Obligație de a face. Decizia 295/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 295/CM
Ședința publică din data de 2 iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Mariana Bădulescu
JUDECĂTORI: Mariana Bădulescu, Jelena Zalman Maria Apostol
- - -
Grefier - - -
S-a luat în examinare recursul civil formulat de pârâtaSC SRL, cu sediul în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 182 din 11 februarie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în M,-, bloc 1,. A, etaj 4,. 28, județul C, având ca obiect conflict de muncă - anulare decizie încetare, reintegrare în funcție și drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă SC SRL C prin d-na avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 46231 din 1.06.2009, depusă la dosar și intimatul reclamant prin d-na avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 14008 din 2.06.2009, depusă la dosar.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termenul legal, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurentei pârâte depune în susținerea motivelor de recurs un set de înscrisuri din conținutul cărora rezultă nivelul salariului pentru funcția de conducător autor în cadrul societății recurente, copia cererii de emisie formulate de către intimatul și copia unui plic de corespondență expediat de către intimat către recurentă la data de 28 mai 2009. Totodată, învederează un set al acestor înscrisuri le-a comunicat și apărătorului intimatului, înaintea ședinței de judecată. De asemenea, arată că nu mai are alte acte de depus sau cereri noi de formulat, solicitând cuvântul asupra recursului.
Apărătorul intimatului reclamant învederează că nu are înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța, luând act de declarațiile părților în sensul că nu mai au înscrisuri noi de depus sau cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Apărătorul recurentei pârâte, având cuvântul asupra recursului, în ce privește nulitatea deciziei de desfacerea a contractului individual de muncă, învederează că instanța de fond nu a apreciat probele administrate în cauză în mod echitabil, la pronunțarea hotărârii având în vedere doar probele depuse la dosar de către reclamant. Arată că din înscrisurile depuse de pârâtă la dosar rezultă că reclamantul a avut cunoștință despre data încetării contractului individual de muncă. În ce privește decizia de concediere, aceasta a fost înregistrată la Inspectoratul Teritorial d e Muncă iar comunicarea deciziei nu s-a putut realiza dintr-un motiv obiective, respectiv acela că reclamantul și-a schimbat adresa de domiciliu. În ce privește încetarea raportului de muncă, învederează că aceasta s-a realizat prin acordul părților. Arată că ar fi existat motive și pentru desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al intimatului, însă, a existat o înțelegere între părți să nu se procedeze la desfacerea disciplinară a contractului colectiv de muncă ci la încetarea contractului prin acordul ambelor părți. Apreciază că sunt suficiente argumente care să conducă la concluzia că încetarea contractului de muncă s-a realizat prin acordul părților. Totodată, mai arată că pe parcursul desfășurării prezentului litigiu, intimatul reclamant s-a angajat la o altă societate. Solicită ca la pronunțarea hotărârii instanța să aprecieze în mod echitabil toate probele administrate în cauză, din conținutul acestora rezultând că încetarea contractului de muncă a fost prin acordul părților, astfel că nu se impunea achitarea de daune de la data emiterii deciziei anulate și până la momentul pronunțării hotărârii.
În ce privește cuantumul daunelor la care a fost obligată pârâtă de către instanța de fond, de aproximativ 2.000 lei lunar, arată că această sumă solicitată de reclamant nu a fost dovedită de nicio probă administrată în cauză și apreciază că obligarea pârâtei să-i achite lunar reclamantului suma de 2.000 lei ar conduce la îmbogățirea reclamantului fără just temei, în detrimentul societății recurente.
Solicită admiterea recursului și, dacă instanța apreciază că sunt necesare alte probe noi în vederea soluționării cauzei pe fond, fie casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fie modificarea hotărârii instanței de fond. Totodată, arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimatului reclamant, având cuvântul, apreciază că prin toate probele administrate, respectiv înscrisuri, proba testimonială, expertiză, a dovedit nulitatea deciziei de concediere și cuantumul daunelor solicitate de către reclamant. Referitor la contractul de împrumut invocat prin motivele de recurs, învederează că nu are legătură cu cauza de față, acesta făcând obiectul unui alt litigiu existent pe rolul Judecătoriei Constanța, instanță care s-a pronunțat în sensul anulării contractului de împrumut.
