Obligație de a face. Decizia 214/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 214
Ședința publică din data de: 16.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 2: Silvia Pană
JUDECĂTOR 3: Melania Stanciu
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de către contestatoarea - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 514 R/04.10.2007, pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă
La apelul nominal, făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că a fost depus de către contestatoarea - reclamantă timbru judiciar în valoare de 0,30 lei și dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, respectiv chitanța seria - nr. -/16.03.2009, eliberată de Unitatea Bank. Totodată, arată că au fost comunicate motivele contestație în anulare intimatei - pârâte, care la data de 15.04.2009, prin fax, a depus întâmpinare, însoțită de înscrisuri, în două exemplare, ce nu a fost comunicată. De asemenea, învederează că prin întâmpinare intimata - pârâtă invocă excepția tardivității formulării prezentei contestații în anulare. Mai arată că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea ia act de îndeplinirea de către contestatoarea - reclamantă a obligației stabilite în sarcina acesteia, prin rezoluția pusă la primirea dosarului, de a depune timbru judiciar și de a achita taxă judiciară de timbru în cuantumul fixat de către instanță.
Curtea, având în vedere că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, reține pricina în vederea pronunțării asupra excepției tardivități contestației în anulare invocată de către intimata - pârâtă prin întâmpinare și asupra fondului contestației în anulare formulată de către contestatoarea - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 514 R/04.10.2007, pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă
CURTEA
CURTEA
Prin cererea înregistrată sub nr- la data de 16.03.2009 pe rolul Curții de Apel București -secția a IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, contestatoarea a formulat contestație în anulare împotrivadeciziei civile nr. 514 R din 04.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel București -secția a IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosar nr-în contradictoriu cu intimata SC SA.
În motivarea cererii, s-a arătat că toți chiriașii căminelor care aparțin intimatei au formulat acțiuni în justiție pentru a li se recunoaște dreptul de a încheia contracte de vânzare-cumpărare cu privire la camerele pe care le dețin în calitate de chiriași, dar unora li s-a recunoscut acest drept, în timp ce altora nu. Curtea de Apel Bucureștia soluționat în mod diferit cauze identice.
Se arată că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992 trebuie interpretate în mod unitar, având în vedere scopul urmărit de legiuitor. Esențial în a stabili dacă aceste dispoziții sunt sau nu aplicabile este situația locuinței, respectiv dacă a fost construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, precum și modalitatea ocupării ei, respectiv existența unui contract de închiriere valabil încheiat. În cauză, locuința a fost construită anterior anului 1990, potrivit procesului verbal de recepție finală din 05.08.1991, iar reclamanta intimată a locuit în camera 39 de nefamiliști din 1989, în calitate de salariat al, unitate din fondurile căreia a fost construit căminul.
Din această perspectivă, este lipsită de relevanță transformarea ulterioară a acestei unități economice în societate comercială, deoarece au fost preluate și obligațiile impuse de lege în legătură cu dreptul de dispoziție asupra acestora.
În al doilea rând, se arată că pentru opinia defavorabilă chiriașilor care vor să cumpere camerele deținute cu titlu de chirie, pot fi invocate considerentele din hotărâre care rețin că prin obligarea unei persoane juridice să vândă un bun din patrimoniul său se încalcă art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO.
În drept, au fost invocate prev. Art.318 alin. 1 din Codul d e procedură civilă.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsa contestatoarei.
Cererea a fost timbrată cu 10 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
Intimata SC SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității cererii.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că indiferent de data la care contestatoarea a luat cunoștință de decizia contestată, termenul maxim în care se putea introduce contestația în anulare a expirat la data de 04.10.2008.
Pe fond, se arată că prezenta contestație este nefondată, în cauză nefiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. 1 din Codul d e procedură civilă. Astfel, motivul prevăzut de dispozițiile invocate nu este incident în speță, deoarece prin decizia contestată instanța a admis în integralitate recursul. De asemenea, instanța a soluționat în mod corect recursul, iar susținerile contestatoarei, referitoare la existența unei opinii separate a unui dintre judecătorii ce au alcătuit completul de recurs și la existența unor soluții diferite în spețe similare nereprezentând greșeli materiale.
În drept, au fost invocate prev. Art. 115, art. 317-321 din Codul d e procedură civilă.
În temeiul art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsa părților.
La termenul din 16.04.2009, Curtea a reținut cauza în vederea pronunțării asupra excepției tardivității contestației în anulare și asupra fondului cererii.
