Obligație de a face. Decizia 28/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 28/
Ședința publică de la 16 Ianuarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE Coinacel
Judecător
Judecător
Grefier
.-.-.-.-.-.-.-.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul SINDICATUL LIBER B, cu sediul în B, Șoseaua, km 10, jud. B, împotriva sentinței civile nr. 633/16.10.2007 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-, în litigiul de muncă intervenit în contradictoriu cu pârâta B, cu sediul în B, Șoseaua, km 10, jud. B, având ca obiect " obligație de a face".
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14.01.2008 fiind consemnate în încheierea din acea dată care fac parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la 16.01.2008 când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului înregistrat la Curtea de APEL GALAȚI, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr-;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 633/16.10.2007 a Tribunalului Brăila, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Sindicatul Liber B, în contradictoriu cu intimata
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la ribunalul Brăila cu nr. 1281/113/ 16.04.2007, reclamantul Sindicatul Liber Bas olicitat ca intimata Societatea comercială SA, cu sediul în B să fie obligată să respecte prevederile art. 130 aliniatul 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramura energie electrică, termică, petrol și gaze pe anul 2007.
În motivarea cererii reclamantul a susținut că intimata nu și-a îndeplinit obligația de a stabili pentru salariați valoarea minimă a salariului brut pe țară la 620 RON pentru un program complet de lucru de 170 ore, corespunzător clasei 1 de salarizare, la care să se aplice coeficienții de ierarhizare, așa cum s-a prevăzut în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramura energie electrică, termică, petrol și gaze nr. 397/12.02.2007, aplicabil și intimatei conform Anexei nr. 1 la contract.
Totodată, s-a invocat nulitatea prevederilor contractului colectiv de muncă care nu concordă cu cele ale contractului existent la nivel superior.
În drept, au fost invocate prevederi din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și Codul muncii.
În dovedirea cererii, au fost depuse la dosar Contractul colectiv de muncă la nivel de ramura energie electrică, termică, petrol și gaze nr. 397/12.02.2007, cu Anexei nr. 1 la contract, Actele adiționale încheiate ulterior și procesul - verbal de control nr. 8132/24.04.2007 al Inspectoratului Teritorial d e muncă
Intimata Societatea comercială SA, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că angajatorul a respectat Contractul colectiv de muncă nr. 13238/27.11.2006 negociat pentru 2007 cu sindicatul la nivelul unității, iar pretențiile reclamantei cu privire la clasa 1 de salarizare, la care să se aplice coeficienții de ierarhizare, la valoarea minimă a salariului brut pe țară 620 RON pentru un program complet de lucru de 170 ore, nu corespund prevederilor contractului negociat. S-a mai susținut că aplicarea unui asemenea nivel de salarizare de la începutul anului 2007 ar fi dus la concedierea unui număr mare de salariați, depășind posibilitățile financiare ale unității.
La dosar au fost depuse actul adițional din 29.08.2007, încheiat la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, privitor la grila de salarizare și tabelul nominal cu salariații membrii de sindicat și salariile acestora.
Tribunalul, examinând susținerile, probele administrate în dovedirea lor, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, a constatat că cererea formulată în baza art. 284 din Codul muncii, este nefondată pentru următoarele considerente:
Procesul - verbal de control nr.8132/24.04.2007 al Inspectoratului Teritorial d e muncă B confirmă faptul că, la data controlului, prevederile contractului colectiv de muncă nu au fost aplicate cu privire la stabilirea valorii minime a salariului brut pe țară la 620 RON pentru un program complet de lucru de 170 ore.
În cazul de față, în art. 130 aliniatul 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramura energie electrică, termică, petrol și gaze nr. 397/12.02.2007, al cărui respectare se solicită de către reclamant, se prevede că pentru anul 2006 valoarea negociată a salariului minim negociat este de 480 Ron.
Prin Anexa la actul adițional nr. 288/02/15.02.2006, valoarea minimă a salariului de bază brut a fost stabilită pentru un program complet de lucru de 170 ore la 620 Ron.
De clasa 1 de salarizare, la care să se aplice coeficienții de ierarhizare, contractul colectiv nu face nici o referire.
Între părțile aflate în litigiu la 29.08.2007 s-a încheiat actul adițional nr. 3 prin care se stabilește grila de salarizare.
La dosar a fost depus tabelul nominal al salariaților cu salariile acestora în luna septembrie.
În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raportul de muncă.
