Obligație de a face. Decizia 1609/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1104/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1609
Ședința publică de la 23 noiembrie 2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta pârâtă reclamantă, împotriva deciziei civile nr.1681 A din 18.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți pârâți, și.
are ca obiect - obligație de a face.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 09 noiembrie 2009 fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 16 noiembrie 2009, și apoi la data de 23 noiembrie 2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 B la data de 11.04.2006, sub nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtei la desființarea tuturor construcțiilor, anexelor gospodărești, wc-ului, plantațiilor, îngrădirilor și orice lucrări de orice natură, efectuate de aceasta pe terenul proprietatea reclamanților, situat în B,--66, sector 5, iar în cazul în care aceasta va refuza să fie autorizați reclamanții să procedeze la desființare pe cheltuiala pârâtei, să se dispună evacuarea necondiționată a pârâtei de pe terenul proprietatea exclusivă a reclamanților, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamanții au susținut că sunt proprietarii terenului situat în--66, sector 5 B, în suprafață totală de 6.900 mp. teren din care pârâta a ocupat în mod abuziv în anul 1993 o suprafață de 622,22 mp. pe care a edificat fără acordul lor diverse construcții. Toate aceste construcții au fost ridicate fără acordul reclamanților, deși aceștia au solicitat în mai multe rânduri să oprească construcția și să elibereze terenul.
Totodată, reclamanții au mai arătat că prin decizia civilă nr.1971 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.1056/2003, instanța a obligat-o pe pârâtă și pe celelalte persoane care ocupaseră terenul în aceleași condiții să lase acestora imobilul în deplină proprietate și posesie, iar ulterior, întrucât pârâta nu s-a conformat dispozițiilor acestei hotărâri, a fost pronunțată sentința civilă nr.1089/14.02.2006 a Judecătoriei sectorului 5 B prin care a fost obligată să plătească reclamanților contravaloarea lipsei de folosință a terenului ocupat fără drept.
Reclamanții au susținut că toate construcțiile edificate de pârâtă pe teren au fost ridicate cu rea credință, fără acordul lor și fără autorizație de construire și, întrucât pârâta refuză să le desființeze și să le elibereze terenul, au formulat prezenta acțiune.
La termenul de judecată din 22.06.2006, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată și cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că este constructor de bună credință cu privire la construcțiile edificate pe terenul situat în--66 și că a dobândit un drept de superficie asupra acestui teren.
În motivare pârâta - reclamantă a arătat că a locuit încă din anul 1968 într-o casă pe care a construit-o pe terenul situat în--66 (fost nt.18-20), sector 5 și care a fost demolată în anul 1984.
A susținut în continuare că în anul 1991, împreună cu soțul său, au îngrădit terenul, au plantat pe acesta pomi fructiferi și au cultivat legume. În anul 1993 construit o casă, convinsă fiind că terenul pe care construiește este coproprietate a soțului său, a fraților și verilor acestuia (toți moștenitori ai defunctului ) și având acordul acestora.
În opinia pârâtei - reclamante faptul că nu a avut autorizație de construire nu impietează cu nimic asupra constatării dreptului său de superficie asupra terenului proprietatea reclamanților, având în vedere faptul că la nivelul anului 1993 nu exista un plan urbanistic zonal aprobat pentru acea zonă.
Este relevant însă faptul că la data la care a construit a crezut că terenul este coproprietate a soțului său, a avut acordul celorlalți coproprietari, iar titlul de proprietate al reclamanților nu fusese încă eliberat.
La termenul de judecată din data de 26.02.2008 instanța, din oficiu, a invocat excepția autorității de lucru judecat pe ultimul capăt de cerere din acțiunea principală, având ca obiect evacuarea pârâtei - reclamante, excepție pe care a unit-o cu fondul, iar prin sentința civilă nr.1855 din 11.03.2008 a dispus admiterea excepției invocate din oficiu, respingerea capătului trei de cerere din acțiunea principală, privind evacuarea pârâtei, pentru autoritate de lucru judecat și respingerea capetelor de cerere 1 și 2 din acțiune, privind constatarea calității pârâtei - reclamante de constructor de rea - credință și obligarea acesteia la desființarea construcțiilor, ca fiind neîntemeiate.
