Obligație de a face. Decizia 204/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 204
Ședința publică din data de: 09.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții - reclamanți și împotriva deciziei civile nr. 1059A/17.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenții - reclamanți și prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.-/8.01.2009 aflată la fila 19 din dosar, intimații - pârâți personal și asistat de avocat cu împuternicirea avocațială nr.-/5.01.2009 aflată la fila 16 din dosar, prin același avocat, lipsind PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Părțile prezente învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurenților - reclamanți și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei atacate și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată în ceea ce privește capătul de cerere referitor la încheierea unui contract de închiriere pe 5 ani, menținând celelalte dispoziții ale deciziei. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților - pârâți, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții - reclamanți și împotriva deciziei civile nr. 1059A/17.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
CURTEA
Asupra recursului de față, deliberând, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la 08.11.2007, sub nr. 11992/300 12007, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, și în subsidiar Primăria Municipiului B, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: obligarea pârâților, și în subsidiar Primăria Municipiului B, la achitarea contravalorii despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului în care locuiesc, pentru îmbunătățirile necesare și utile efectuate la imobil, inclusiv dobânda legală în temeiul OG nr. 9/2000; obligarea pârâților și la încheierea unui contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani, cu valabilitate din luna august 2007 până în luna august 2012; plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamanții au arătat că prin decizia civilă nr. 592A/23.03.2006 a Tribunalului București pronunțată în dosarul civil nr- au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie pârâților și apartamentul nr. 1 situat în B, int. - -, nr. 7, parter, sector 2, compus din 4 camere, dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2276/04.12.1998, precum și 2 boxe situate la subsol, dobândite prin actul adițional nr. 2276A/25.11.1999 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276/04.12.1998.
În susținerea primului capăt de cerere au fost invocate dispozițiile art. 48 alin. 1, alin. 2 și alin. 5 din Legea nr. 10/2001 și pct. 48 din HG nr. 250/2007, reclamanții concluzionând că obligația de despăgubire incumbă foștilor proprietari.
În susținerea celui de-al doilea capăt de cerere au fost invocate dispozițiile art. 6 din OUG nr. 40/1999 și art. 15 alin. 1 din Legea nr. 10/2001. S-a mai arătat că prin efectul deciziei civile nr. 592A/23.03.2006 a Tribunalului București, fiind obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în cauză, contractul de vânzare-cumpărare și actul adițional sunt desființate, astfel încât pârâții sunt obligați să încheie un nou contract de închiriere cu durata de 5 ani.
Reclamanții au mai arătat că îmbunătățirile necesare și utile au constat în introducerea instalației de gaze naturale, lucrări noi de parchetare în imobil, montarea de gresie și faianță în bucătărie, baie, hol, refacerea zidăriei și a tencuielii în tot apartamentul, lucrări de reparație în boxele de la ul imobilului.
Având în vedere dispozițiile art. 48 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, pct. 48.3 din HG nr. -, ținând cont de faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, obligația de plată a despăgubirilor revine unității deținătoare, astfel că fosta unitate deținătoare a imobilului în speță este obligată la plata despăgubirilor pentru îmbunătățirile necesare și utile.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 112-114/1 pr.civ. Legea nr. 10/2001, OUG nr. 40/1999, HG nr. 250/2007, OG nr.9/2000.
La termenul din data de 11.12.2007, pârâții au depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea cererii astfel: în ce privește cererea reclamanților de obligare la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus locuinței, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât în raport de dispozițiile art. 48 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare. Or, faptul că imobilul a fost preluat fără un titlu valabil este de necontestat de vreme ce titlul de proprietate al pârâților este reprezentat de dispoziția nr. 783/29.01.2003 emisă de Primarul general în baza Legii nr. 10/2001, iar prin decizia civilă nr. 592A/23.03.2006 a Tribunalului București Secția a IV a prin care s-a dispus obligarea reclamanților să lase pârâților, în deplină proprietate, apartamentul nr. 1 ce face obiectul prezentului litigiu, s-a constat preluarea abuzivă a imobilului.