Potrivit art. 30 din Lege, executarea contractului este obligatorie pentru părți, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Prin urmare, contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, fapt ce decurge din caracterul normativ, general și impersonal al acestuia.
Totodată, din principalele trăsături ale convenției, specifice normei de drept, rezultă că aceasta reglementează în mod uniform drepturile tuturor salariaților.
Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, în art. 28 al. 2, prevede că organizațiile sindicale au dreptul de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, acțiunea, însă, nu va putea fi introdusă sau continuată dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată.
Din interpretarea textului rezultă că rolul sindicatului este de reprezentare în justiție a membrilor.
În consecință, acțiunea trebuie să vizeze drepturi concrete ale salariaților și prejudiciul suferit de aceștia într-o anumită perioadă din cauza nerespectării clauzelor contractului colectiv de muncă privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raportul de muncă.
Cu alte cuvinte, din acțiunea formulată în justiție trebuie să rezulte numele membrilor de sindicat și pretențiile clare ale fiecăruia în parte față de angajatorul chemat în judecată ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a unei obligații asumate prin contractul colectiv de muncă.
Concluzia aceasta se impune față de împrejurarea că drepturile salariale au caracter personal, izvorul lor fiind contractul individual de muncă, ale căror clauze trebuie să fie în concordanță cu cele ale contractul colectiv.
Prin urmare, reclamanta trebuia să facă dovada susținerilor pentru fiecare membru de sindicat în parte.
Din acțiune și din actele depuse la dosar, însă, nu se poate stabili care sunt salariații prejudiciați prin nerespectarea art. 130 al. 4 din contractul colectiv de muncă, pe ce perioadă și care este, pentru fiecare, cuantumul pretențiilor, reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate și cele la care ar fi fost îndreptățiți prin aplicarea salariului de bază brut de 620 Ron.
În consecință, reclamanta nu a făcut dovada că la data soluționării acțiunii prevederile art. 130 aliniatul 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramura energie electrică, termică, petrol și gaze nr. 397/12.02.2007, cu privire la obligația de a stabili pentru salariați valoarea minimă a salariului brut pe țară la 620 RON pentru un program complet de lucru de 170 ore, nu este respectată de către angajator la executarea contractelor individuale de muncă încheiate cu salariații.
Față de această situație, cererea generală de respectare a art. 130 al. 4 din contractul colectiv de muncă este nefondată, o asemenea solicitare fiind echivalentă cu cererea de a respecta legea, care oricum are caracter obligatoriu.
Reclamantul a mai invocat prevederile art. 24 al. 1 din Legea nr. 130/1996 cu privire la nulitatea clauzelor cuprinse în contractul colectiv de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 și ale art. 238 al. 1 din Codul muncii, cu privire la nivelul drepturilor înscrise în contractele încheiate la diferite nivele într-o ramură de activitate.
Aprecierea referitoare la nulitatea prevederilor contractului colectiv de muncă care nu concordă cu cele ale contractului existent la nivel superior a fost făcută generic în motivarea acțiunii.
Conform art. 24 al. 2 din Legea nr. 130/1996, nulitatea se constată la cererea părții interesate, cu indicarea exactă a clauzelor negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 din lege.
Or, în cazul de față instanța nu a fost investită cu o cerere de constatare a nulității a vreunei clauze din contractul colectiv de muncă existent între părți.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamanta Sindicatul Liber B, considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Sunt incidente în cauză, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9.pr. civilă, art. 304 indice 1.pr. civilă.
Instanța de fond a respins acțiunea fără a avea temeiuri de drept și de fapt, făcând o enumerare a unor acte depuse de părți, și fără o analiză pertinentă a acestora.
Instanța a schimbat înțelesul actelor depuse, consemnând o altă situație privitoare la încheierea Contractului colectiv la nivel de ramură și a actului adițional.
Nu a reținut instanța că în cauză se aplică art. 130 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, modificat prin actul adițional nr. 397/12.02.2007 și art. 131 alin. 1 din același contract.
De asemenea, a apreciat că instanța a ignorat prevederile art. 238 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 potrivit căruia contractul colectiv de muncă încheiat între Sindicatul liber B și B nu poate conține clauze care să stabilească dreptul la salariu de bază brut pe unitate, la nivel inferior celui de 620 lei, din contractul colectiv de muncă nr. 288/15.02.206, încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de ramură.
Instanța nu a manifestat rol activ și nu a examinat cererea introductivă inclusiv dezbaterile din care reiese faptul că acțiunea are ca temei de drept și art. 24 din Legea nr. 130/1996.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului și obligarea intimatei să respecte contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nr. 288/08.02.2006 modificat prin actul adițional nr. 397/12.02.2007 prin care s-a stabilit salariul minim pe ramură de 620 ron.