Prin aceeași sentință, s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă, s-a constatat că aceasta este constructor de bună credință cu privire la construcțiile edificate pe terenul din--66, sector 5 și a dobândit dreptul de superficie asupra acestui teren.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții - pârâți sunt proprietarii terenului situat în--66, în suprafață totală de 6900 mp. conform titlului de proprietate nr.22931/02.10.1995, iar pârâta ocupă din acest teren o suprafață de 622,22 mp. pe care a ridicat diverse construcții.
Prin decizia civilă nr.1971 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.1056/2003, instanța a obligat-o pe pârâta - reclamantă să lase reclamanților - pârâți în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren și, deoarece nu s-a conformat, a fost obligată ulterior prin sentința civilă nr.1089/14.02.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B să plătească acestora contravaloarea lipsei de folosință a terenului astfel ocupat.
În raport de hotărârea irevocabilă pronunțată anterior între părți, prin care pârâta - reclamantă a fost obligată să lase reclamanților - pârâți în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în--66, s-a apreciat de instanța de fond că aceasta nu mai poate solicita în cauza de față evacuarea pârâtei din același imobil, existând autoritate de lucru judecat.
Pe fondul celorlalte cereri formulate de părți în cauză, instanța de fond a reținut, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, că părțile sunt rude, iar pe terenul în litigiu pârâta - reclamantă a mai edificat anterior o construcție care a fost ulterior demolată, convingerea sa la momentul edificării celei de a doua construcții fiind aceea că terenul îi aparține în parte, fiind coproprietatea soțului său și a rudelor acestuia.
Din depozițiile martorilor audiați în cauză, instanța de fond a reținut că reclamanta - pârâtă a ajutat-o pe pârâta - reclamantă la ridicarea construcției, iar declarația martorei, din care rezultă că între părți ar fi existat discuții contradictorii la nivelul anului 1993, legate de ridicarea abuzivă a construcțiilor de către pârâta - reclamantă, nu poate fi reținută în condițiile în care aceasta nu a confirmat cu exactitate care au fost discuțiile purtate între părți.
Reținând și faptul că la momentul edificării construcțiilor titlul de proprietate al reclamanților - pârâți nu fusese încă eliberat, și doar la momentul în care aceștia au câștigat procesul de revendicare, se poate vorbi despre certitudinea faptului că terenul le aparține, instanța de fond a concluzionat că pârâta - reclamantă este constructor de bună credință și are dreptul de a folosi terenul proprietatea reclamanților - pârâți.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel reclamanții - pârâți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susținut că pârâta - reclamantă nu se află în nici un fel de rudenie cu soții, iar susținerea acesteia în sensul că apelanta ar fi ajutat-o să ridice construcțiile, reținută și de instanța de fond, este în totalitate falsă.
S-a susținut de apelanți că pârâta - reclamantă nu a avut niciodată acordul proprietarilor terenului pentru ridicarea construcțiilor, iar reținerea instanței de fond în sensul că momentul la care s-ar fi admis revendicarea este cel la care pârâta - reclamantă a cunoscut că terenul nu îi aparține este în afara legii.
Potrivit dispozițiilor legale în materie, admiterea acțiunii în revendicare oferă proprietarului posibilitatea preluării posesiei imobilului de la ocupantul abuziv, dar în nici un caz nu reprezintă un termen de la care să se aprecieze că până atunci ocupantul abuziv ar fi avut vreun drept sau ar fi deținut terenul cu bună credință.
În opinia apelanților, instanța de fond a greșit grav și atunci când a reținut dreptul de superficie al pârâtei - reclamante asupra întregului teren, proprietatea reclamanților - pârâți în suprafață de 6900 mp. deși, dacă ar fi existat legal acesta nu putea fi constatat decât asupra terenului de sub construcție.
În condițiile în care nu se poate vorbi de existența unei convenții între reclamanții - pârâți și pârâta - reclamantă privind construirea de către aceasta din urmă pe terenul proprietatea lor, precum și în lipsa unei convenții care să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute de art.948 Cod civil, apelanții au susținut că pârâta - reclamantă nu poate fi considerată decât constructor de rea - credință, sentința instanței de fond, prin care s-a reținut contrariul fiind nelegală și netemeinică.
Intimata - pârâtă - reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, reluând în motivare motivele de fapt din cererea reconvențională adresată instanței de fond.