În ce privește cererea de încheiere a unui contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani, pârâții au susținut că aceasta este neîntemeiată. Reclamanții au ocupat apartamentul nr. 1 din- sector 2 în calitate de proprietari. Dispozițiile OUG nr. 40/1999 pe care reclamanții și-au întemeiat cererea privește protecția chiriașilor. Reclamanții nu au însă calitatea de chiriași și nici nu îndeplinesc condițiile limitativ prevăzute de art. 6 din OUG nr. 40/1999 pentru a fi îndreptățiți la încheierea unui contract de închiriere, întrucât aceste dispoziții se referă la contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâre judecătorească. Contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți nu a fost niciodată desființat, ci consolidat prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în constatarea nulității absolute. Ulterior, reclamanții au fost obligați să lase pârâților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat anterior. Se apreciază că ar fi inadmisibil ca o altă instanța judecătorească să permită reclamanților continuarea șederii, o astfel de dispoziție contravenind dispozițiilor irevocabile de obligare a reclamanților să lase apartamentul în deplină proprietate și liniștită posesie. S-a mai invocat faptul că OUG nr. 40/1999 s-a aplicat în intervalul 7 aprilie 1999 până la 8 aprilie 2004, după această dată fiind un vid legislativ, atât fondul locativ de stat, cât și imobilele preluate abuziv și retrocedate foștilor proprietari nefiind reglementate printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, în ce privește închirierea acestora. În acest sens a fost adoptată OUG nr. 8/2004 prin care s-a dispus prelungirea de drept pe o perioadă de încă 5 ani a contractelor de închiriere din imobile aparținând statului sau unor instituții ale statului. Deci, începând cu 8 aprilie 2004 când și-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 241/2001 pentru imobilele retrocedate foștilor proprietari, nu s-a mai emis niciun act normativ derogatoriu de la dreptul comun sau de la Legea cadru nr. 114/1996. Din momentul în care printr-o lege specială (alta decât Legea nr. 241/2001) nu s-a dispus obligativitatea pentru proprietarii imobilelor retrocedate de a continua locațiunea cu chiriașii instalați de stat în casele naționalizate, contractul nu se mai poate încheia decât dacă proprietarul dorește acest lucru, fiind singurul îndreptățit de art. 480.civ. să dispună cum dorește de bunul său imobil.
Pârâta Primăria Municipiului B, deși legal citată, nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat la judecarea cauzei.
Prin încheierea de ședință de la termenul din data de 22.01.2008, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și cu privire la capătul de cerere având ca obiect "contravaloarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului" pentru îmbunătățirile necesare și utile efectuate în imobil, inclusiv dobânda legală în temeiul OG nr. 9/2000", excepție invocată de pârâți. În motivare, instanța a reținut dispozițiile art. 48 alin. 1,2 și 3 din Legea nr. 10/2001 raportat la faptul că prin considerentele deciziilor civile nr. 592A/23.03.2006 a Tribunalului București și nr. 188/01.02.2007 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă s-a arătat că imobilul - apartamentul nr. 1 situat în B, int. - -, nr. 7, parter, sector 2, fost preluat fără titlu valabil, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950 nereprezentând un mod valabil de dobândire a proprietății de către stat.
La termenul din data de 05.02.2008, instanța a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului B cu privire la capătul de cerere având ca obiect îmbunătățiri.
Prin sentința civilă nr.943/05.02.2008, Judecătoria Sectorului 2 admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului B în ceea ce privește primul capăt de cerere având ca obiect "contravaloarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului. pentru îmbunătățirile necesare și utile efectuate în imobil, inclusiv dobânda legală în temeiul OG nr. 9/2000", excepție invocată din oficiu, a respins capătul de cerere formulat de reclamanții și având ca obiect "contravaloarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului ca fiind introdus împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, atât cu privire la pârâții și cât și cu privire la pârâta Primăria Municipiului B, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților și la încheierea unui contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin decizia civilă nr. 592A/23.03.2006 Tribunalului București pronunțată în dosarul civil nr-, confirmată prin decizia civilă nr. 188/01.02.2007 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă, reclamanții și au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie pârâților și apartamentul nr. 1 situat în B, int. - -, nr. 7, parter, sector 2, compus din 4 camere, dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276/04.12.1998 încheiat cu Primăria Municipiului B, precum și 2 boxe situate la subsol, dobândite prin actul adițional nr. 2276A/25.11.1999 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276/04.12.1998.
Prin primul capăt de cerere, reclamanții și au solicitat obligarea pârâților și, iar în subsidiar obligarea pârâtei Primăria Municipiului B, la achitarea contravalorii despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului în care locuiesc pentru îmbunătățirile necesare și utile efectuate în imobil, inclusiv dobânda legală în temeiul OG nr. -. În drept au invocat dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și pct. 48 din HG nr. 250/2007.