Analizând cauza de față, Curtea reține următoarele:
Prinsentința civilă nr. 7153/21.09.2006 pronunțată în dosar nr-, Judecătoria Sectorului 2a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta SC SA, dispunându-se obligarea pârâtei la încheierea cu reclamanta a unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la camera 39 din Căminul 2 situat la adresa din B,-, sector 2, în condițiile art. 7 alin. 1 și 4 din Legea nr. 85/1992, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că imobilul-cămin în care se află camera a cărei înstrăinare se solicită a fost construit anterior intrării în vigoare a legii, din fondurile Întreprinderii B, iar reclamanta are calitatea de chiriaș. În cauză, nu s-a făcut dovada că locuința intră în categoria celor de serviciu, construite din fonduri proprii de către unități cu scopul închirierii către salariați, astfel cum acesta sunt definite la art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992, pentru a fi aplicabilă situația de excepție din alin. 8 al aceleași norme, cu atât mai mult cu cât locuința nu a fost construită după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992, ci anterior.
Judecătoria a înlăturat susținerile pârâtei potrivit cu care reclamanta nu ar fi îndreptățită să cumpere locuința, deoarece protecția socială s-ar realiza de către stat prin instituțiile sale și nu de către persoanele juridice de drept privat.
Prindecizia nr.434 A/16.04.2007 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a Civilă,a fost respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta SC SA, continuatoarea fostei SC SA.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că instanța de fond a reținut în mod corect existența raporturilor locative între reclamantă și pârâtă chiar în absența unui contract încheiat în formă scrisă, formă ce nu constituie o condițiead validitatema convenției, fiind suficientă depunerea la dosar a chitanțelor atestând plata chiriei.
Totodată, faptul că imobilul - cămin în care se află locuința în litigiu a fost construit din fondul unității economice de stat (fosta Întreprindere B), anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, este esențial în prezenta cauză pentru a reține aplicabilitatea alin. 1 al art. 7, și nu al alin. 7 și 8, astfel cum a pretins apelanta pârâtă.
A mai reținut instanța că dispozițiile art. 7 alin. 8 din Legea nr. 85/1992 au în vedere ipoteza în care unitățile economice sau bugetare au dobândit sau construit din fonduri proprii locuințe de serviciu destinate închirierii către salariații lor, însă după data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, situație în care unitatea are deplină libertate de a decide modul în care urmează să le administreze sau să le înstrăineze, în timp ce alin. 1 se referă la situația imobilelor deținute de către aceleași unități economice sau bugetare de stat, însă edificate până la data intrării în vigoare a legii, în această ultimă situație legiuitorul instituind o limitare a exercițiului dreptului de proprietate asupra acestora prin impunerea unei obligații de a vinde aceste locuințe la cererea chiriașilor.
De asemenea, a reținut instanța că și Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin numeroase decizii, în sensul că Legea nr. 85/1992 a dat posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele construite din fondurile statului, astfel că prevederile art. 7 alin. 1 nu contravin prevederilor constituționale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Prindecizia civilă nr. 514 R din 04.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel București -secția a IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosar nr-, a fost admis recursul formulat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva deciziei civile nr. 434/ 16.04.2007 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă, a modificat în tot decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de pârâta SC SA împotriva sentinței civile nr. 7153/ 21.09.2006 a Judecătoriei sectorului 2, schimbat în tot sentința civilă, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.
Curtea a reținut că, deși nu s-a încheiat în scris, contractul de închiriere dintre reclamantă și fosta întreprindere (în drepturile și obligațiile căreia s-a subrogat ulterior societatea recurentă) a fost încheiat ca accesoriu al contractului de muncă, la acel moment locatarul fiind angajat al societății locatoare.
Această constatare se întemeiază pe dispozițiile capitolului VII din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, act normativ în vigoare la momentul începerii locațiunii - 1981 (data dobândirii de către reclamantă a statutului de angajat), norme din care rezultă că locuințele construite din fondurile proprii ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat puteau fi închiriate exclusiv salariaților, iar contractul de închiriere a unor astfel de suprafețe locative este accesoriu al contractului de muncă (art. 51 alin. 1 și 2).