În susținerea recursului, a depus la dosar grila de salarizare, adresa nr. 11530/2007 a Inspectoratului Teritorial d e Muncă B, adresa nr. 5561/23.05.2007 emisă de B, proces-verbal din 14.05.2007, tabel nominal cu membrii de sindicat, practică judiciară în materie.
Intimata Baf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât instanța de fond în mod corect a reținut că, în ceea ce privește salariul brut în anul 2006, în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură era de 440 lei iar potrivit actului adițional la contractul nr. 397/12.02.2007 este de 620 lei.
Corect a reținut instanța că textul art. 130 alin. 4 din anexa la actul adițional al contractului colectiv de muncă la nivel de ramură nu face nici o referire la clasa I de salarizare.
A mai susținut că prin stabilirea valorii de 620 lei la clasa I de salarizare, s-a realizat o creștere a salariului de bază cu 38,8 % fără a lua în calcul celelalte drepturi și sporuri, iar, ținând cont de creșterile salariale deja acordate în 2007, până la această dată, ar rezulta o creștere salarială de 53,28% net superioară indicelui planificat de creștere a productivității pe anul 2007.
A mai susținut faptul că nici un salariat al societății nu are salariul sub 620 lei, dacă se adaugă toate sporurile și drepturile de natură salarială prevăzute în Contractul Colectiv de muncă 2006-2007 la B, sens în care a depus tabelul cu salariați la fondul cauzei.
La data de 27.11.2007 s-a semnat actul adițional nr. 5 la contractul colectiv de muncă la nivel de societate fiind de acord cu prelungirea acestuia până la 01.02.2008 cu atât mai mult cu cât s-a convenit prin acest act o majorare a salariilor cu 7% începând cu data de 01.01.2008.
Motivul invocat de recurent este nefondat deoarece, poate solicita drepturi individualizate stabilite concret pentru fiecare salariat.
Instanța de fond a reținut corect că recurenta nu a făcut dovada susținerilor pentru fiecare membru în parte deoarece interesul părților trebuie să fie generat de respectarea prevederilor legale în cauză, de precizarea obiectului și a pretențiilor.
Prima instanță a invocat clar temeiul de drept arătând că cererea generală de respectare a art. 130 alin. 4 din contractul colectiv de muncă echivalează cu cererea de respectare a legii care are un caracter obligatoriu.
În combaterea recursului, a depus la dosar actul adițional nr. 5 la contractul colectiv de muncă 2006 - 2007 la nivel de unitate, grila de salarizare 01.01.2008.
Examinând recursul declarat din prisma motivelor invocate de recurent cât și sub celelalte aspecte de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 304 și 3041.pr.civ. Curtea apreciază că acesta este fondat față de următoarele considerente:
Obiectul acțiunii, așa cum a fost indicat de către reclamanta recurentă este obligarea pârâtei să respecte prevederile art. 130 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze pe anul 2007, acest fapt rezultând din însăși petitul cererii de chemare în judecată.
Instanța de fond trebuia să analizeze cauza în funcție de obiectul concret dedus judecății.
Față de acest obiect, arătăm că disp. art. 28 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 (ce a stat chiar la baza introducerii acțiunii fiind indicat ca temei de drept) prevăd că organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncăîn fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.
Conform alineatului 2 al aceluiași articol, în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alineatul 1, organizațiile sindicale au dreptul de întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.
Conflictele dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați cu privire la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă sunt conflicte de muncă.
Conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din contractele colective de muncă, sunt conflicte referitoare la drepturile salariaților, respectiv conflicte de drepturi.
Apărarea de către sindicat a drepturilor membrilor săi în fața organelor de jurisdicție se realizează în toate formele procedurale recunoscute participanților în procesul civil, inclusiv prin formularea de acțiuni în justiție.
În același sens, sunt și prevederile art. 217 din Codul muncii, care recunosc organizațiilor sindicale legitimare procesuală pentru a reprezenta salariații în conflictele de drepturi.