Prin decizia civilă nr.1681 A din 18.12.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți - pârâți, a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul că a admis, în parte, acțiunea principală, a obligat pârâta să desființeze toate construcțiile efectuate pe terenul proprietatea reclamanților - pârâți, iar în caz de refuz, a autorizat reclamanții - pârâți să desființeze aceste construcții pe cheltuiala pârâtei - reclamante și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată. Au fost menținute dispozițiile din sentința instanței de fond privind respingerea cererii de evacuare a pârâtei pentru autoritate de lucru judecat și a fost obligată intimata - pârâtă - reclamantă să plătească apelanților - reclamanți - pârâți suma de 4.726 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că există autoritate de lucru judecat cu privire la cererea reclamanților - pârâți de evacuare a pârâtei - reclamante, în condițiile în care există o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă prin care pârâta - reclamantă a fost obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din care se cere evacuarea.
Pe fondul cauzei tribunalul a reținut că în mod greșit prima instanță a admis cererea reconvențională, deși probele administrate în cauză converg spre reaua credință a pârâtei - reclamante la momentul edificării construcției.
În acest sens, instanța a arătat că la data edificării construcției reclamanții - pârâți nu și-au manifestat acordul cu privire la edificarea acestora, iar pârâta - reclamantă nu avea nici un titlu asupra terenului, construcțiile fiind ridicate fără autorizație de construire.
Apărarea intimatei - pârâte - reclamante în sensul că ar fi avut acordul moștenitorului defunctului pentru a construi pe teren, a fost înlăturară de tribunal, reținându-se că aceștia erau decedați anterior anului 1978 și aveau alte nume decât cele indicate în cererea reconvențională.
Faptul că anterior edificării construcțiilor, pârâta -reclamantă a edificat pe același teren împreună cu soțul său o altă construcție ce a fost demolată, a fost considerat de tribunal ca fiind irelevant în aprecierea bunei credințe a acesteia, în condițiile în care construcțiile aflate în litigiu, au fost edificate în anul 1993, iar pârâta - reclamantă nu avea nici un titlu asupra terenului pe care acestea au fost ridicate.
Chiar și în situația în care s-ar reține că părțile sunt rude, tribunalul a considerat că nu poate fi reținută buna credință a pârâtei - reclamante, având în vedere faptul că reclamanții - pârâți s-au opus la edificarea construcțiilor pe teren astfel cum rezultă din depozițiile martorilor și.
În continuare, tribunalul a apreciat că este greșit argumentul instanței de fond cu privire la faptul că pârâta - reclamantă este de bună - credință, deoarece hotărârea prin care s-a admis acțiunea în revendicare este ulterioară edificării construcțiilor, având în vedere faptul că acțiunea în revendicare are caracter declarativ de drepturi și a fost pronunțată ca urmare a existenței titlului de proprietate al reclamanților - pârâți emis în baza Legii nr.18/1991.
În concluzie s-a considerat că nu se poate reține în favoarea intimatei - pârâte - reclamante buna credință la edificarea construcției și nici existența vreunui drept de superficie, în lipsa unei convenții cu proprietarii terenului și în lipsa nașterii legale a acestuia.
A fost reținută de tribunal și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Bock și împotriva României) în care s-a reținut constant că dreptul de superficie rezultă numai din lege, din prescripția achizitivă, din legat sau din acordul părților, astfel că simplul fapt de a ridica construcții pe terenul altuia, cu toată buna credință, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul, în lipsa unuia din cele patru elemente menționate anterior, iar aparența de drept nu intră în categoria acțiunilor și faptelor ce ar putea justifica dreptul de superficie.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta - reclamantă, criticând-o pentru interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Prin motivele de recurs au fost reluate motivele de fapt ale acțiunii, după care s-a susținut că potrivit doctrinei și jurisprudenței, pentru constituirea dreptului de superficie este necesară existența convenției părților, în sens de "negotium" și nu existența unui înscris în care să fie consemnată această convenție.
S-a susținut că în speța dedusă judecății, acordul moștenitorilor lui la ridicarea construcției, putea fi dedus de instanță și din faptul că aceștia nu au făcut nici o opoziție la edificarea și folosirea construcției de către recurenta pârâtă reclamantă.
