încheiere a primei instanțe ci poate doar să o supună analizei legalității și temeiniciei, în măsura în care se declară apel și împotriva acestei încheieri, ceea ce recurenta nu a făcut.
9. În ceea ce privește cheltuielile de judecată. Faptul că reclamantul a renunțat la un capăt de cerere, chiar înainte de acordarea cuvântului asupra fondului cauzei, nu conduce la reducerea cheltuielilor de judecată, renunțarea parțială fiind un act de dispoziție al reclamantului, care nu înlătură aplicarea art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, ci duce doar la admiterea în parte a acțiunii cu consecința consemnării petitului la care s-a renunțat.
Cuantumul cheltuielilor de judecată a fost calculat corect având în vedere că instanța a adiționat și cheltuielile din dosarul conexat, deși nu lea- evidențiat în calculul făcut.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât recurenta a căzut în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată din recurs în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 5/11.01.2008 a Tribunalului Brașov.
Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 22.04.2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier șef sectie, |
Red. -/22.05.2008
Dact. /22.05.2008
Jud. fond:
Jud. apel: -
Președinte:Roxana TrifJudecători:Roxana Trif, Dorina Rizea, Mihail Lohănel