Împrejurarea că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu au fost nominalizați membrii de sindicat în numele cărora s-a acționat nu are nici o relevanță în cauză, în condițiile în care acțiunea a fost promovată în numele tuturor membrilor de sindicat, lista acestor membri prezentând importanță în faza executării hotărârii, când reclamantul urmează să facă dovada faptului că persoana pentru care solicită acordarea dreptului avea calitatea de membru de sindicat la data introducerii acțiunii. De altfel, din considerente, rezultă că instanța de fond nu analizează obiectul acțiunii așa cum a fost formulat ci arată cum ar fi trebuit să fie formulată acțiunea, în condițiile în care disp. art. 129 alin. 6.pr. civilă prevăd că, în toate cazurile, judecătorii hotărăscnumaiasupra obiectului cererii deduse judecății.
De asemenea, Codul d e procedură civilă dă posibilitatea instanței ca, atunci când este cazul, să îi pună în vedere reclamantului să completeze sau sămodificecererea (art. 114.pr. civilă, art. 132 alin. 1.pr.civilă) și, cu atât mai mult, disp. art. 129 alin. 2.pr. civilă prevăd că judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces.
Ori, din încheierile de ședință din dosar rezultă că instanța nu a manifestat rol activ și nu a pus în vedere reclamantei să își îndeplinească obligațiile ce i-ar fi revenit.
Aceste aspecte și neregularități de ordin procedural nu pot fi invocate pentru prima oară prin motivarea hotărârii, întrucât se încalcă inclusiv principiul contradictorialității, prin faptul că partea nu poate nici să își exprime un punct de vedere și nici să își completeze sau modifice obiectul acțiunii.
Prima instanță precizează că nu poate stabili care sunt salariații prejudiciați însă aceste aspecte trebuie lămurite în cursul dezbaterilor iar, înainte de deliberare, instanța trebuie să cunoască exact care sunt părțile și obiectul acțiunii, prin punerea în discuția părților a tuturor aspectelor apreciate ca fiind nelămurite.
Procedând în acest mod, practic, prima instanță critică modul de formulare al acțiunii însă respinge acțiunea ca nefondată, ceea ce reprezintă o contradicție.
Singura motivare a instanței ce a antamat fondul cauzei și care nu atrage trimiterea cauzei spre rejudecare este cuprinsă în alineatul 5 de pe verso-ul filei 171 prin care instanța arată că reclamanta nu a făcut dovada că, la data soluționării acțiunii, prevederile art. 130 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze nr. 397/12.02.2007, cu privire la obligația de a stabili pentru salariați valoarea minimă a salariului brut pe țară la 620 ron pentru un program de lucru de 170 ore, nu este respectată de către angajator la executarea contractelor individuale de muncă încheiate cu salariații.
Ori, nu putem reține acest punct de vedere întrucât, din, nu se au în vedere disp. art. 287 din Codul muncii care prevăd că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
Față de aceste dispoziții legale, rezultă că, în cazul conflictelor de muncă, unde sarcina probei este răsturnată, angajatorul trebuie să facă dovada că a îndeplinit obligațiile pentru care a fost reclamat, urmând ca, ulterior, reclamanta, în calitate de reprezentant al salariaților, să propună contraproba.
În speța de față, pârâta-angajator trebuia să facă dovada ca a respectat prevederile art. 130 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze nr. 397/12.02.2007 în sensul că a stabilit pentru salariați, o valoare minimă a salariului brut la 620 lei pentru un program complet de lucru de 170 de ore.
Ori, contrar susținerilor pârâtei, dacă se examinează tabelul nominal cu salariați depus la filele 141-167 din dosarul de fond, se poate observa că nu toți angajații beneficiază de un salariu minim brut de 620 lei (ca exemplu, la pct. 14 din tabel, salariatul are, în luna septembrie 2007, un salariu de bază brut de 539 lei, aceeași situație regăsindu-se și la punctele 18, 19, 38, 68, 69 etc.).
În aceste condiții, nu are nici o relevanță susținerea pârâtei exprimată în sensul că au crescut salariile cu peste 8% începând cu 01.06.2007 și că fiecare salariat primește contravaloarea unei cote de energie electrică de 250 kw/
Dimpotrivă, așa cum am arătat în exemplele de mai sus, sunt salariați a căror salariu minim brut este sub suma de 620 lei. Salariul minim brut nu se poate confunda cu acordarea sporurilor și a altor drepturi de natură salarială care se aplică tocmai la acest venit de bază care el însuși nu poate fi mai mic de 620 lei.
Nici o susținere a pârâtei nu poate fi primită întrucât, potrivit disp. art. 238 alin. 1 din Codul muncii, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Astfel, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci și în considerarea clauzelor contractelor colective de la nivel superior.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. c din Codul muncii și ale art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură produc efecte pentru salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, indiferent dacă angajatorul respectiv a participat sau nu direct ori prin reprezentare de către o federație sau confederație patronală la negocierea și încheierea acestui contract colectiv de muncă.