Nu s-ar putea susține că aceste dispoziții legale ar fi aplicabile numai în cazul contractelor încheiate în scris, astfel cum însuși actul normativ pretinde (art. 16, la care trimite art. 54), deoarece exigența de formă (chiar dacă este vorba despre un înscris autentic, potrivit art. 16 alin. 2) este impusăad probationem, așadar, fără relevanță în cazul în care nu se contestă între părți existența valabilă a contractului, neaducându-se nicio atingere substanței raportului juridic de locațiune, care este guvernat de normele de drept material din Legea nr. 5/1973.
În contextul unei asemenea naturi juridice a locuinței în litigiu, raportul de locațiune a continuat să se deruleze în condițiile în care s-a contractat, respectiv în considerarea raporturilor de muncă dintre părți.
Faptul că acestea din urmă au încetat în anul 1994 nu schimbă conținutul raportului juridic de locațiune, câtă vreme locatorul nu a înțeles să dea eficiență dispozițiilor art. 51 alin. 3, potrivit cu care la momentul încetării contractului de muncă, respectivii chiriași erau obligați, în termen de 3 luni, să elibereze locuința deținută, operând tacita relocațiune, care nu afectează decât durata locațiunii, nu și însuși conținutul raportului juridic creat prin contractul accesoriu la contractul de muncă.
Pe de altă parte, locuința este amplasată într-un cămin destinat salariaților, construit înainte de anul 1989 și folosit permanent cu această destinație, preluat ca atare în patrimoniul societății comerciale privatizate, ceea ce prezumă închirierea cu titlu de locuință de serviciu.
Regimul juridic aplicabil imobilului fiind determinat în virtutea legii sub imperiul căreia s-a contractat de părțile din prezentul proces, nu trebuia dovedit de către pârâtă, astfel cum greșit au apreciat instanțele de fond.
Mai mult, acest regim trebuie respectat și în evaluarea dreptului la cumpărare invocat de către reclamantă în cauză.
Din această perspectivă, se observă că sunt aplicabile normele din alin. 7 și 8 ale Legii nr. 85/1992, care se preocupă tocmai de situația locuințelor de natura celei în litigiu, topografia textelor indicând o reglementare a unei situații de excepție de la regula din alin. 1 al aceluiași art. 7.
Astfel, potrivit art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992, "unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate încheierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților".Această normă constituie o derogare de la alin. 1 al aceluiași art. 7, în sensul că nu impune vânzarea la cerere a spațiului locativ, astfel cum se prevede în cazul general al locuințelor construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii, altele decât locuințele de intervenție.
este explicabilă prin ipoteza particulară reglementată, ce are în vedere scopul deținerii de locuințe de serviciu, acela deja arătat, al satisfacerii nevoilor locative ale salariaților, care presupune libertatea unității de a gestiona un astfel de patrimoniu în funcție de date și împrejurări concrete.
Este de precizat că norma din alin. 7 este aplicabilă în speță independent de faptul că locuința în discuție este construită anterior anului 1989, din fondurile proprii ale fostei unități economice de stat, reorganizată după 1990 și ulterior privatizată.
Acest fapt incontestabil nu exclude incidența alin. 7 al art. 7 în favoarea alin. 1, ce se preocupă de acest tip de imobile.
Potrivit alin. 7, unitățile economice pot "deține" și "construi din fonduri proprii" locuințe de serviciu, distincția vizând tocmai sursa fondurilor pe baza cărora s-a construit locuința respectivă.
Astfel, prima ipoteză se referă la preexistența în patrimoniu a unor spații deja construite, indiferent dacă din surse proprii ori din alte fonduri, fiind posibilă, așadar, deținerea de locuințe construite din fondurile fostelor unități economice de stat, dacă este vorba despre un imobil construit înainte de 1989.
Cea de-a doua ipoteză vizează acte viitoare de construire a unor asemenea locuințe, descrierea acestei situații nefiind relevantă în speță decât în măsura în care servește delimitării clare a ipotezelor legale.
Or, această delimitare este certă, chiar dacă cele două ipoteze sunt legate prin conjuncția "și", ce ar presupune că se are în vedere o situație unică, cea pe care am arătat-o anterior ca fiind corespondentul celei de-a doua ipoteze. Conjuncția are în context o funcție adversativă, având tocmai menirea de a marca diferența dintre ipotezele legale.