În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a greșit și atunci când a considerat că nu poate dobândi dreptul de superficie asupra terenului, în condițiile în care a edificat construcția fără autorizație de construire, deși la nivelul anului 1993 nu exista un plan urbanistic zonal aprobat pentru acea zonă, cum de altfel nu există nici în prezent.
În opinia recurentei construirea fără autorizație nu reflectă buna sau reaua credință a, din punct de vedere al dispozițiilor articolului 492 Cod Civil, ci ține mai degrabă de un risc asumat, Legea nr.50/1991 sancționând această faptă cu amenda. A fost invocată în acest sens și decizia civilă nr.4559/31.05.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut cădreptul de superficie reglementat de articolul 494 cod civil se dobândește chiar dacă clădirile s-au edificat pe teren fără autorizație.
Recurenta a mai susținut că atâta vreme cât în anul 1993, când s-a edificat construcția, intimații reclamanți pârâți nu obținuseră titlu de proprietate asupra terenului, nu pot invoca reaua credință a acesteia.
Pe de altă parte, reținând că la data edificării construcției terenul aparținea statului, instanța de apel ar fi trebuit să rețină și faptul că prin nesancționarea sa de către stat, în condițiile Legii nr.50/1991, s-a dovedit acordul tacit al statului pentru construire.
În finalul motivelor de recurs, recurenta a susținut că nu este adevărat că ar fi ocupat în mod abuziv terenul, iar în anul 1993 nu a făcut altceva decât să construiască pe acest teren, chiar cu ajutorul intimatei, o casă de locuit în locul celei demolate.
Analizând decizia instanței de apel în raport de dispozițiile articolului 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă și de criticile formulate de recurentă, Curtea va reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din considerentele deciziei instanței de apel, rezultă că tribunalul a schimbat soluția instanței de fond și a respins cererea recurentei pârâte reclamante privind constatarea dreptului său de superficie asupra terenului în litigiu, reținând lipsa oricărui acord al intimaților reclamanți pârâți la edificarea construcției de către aceasta,pe terenul proprietatea lor și nu pentru că acest acord nu ar fi îmbrăcat forma juridică a unui înscris, astfel cum se sugerează de recurentă.
În aceste condiții, susținerile teoretice ale recurentei privind modalitatea în care poate fi exprimat acordul părților în vederea constituirii unui drept de superficie, în sensul că acesta poate fi atât expres cât și tacit, nu au legătură cu soluția pronunțată de tribunal,astfel cum aceasta a fost motivată.
Acordul tacit al intimaților reclamanți pârâți la edificarea construcției de către recurenta pârâtă reclamantă,argumentat în motivele de recurs prin faptul că aceștia nu ar fi făcut nici o opoziție la edificarea și folosirea locuinței, nu a fost reținut de către instanța de apel, dar nu ca o încălcare a dispozițiilor articolului 492 Cod Civil, ci motivat de depozițiile martorilor audiați în cauză la instanța de fond, analizate pe larg de tribunal, din care s-a reținut că intimații reclamanți pârâți s-au opus de la început la edificarea construcției.
Această situație de fapt reținută de tribunal, argumentată pe larg pe baza probatoriilor administrate în cauză, nu mai poate fi schimbată în recurs, conform dispozițiilor articolului 304 Cod Procedură Civilă, printr-o reinterpretare a acelorași probatorii, astfel cum se dorește de către recurentă.
Lipsa autorizației de construire la momentul edificării construcției,nu ține numai de riscul asumat de constructorul în cauză, care s-ar expune astfel plății unei amenzi contravenționale ci reprezintă un element esențial de care instanța de judecată trebuia să țină seama la momentul la care a analizat buna credință a recurentei pârâte reclamante la edificarea construcției pe un teren asupra căruia nu avea un drept de proprietate.
Soluția se impune cu atât mai mult cu cât,la data edificării construcțiilor în litigiu, intimații reclamanți nu obținuseră încă titlu de proprietate asupra terenului, în baza legii nr.18/1991, ci doar actele premergătoare eliberării acestui titlu, iar autorizația de construire ar fi fost singurul înscris care ar fi putut dovedi acordul statului pentru edificarea construcției.
Faptul că la momentul edificării construcției nu exista un plan zonal aprobat de autorități, care să permită obținerea unei autorizații nu o îndreptățeau pe aceasta să edifice o locuință fără autorizație de construire, iar acolo unde legea nu distinge nici instanța de apel nu putea distinge.