În speță, potrivit art. 130 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze așa cum a fost modificat prin anexă la actul adițional, la agenții economici nominalizați în anexa 1 (unde se regăsește și unitatea pârâtă) se stabilește valoarea minimă a salariului de bază brut astfel încât aceasta să nu fie mai mică decât valoarea acestuia negociată la nivel de ramură, conform prezentului contract. Până la următoarea negociere, valoarea minimă a salariului de bază brut pentru un program complet de lucru de 170 de ore este de 620 ron, adică 3,6470 ron/oră.
Prin urmare, în raport cu toate prevederile legale citate anterior în cauză, acțiunea reclamantei este întemeiată și trebuia să fie admisă.
De altfel, chiar și din adresa nr. 5165/24.05.2007 emisă de intimată rezultă că aceasta își manifestă disponibilitatea de a găsi soluții privind respectarea clauzelor minimale impuse de la nivel de ramură legat de valoarea salariului de bază minim brut negociat de 620 lei.
În consecință, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9.pr. civilă, urmând a se admite recursul și a se modifica sentința civilă recurată, în baza disp. art. 312 alin. 1, 2 și 3.pr. civilă.
În rejudecare, se va admite acțiunea și se va obliga pârâta să respecte prevederile art. 130 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze pe anul 2007 în sensul stabilirii nivelului minim al salariului de bază brut de 620 lei.
Ca parte căzută în pretenții, se va obliga intimata să plătească recurentei cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, conform disp. art. 274.pr. civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN MAJORITATE DE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
ADMITE recursul declarat de reclamantul SINDICATUL LIBER B, cu sediul în B, Șoseaua, km 10, jud. B, împotriva sentinței civile nr. 633/16.10.2007 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
Modifică în t o sentința civilă nr. 633/16.10.2007 a Tribunalului Brăila și în rejudecare:
ADMITE acțiunea formulată de reclamantul SINDICATUL LIBER B, în contradictoriu cu pârâta SC SA B și în consecință:
Obligă pe pârâtă să respecte prevederile art. 130 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze pe anul 2007, în sensul că, pârâta să stabilească nivelul minim al salariului de bază brut de 620 lei.
Obligă pe intimată să plătească recurentului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Ianuarie 2008.
Președinte Judecător
Grefier
-
: - -
: 2 ex.//07 Februarie 2008
Fond: /
Asistenți judiciari: /
CU OPINIE SEPARATĂ:
Am opinat separat asupra soluției pronunțate în cauză pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri judecătorești intervine pentru cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5 precum și toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Necercetarea fondului privește nu doar împrejurările în care instanța a soluționat cauza pe baza unor excepții peremptorii ci și acele situații în care nu au fost examinate de instanța de judecată toate capetele de cerere ale acțiunii, și astfel nu a fost analizat fondul procesului dintre părți.
Este evident faptul că realizarea unei cercetări a fondului cauzei rezultă din considerentele hotărârii judecătorești care trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Considerentele reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătorești întrucât asigură posibilitatea cunoașterii motivelor care au determinat pronunțarea acesteia, scopul motivării fiind tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță.
În speță, prin cererea introductivă reclamantul Sindicatul Liber Bas olicitat obligarea pârâtei SC SA B să respecte prevederile art. 130 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze pe anul 2007 în sensul stabilirii nivelului minim al salariului de bază brut la 620 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare la care să se aplice coeficienții de ierarhizare.
Și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 68 lit. b, 70, 73 lit. b din Legea nr. 168/1999, art. 28 din Legea nr. 54/2003, art. 8 alin. 2, 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 și art. 238 alin. 1 Codul muncii.
Din considerentele sentinței civile nr. 633/16.10.2007 a Tribunalului Brăila rezultă că instanța de fond a examinat cauza sub trei aspecte:
- acțiunea trebuia să vizeze drepturile concrete ale salariaților și prejudiciul suferit de aceștia într-o anumită perioadă datorită nerespectării clauzelor contractului colectiv de muncă privind condițiile de muncă,salarizarea precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raportul de muncă.
Cu alte cuvinte, din acțiunea formulată trebuia să rezulte numele membrilor de sindicat și pretențiile clare ale fiecăruia în parte iar reclamantul trebuia să facă dovada salariilor pentru fiecare membru în parte.