Constatarea că alin. 7 acoperă inclusiv situația locuințelor de care se preocupă alin. 1, desprinsă prin interpretarea literală și teleologică, este confirmată prin coroborarea normei cu cea din art. 51 din legea cadru reprezentată de Legea nr. 114/1996, potrivit căruia "fondul de locuințe de serviciu se compune din: a) locuințe existente, care, potrivit prevederilor legale, rămân cu destinația de locuințe de serviciu la data intrării în vigoare a prezentei legi; b) locuințe noi".
Art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992 ilustrează tocmai cele două categorii de locuințe de serviciu, în speță, locuința integrându-se în cea de la lit.
conținută în alin. 6 față de alin. 1, explicabilă prin natura particulară a locuinței reglementate, rezidă în înlăturarea restricțiilor aduse exercițiului dreptului de dispoziție asupra locuințelor de natura celor prevăzute în alin. 1, în sensul că nu se mai impune obligația de a vinde în urma unei simple cereri a chiriașului, unitatea putând decide liber asupra vânzării unor astfel de locuințe.
Or, s-a dovedit că intimata, prin organele de conducere, nu a aprobat în cauză vânzarea locuințelor de serviciu din imobilul în care se află locuința în litigiu.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că pârâta inițială SC SA, și succesoarea acesteia (ca urmare a procedurii de divizare a SC SA), SC Real SA sunt, încă de la data promovării acțiunii pendinte, unități cu capital social privat, situație în raport de care acestora nu le pot fi impuse obligații fundamentate pe rațiuni de justiție socială ori de protecție socială, în condițiile în care societățile comerciale sunt persoane juridice de drept privat, potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990, a căror organizare și funcționare constituie expresia libertății de asociere consacrată prin art. 37 din Constituția României, având dreptul de a-și administra patrimoniul potrivit cu scopul societății și cu interesul privat al acesteia.
Realizarea protecției sociale reprezintă o obligație a statului, context în care sunt relevante dispozițiile art. 135 alin. 2 lit. f din Constituția României, la care în mod corect recurenta a făcut referire, statul fiind cel care trebuie să asigure "crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții".
Așadar, chiar dacă s-ar admite că sunt incidente în speță prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, nu se poate ignora că politica de protecție a unei categorii sociale (aceea a chiriașilor din locuințele construite anterior anului 1989) nu se poate materializa în impunerea unei obligații de vânzare către chiriași în sarcina actualelor persoane juridice de drept privat, chiar dacă în patrimoniul acestora se regăsesc locuințe de natura celor arătate.
În raport cu scopul limitării dreptului de proprietate asupra unor astfel de imobile - protecția chiriașilor -, este suficientă o reglementare a folosinței bunului, prin eventuala obligație de menținere a titlurilor locative (chiar și în această ipoteză, este de discutat dacă normele prin care se realizează protecția sunt previzibile și clare), însă impunerea unei obligații de vânzare depășește cadrul unei asemenea protecții, conturându-se drept o sarcină exorbitantă pentru actualii proprietari.
Ca atare, ar reprezenta o ingerință nejustificată în exercițiul dreptului de proprietate, din perspectiva prevederilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care nu răspunde exigențelor proporției rezonabile care trebuie păstrate de către stat între drepturile protejate prin normele restrictive și dreptul individual al proprietarului.
Față de considerentele expuse, Curtea a constatat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, confirmând hotărârea primei instanțe prin care intimata a fost obligată la încheierea contactului de vânzare - cumpărare cu reclamanta.
Prin cererea de față a fost formulată contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 514 R din 04.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel București -secția a IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosar nr-.
Asupra excepției tardivității contestației în anulare, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 319 din Codul d e procedură civilă, contestația se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă. Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Cererea de față a fost formulată la data de 16.03.2009, iar decizia atacată a fost pronunțată la data de 04.10.2007, fiind vorba despre o decizie ce nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, cât timp este vorba despre o hotărâre de respingere a acțiunii.
Având în vedere faptul că termenul maxim de formulare a contestației în anulare, a expirat la data de 04.10.2008, cu mult înainte de formularea prezentei cereri, Curtea constată că prezenta cerere este tardivă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 319 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite excepția tardivității și va respinge contestația în anulare ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepția tardivității.
Respinge contestația în anulare introdusă de contestatoarea în contradictoriu cu intimata SC SA împotrivadeciziei civile nr. 514 R din 04.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel București -secția a IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosar nr-, ca tardiv formulată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. Jud. AV-2 ex/04.05.2009
Președinte:Andreea VasileJudecători:Andreea Vasile, Silvia Pană, Melania Stanciu