Cu privire la cererea îndreptată împotriva Primăriei Municipiului B; instanța a reținut că potrivit art. 48 alin. 1 și alin. 3 din Legea nr. 10/2001 " au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile", obligația de despăgubire revenind statului sau unității deținătoare în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, iar potrivit art. 48.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (HG nr. 250/2007), opțiunea între cele două categorii alternative de debitori ai obligației de despăgubire aparține creditorului obligației de despăgubire.
Prin dispozițiile conținute în primul paragraf al Capitolului II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin unitate deținătoare se înțelege fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste). Astfel, calitatea de unitate deținătoare este legată de exercitarea dreptului de proprietate la data la care se soluționează cererea de restituire a bunului imobil.
Or, din analiza deciziei civile nr. 592A/23.03.2006 a Tribunalului București. irevocabilă, imobilul în discuție a fost redobândit de și în cadrul unei acțiuni în revendicare de la și, aceștia fiind cei care la acea data pretindeau existența unui drept de proprietate asupra acestui bun în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2276 și a actului adițional nr. 2276A încheiate la 04.12.1998, respectiv 25.11.1999 încheiat cu Primăria Municipiului
Pe cale de consecință, în raport de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 reclamanții nu justifică o calitate procesuală pasivă pentru Primăria Municipiului B, respectiv calitatea acesteia de persoană ce ar putea fi obligată la plata contravalorii îmbunătățirilor.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, instanța a reținut că art. 6 din OUG nr. 40/199 vizează situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâre judecătorească pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Or, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții cu Primăria Municipiului B nu a fost desființat pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci bunul cumpărat a fost pierdut în cadrul unei acțiuni în revendicare prin constatarea de către instanță că titlul invocat de și este preferabil titlului invocat de reclamanții.
De asemenea, instanța a reținut că dispozițiile art. 969 alin. 1 și art. 5.civ. consacră indirect principiul libertății actelor juridice civile ca principiu fundamental al voinței juridice, implicând libertatea părților de a încheia sau nu un act juridic civil, precum și libertatea de a determina conținutul acestuia.
Potrivit art. 1411.civ. și art. 21 din Legea nr. 114/1996 închirierea este acel contract, acel acord de voință, prin care o persoană numită locator se obligă să asigure unei alte persoane numită chiriaș folosința temporară a unei locuințe în schimbul unei sume de bani ( chirie).
Coroborând dispozițiile art. 6 din nr.OUG 40/1999 cu principiul libertății actelor juridice și cu cerințele esențiale ale unui contract de închiriere prima instanța a constatat că reclamanții nu justifică existența unui drept subiectiv care să le permită obligarea pârâților la încheierea unui contract de închiriere pentru 5 ani cu privire la imobilul situat în B, int. - -, nr. 7, parter, sector 2, în condițiile în care legea nu prevede în favoarea lor un astfel de drept, iar acordul pârâților la încheierea contractului lipsește. Totodată, nu există un temei de drept care să abiliteze instanța să stabilească prețul închirierii, aspect ce ține exclusiv de voința părților în raport de disp. art. 44 alin. 1 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, reclamanții și, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a civilă, sub nr-, la data de 2.05.2008.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanții au arătat că în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 și pct. 48 din nr.HG 250/2007 nu condiționează acordarea despăgubirilor de calitatea de proprietar a Primăriei Municipiului B la data introducerii acțiunii în revendicare.
Prin admiterea acestei acțiuni s-a considerat că imobilul a fost preluat fără titlu, iar apelanții au pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia. În consecință, și-au păstrat calitatea de chiriași și sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor pentru îmbunătățirile efectuate în imobil.
Mai mult, prin respingerea acestui capăt de cerere se află în prezența îmbogățirii fără justă cauză a, deoarece pe lângă dreptul de proprietate asupra imobilului pe care l-a înstrăinat a beneficiat și de îmbunătățirile necesare și utile, care au fost avute în vedere la calcularea prețului de vânzare al apartamentului.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, decizia civilă nr. 592A/23.03.2006 a Tribunalului București pronunțată în dosarul civil nr- a avut ca efect pe lângă admiterea acțiunii în revendicare a numiților și și pierderea dreptului de proprietate asupra apartamentului de către apelanți, implicit desființarea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului în cauză.
Din coroborarea art. 6, art. 14 din nr.OUG 40/1999 și art. 15 din Legea 10/2001 rezultă că respectivele contracte de închiriere se vor încheia pentru o perioadă de 5 ani; de asemenea, neîncheierea noului contract de închiriere în cazul prevăzut la art. 9 și 10 din nr.OUG 40/1999, cauzată de neînțelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar sau de pretenția acestuia de restrângere a suprafeței locative pentru persoanele prevăzute la art. 32 alin. (1) din aceeași ordonanță, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea noului contract.