O asemenea motivare pune în discuție nu fondul cauzei ci calitatea de reprezentant al reclamantului Sindicatul Liber B precum și obiectul cererii de chemare în judecată, situație reglementată și sancționată distinct prin dispozițiile art. 161 alin. 2 și art. 133 Cod procedură civilă.
- reclamantul nu ar fi făcut dovada încălcării de către angajator a prevederilor art. 130 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze nr. 397/12.02.2007, cu privire la obligația de a stabili pentru salariați valoarea minimă a salariului brut pe țară la 620 lei pentru un program complet de lucru de 170 ore.
S-a considerat că o asemenea solicitare are caracter general fiind echivalentă cu cererea de a respecta legea, care are oricum caracter obligatoriu.
În primul rând că, potrivit art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
La dosarul de fond au fost depuse înscrisuri care privesc grila de salarizare stabilită la nivel de unitate potrivit contractului colectiv de muncă pe anii 2006 -2007 cât și tabele cu salariații unității din care rezultă nivelul salariului de bază brut pentru fiecare în parte (filele 141-167).
Față de cele reținute de instanța de fond, nu au fost examinate asemenea probe legale iar hotărârea judecătorească nu enunță asemenea dovezi, în măsură să determine motivele de fapt și de drept cât și convingerea.
Ori, motivarea trebuie să se refere la datele dosarului cauzei soluționate și să fie în concordanță cu ele.
În acest sens, prevederile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă au caracter imperativ iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii pentru că fără arătarea motivelor și a dovezilor pe care se întemeiază soluția pronunțată este netemeinică.
- caracterul generic al aprecierii reclamantului referitor la nulitatea clauzelor cuprinse în contractul colectiv de muncă și aplicate cu încălcarea art. 8 din Legea nr. 130/1996 și art. 238 alin. 1 Codul muncii.
S-a reținut că instanța nu a fost investită cu o cerere de constatare a nulității vreunei clauze din contractul colectiv de muncă existent între părți.
Și aceasta pune în discuție obiectul cererii de chemare în judecată și care presupune o corectă individualizare sub aspectul caracterului său licit, posibil, determinat sau determinabil.
Potrivit principiului disponibilității instanța este ținută să se pronunțe asupra celor solicitate de reclamant prin cererea introductivă iar dacă, datorită unor inexactități în formularea cererii nu se poate desprinde sensul exact al acțiunii, instanța este obligată, în baza rolului său activ, să pună în vedere părții să facă precizările necesare (art. 129 alin. 4 și 6 Cod procedură civilă).
În consecință, am apreciat asupra soluției de pronunțat în cauză în sensul admiterii recursului, casării sentinței civile nr. 633/16.10.2007 a Tribunalului Brăila și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Prin decizia nr. XXI/12.06.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în materia recursului în interesul legii, s-a statuat că se mai impune trimiterea cauzei spre rejudecare și atunci când prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei.
În acest sens, trebuie avut în vedere că, pentru asigurarea unui echilibru funcțional în activitatea jurisdicțională, pronunțarea asupra fondului cauzei și stabilirea situației de fapt rămân totuși în sarcina instanțelor de fond, iar instanța de recurs nu poate fi decât o instanță de control judiciar, cu structura specifică în dreptul de cenzură.
A considera astfel ar însemna ca recursul să se transforme în calea de atac a apelului, iar instanței de recurs să i se atribuie, contrat spiritului legii, atribuția de a se ocupa de stabilirea situației de fapt și de a se pronunța asupra fondului procesului și în alte situații decât cele la care se referă art. 3041din Codul d e procedură civilă, fără ca această chestiune să fi fost rezolvată mai întâi de către instanța de fond, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 305 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor.
Așadar, neavând putere să decidă, prin administrare de noi probe, altele decât înscrisurile, asupra existenței sau inexistenței faptei, instanța de recurs poate să constate că fondul cauzei nu a fost cercetat și, într-o astfel de situație, să caseze hotărârea cu trimiterea cauzei la prima instanță, pentru judecarea fondului.
Astfel, consider că s-ar asigura părților și beneficiul celor două grade de jurisdicție în eventualitatea în care, așa cum s-a arătat, nu au fost îndeplinite întocmai exigențele cercetării fondului cauzei.
Judecător
Grefier
-
: - -
: 2 ex.//13.02.2008
Fond: /
Asistenți judiciari: /
Președinte:Marioara CoinacelJudecători:Marioara Coinacel, Virginia Filipescu, Benone Fuică