Se impune însă a se sublinia încă o dată că motivul principal pentru care instanța de apel a respins cererea reconvențională l-a reprezentat situația de fapt reținută din probele administrate în cauză, care nu mai poate fi schimbată în recurs, în sensul că, la nivelul anului 1993 au existat între părți discuții contradictorii prin care intimații reclamanți pârâți și-au exprimat dezacordul cu privire la edificarea unei construcții de către aceasta pe terenul proprietatea lor.
Faptul că la data edificării construcției nu fusese încă eliberat titlul de proprietate al intimaților reclamanți nu poate susține afirmația recurentei, în sensul că aceștia nu ar putea invoca reaua sa credință la edificarea construcțiilor.
B credință la edificarea unei construcții presupune credința părții,care trebuie să fie în afara oricărei îndoieli, că terenul pe care construiește îi aparține în exclusivitate, iar superficia presupune construirea pe un teren, despre care constructorul cunoaște că nu îi aparține, dar pe care construiește cu acordul proprietarului, situație în care dobândește un drept de proprietate asupra construcției astfel edificate și un drept de folosință a terenului pe toată durata existenței construcției.
Invocând atât calitatea sa de constructor de bună - credință, cât și dreptul său de superficie asupra terenului, recurenta a susținut că a edificat construcția cu anexe pe terenul proprietatea intimaților reclamanți, convinsă fiind că soțul său era coproprietar al acestui teren alături de frații și verii săi, care și-au dat acordul pentru ridicarea construcției.
Tribunalul a reținut însă,potrivit depozițiilor martorilor audiați în cauză, că la data edificării construcției au existat între părți discuții contradictorii, în cadrul cărora s-a cerut expres recurentei pârâte să elibereze terenul.
Această situație de fapt reținută de tribunal, care nu mai poate fi schimbată în recurs, conform articolului 304 pct.1-9 Cod Procedură Civilă, printr-o reinterpretare a probelor existente la dosar, coroborată și cu lipsa autorizației de construire, erau suficiente pentru ca tribunalul să rețină reaua credință a acesteia la momentul edificării construcției în litigiu.
Chiar dacă intimații reclamanți nu aveau la acea dată un titlu de proprietate asupra imobilului, formulaseră în baza Legii nr.18/1991 cerere pentru restituirea terenului, iar faptul că aceștia se pretindeau a fi îndreptățiți la restituire conform Legii nr.18/1991, era suficient pentru ca recurenta pârâtă să se abțină de la construire, iar tribunalul să rețină reaua sa credință la edificarea construcției.
Soluția tribunalului se impune a fi menținută ca legală, cu atât mai mult cu cât,deși susține că la acea dată terenul era proprietate de stat, recurenta nu dovedește nici acordul acestuia la edificarea construcției, acord care nu putea rezulta decât dintr-o autorizație de construire emisă, în condițiile legii,de organele competente ale statului.
Susținerea recurentei în sensul că ar fi fost dovedit acordul tacit al statului, deoarece nu a fost sancționată de la edificarea construcției și până în prezent conform Legii nr.50/1991, nu poate fi reținut de instanța de recurs, în condițiile în care la data construirii fuseseră deja eliberate în favoarea intimaților reclamanți actele premergătoare eliberării titlului de proprietate, iar la data de 02.10.1995 a fost eliberat și titlul de proprietate nr.22931.
Valabilitatea titlului de proprietate emis în favoarea intimaților reclamanți, ca și lipsa oricărui titlu al recurentei pârâte asupra terenului constituit prin acest titlu au fost reținute cu putere de lucru judecat în alte procese care s-au derulat între părți, astfel încât, în condițiile în care nu a putut fi reținut în prezenta cauză acordul intimaților reclamanți pentru ocuparea unei părți din teren și edificarea construcțiilor de către recurenta pârâtă, este nejustificată susținerea acesteia din finalul motivelor de recurs, în sensul că nu a ocupat abuziv terenul în litigiu.
În consecință, reținând că decizia instanței de apel este legală și temeinică, Curtea va dispune în baza articolului 312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă - reclamantă, împotriva deciziei civile nr.1681 A din 18.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți - pârâți, și.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact./CS
Ex.2/27.11.2009
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud.sector 5. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