S-a mai susținut că prevederile nr.OUG 40/1999, Legii nr. 10/2001 și nr. 250/2007 au caracter special față de normele generale privind contractul de închiriere și se aplică cu prioritate. Prin urmare, în speța de față, nu sunt incidente normele Codului civil privind acordul de voință al părților. Prevederile art. 6 și art. 14 din nr.OUG 40/1999 sunt de strictă interpretare și aplicare și au caracter obligatoriu.
Prin întâmpinare, intimații și au solicitat respingerea apelului promovat de către și.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - secția a IV-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 1059 din 17.09.2008, tribunalul a admis apelul declarat în cauză și a dispus desființarea în parte a sentinței apelate și trimiterea spre rejudecare, la aceeași instanță, a capătului de cerere având ca obiect contravaloarea despăgubirilor.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut:
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru sporul de valoare, tribunalul a subliniat că prin apelul formulat s-a criticat doar soluția pronunțată în contradictoriu cu Primăria Municipiului B, nu și cu intimații și, astfel că soluția de admitere a excepție lipsei calității procesuale pasive a acestora prin încheierea din 22.01.2008 a intrat în puterea de lucru judecat.
În ceea ce privește soluția adoptată în contradictoriu cu tribunalul a constatat că aceasta este greșită.
Interpretarea primei instanțe dată noțiunii de unitate deținătoare este incorectă, sensul din art.48 fiind mult mai larg și cuprinzând nu numai entitatea care deține în patrimoniu bunul la data formulării cererii de restituire ci și entitățile care au deținut respectivele bunuri și ulterior le-au înstrăinat.
Aceasta deoarece procedura Legii 10/2001 nu prevede doar situația restituirii în natură ci și pe aceea a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 26 alin. l din legea 10/2001 care prevăd că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
În aceste condiții, sensul de unitate deținătoare folosit în art. 48 din Legea 10/2001 nu trebuie privit restrictiv, astfel cum a fost reținut de prima instanță, ci trebuie privit în acord cu scopul introducerii acestor dispoziții în legea 10/2001, respectiv acela ca atunci când bunul a fost preluat fără titlu valabil, valoarea îmbunătățirilor efectuate de chiriaș să nu fie suportate de către proprietar, ci de către stat sau unitatea deținătoare, ca o reparație morală pentru modul în care a fost lipsit de proprietatea sa.
Această soluție se impune și în considerarea faptului că adoptând soluția primei instanțe s-ar crea o discriminare între proprietarii care redobândesc bunul ca urmare a anulării contractului de vânzare cumpărare și cei care redobândesc bunul în cadrul acțiunii în revendicare, deși dispozițiile art. 48 vizează toate persoanele îndreptățite.
În consecință tribunalul a constatat că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește pe pârâta, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 297 pr.civ.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la încheierea unui contract de închiriere, tribunalul a apreciat că soluția adoptată de prima instanță este corectă.
Astfel, dispozițiile art. 6 din OUG 40/99 care sunt invocate drept temei de drept pentru admiterea acțiunii prevăd o singură situație și anume aceea a desființării contractelor de vânzare cumpărare ca urmare a încălcării dispozițiilor Legii 112/1995.
Or, în cauză apelanții au pierdut posesia ca urmare a acțiunii în revendicare care a presupus compararea titlurilor și stabilirea celui mai bine caracterizat.
Pe de altă parte, apelanții nu mai au calitatea de proprietari tocmai ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, ceea ce înseamnă că titlul lor, respectiv contractul de vânzare cumpărare, a fost lipsit de efecte în ceea ce privește justificarea calității lor de proprietari ai imobilului în discuție.
Pe de altă parte, în lipsa unor dispoziții imperative aplicabile, în mod corect a reținut prima instanță că se impune respingerea solicitării având în vedere și principiile cere se desprind din coroborarea art. 5, 969, 1411 civ. și art. 21 din legea 114/96.
În plus se impune respingerea acestui capăt de cerere și prin raportare la deciziile CEDO pronunțate în legătură cu aplicarea dispozițiilor OUG 40/1999, decizii care au statuat că normele prevăzute în acest act reprezintă o sarcină prea grea pentru fostul proprietar.
Or, în condițiile în care proprietatea a fost redobândită abia în februarie 2007, tribunalul a apreciat că obligarea adevăratul proprietar la închirierea bunului timp de încă cinci ani, fără a se putea opune în mod eficient și pentru o chirie care nu se calculează conform pieței libere, reprezintă o sarcină prea grea, acesta fiind astfel lipsit de a se bucura de un element esențial al dreptului de proprietate și anume folosința bunului.
În ceea ce privește cererea apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul a apreciat că nu se poate pronunța asupra acestora, având în vedere pe de o parte că motivele de apel referitoare la capătul al doilea de cerere au fost găsite ca neîntemeiate, iar în ceea ce privește celălalt capăt de cerere, soluția a fost de trimitere spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții ȘI, solicitând - admiterea acestuia în parte, modificarea în parte a deciziei atacate și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată în ceea ce privește capătul de cerere referitor la încheierea unui contract de închiriere pe 5 ani, menținând celelalte dispoziții ale deciziei, pentru următoarele motive:
Cu privire la capătul de cerere referitor la încheierea unui contract de închiriere pe 5 ani, instanța de apel în mod greșit a stabilit că prima instanța a procedat corect. Faptul că acțiunea în revendicare introdusă de numiții și în contradictoriu cu recurenții a fost admisă, nu înlătură obligația primilor de a încheia un contract de închiriere conform dispozițiilor nr.OUG 40/1999 aprobată prin Legea nr. 241/2001.
Astfel, din coroborarea art. 6, art. 14 din nr.OUG 40/1999 și art. 15 din Legea nr. 10/2001 rezultă că respectivele contracte de închiriere se vor încheia pentru o perioadă de 5 ani; de asemenea, neîncheierea noului contract de închiriere în cazul prevăzut la art. 9 și 10 din nr.OUG 40/1999, cauzată de neînțelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar sau de pretenția acestuia de restrângere a suprafeței locative pentru persoanele prevăzute la art. 32 alin. (1) din aceeași ordonanță, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea noului contract.
Prevederile nr.OUG 40/1999, Legii nr. 10/2001 și nr.HG 250/2007 au caracter special față de normele generale privind contractul de închiriere și se aplică cu prioritate. Prin urmare, în speța de față nu sunt incidente normele Codului civil privind acordul de voință al părților. Prevederile art. 6 și art. 14 din nr.OUG 40/1999 sunt de strictă interpretare și aplicare și au caracter obligatoriu. Prin urmare, instanța nu poate să invoce aplicabilitatea normelor dreptului comun în cauza de față.
Intimații au formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, având în vedere motivele de recurs, ce se constituie într-o critică posibil a fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea constată recursul ca fiind nefondat.
Instanțele anterioare au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 6 din OUG nr. 40/1999.
Recurenții au fost obligați, în baza deciziei civile nr. 592 din 23.03.2006, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 188 din 1.02.2007 a Curții de Apel București - Secția a III-a, să lase reclamanților (pârâți intimați în prezenta cauză), în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în B,-, sector 2, în legătură cu care se solicită încheierea unui contract de închiriere.
Prin această hotărâre, recurenții au pierdut deopotrivă atât dreptul de proprietate cât și posesia asupra apartamentului, fără a se putea considera că și-ar fi putut conserva calitatea de chiriași, anterioară momentului încheierii contractului de vânzare cumpărare în baza căruia au devenit proprietari.
Dispozițiile cuprinse în OUG nr. 40/1999 nu pot fi extinse altor categorii decât cele care intră în obiectul de reglementare al acestui act normativ, respectiv chiriașii din imobilele restituite în proprietate foștilor proprietari. Din această perspectivă, critica formulată de recurenți, în sensul existenței unei obligații legale, în sarcina pârâților, pentru încheierea cu ei a unui contract de închiriere, pe temeiul OUG nr. 40/1999 nu este fondată, astfel încât nici analiza dispozițiilor acestui act normativ, nu se impunea a fi făcută în cauză.
Astfel cum în mod corect au motivat intimații prin întâmpinarea formulată în apel, obligarea proprietarilor în favoarea cărora s-a emis o hotărâre irevocabilă de admitere a acțiunii în revendicare (ceeace presupune, în plan execuțional, potrivit art. 578 Cod procedură civilă predarea imobilului, prin îndepărtarea celor care îl dețin), ar reprezenta o măsură menită să încalce autoritatea de lucru judecat a unei asemenea hotărâri, în sensul că ar contraveni dispozițiilor acesteia.
Față de cele reținute, recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurenții la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimaților pârâți și.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți și împotriva deciziei civile nr. 1059 din 17.09.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
Obligă recurenții la 500 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimaților și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9 aprilie 2009..
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
.red./2 ex.
10.06.2009
Tribunalul București S. a IV-
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Carmen Georgeta Negrilă