Pentru motivele susținute oral și dezvoltate pe larg pe calea întâmpinării depuse la dosar, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică. Totodată, solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Constanta, solicitând: reintegrarea sa la locul de muncă și plata despăgubirilor echivalente cu salariul, până la momentul reîncadrării; obligarea pârâtei la operarea în carnetul său de muncă a perioadei lucrate la această societate - la zi, precum și la plata sumelor reprezentând salariul pe lunile mai, iunie, iulie și august 2007, neachitate; obligarea pârâtei la plata concediului de odihnă neachitat pe anul 2007, precum și a primelor de Paști și de C promise la data angajării.
A precizat ca a fost salariatul societății din luna octombrie 2006, pe funcția de șofer, dar nu a semnat un contract individual de muncă la data începerii activității, ci doar după o lună de la angajare.
Nu i-a fost dat să citească acest contract și nu i s-a comunicat niciun exemplar, însă de-a lungul perioadei cât a lucrat la a primit bani în zilele de 15 și 28 ale lunii, încasările variind în funcție de numărul de curse efectuate de fiecare șofer. La primirea salariului nu au fost semnate niciodată state de plată iar în data de 17.08.2007 a fost chemat de șefii săi, care i-au cerut să predea cheile autovehiculului, precum și mașina, spunându-i că din acel moment nu mai este salariatul societății, dar că își va primi sumele restante (care însă ulterior nu i-au mai fost achitate).
S-a susținut, astfel, că nu i-a fost comunicată o decizie de concediere, iar când după două săptămâni și-a cerut drepturile neachitate, a fost amenințat cu plângerea penală pentru lipsă de motorină din rezervorul autovehiculului.
La termenul din 28.03.2008, reclamantul a formulat precizări prin care a arătat că solicită și constatarea faptului că a fost angajat la societatea pârâtă și în luna octombrie 2007 (pe perioadă de probă).
Pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
Prin sentința civilă nr. 182 din 11 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanțaa fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant.
S-a constatat că reclamantul a avut raporturi de muncă în perioada de probă, cu societatea pârâtă, în luna octombrie 2006.
A fost anulată decizia nr. 39/24.09.2007 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului și a fost obligată societatea pârâtă se dispună reintegrarea acestuia în funcția deținută anterior emiterii acestei decizii.
A fost obligată pârâta la plata, către reclamant, a drepturilor salariale în cuantum net de 2.000 lei lunar, pentru perioada lunilor mai - august 2007, indemnizației de concediu de odihnă aferent anului 2007, precum și la plata contribuțiilor la buget, corespunzătoare drepturilor salariale.
A fost obligată pârâta la plata, către reclamant, de despăgubiri în cuantum de 2.000 lei lunar, calculate astfel pentru perioada cuprinsă între 01.09.2007 și data reintegrării în muncă.
A fost obligată pârâta să menționeze în carnetul de muncă al reclamantului datele privitoare la activitatea salariatului, la anularea deciziei și reintegrarea în muncă.
A fost respins ca nefondat capătul de cerere privind plata primelor de Paști și
A fost obligată pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.920 lei cheltuieli de judecată (onorariu expertiză și avocat).
Pentru a dispune astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a fost angajat la societatea pârâtă, pe postul de șofer iar din declarațiile martorilor audiați în cauză, cât și de conținutul plângerii penale înregistrate la Poliția Port C, rezultă că reclamantul a fost în raporturi de muncă încă din luna octombrie 2006.
Potrivit art. 16 alin. 2 Codul muncii, în situația în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părțile pot face dovada prevederilor contractuale și a prestațiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă.
În raport de probele administrate, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost angajat încă din luna octombrie 2006, astfel ca această perioadă urmează să se regăsească în carnetul de muncă al fostului salariat, ca reflectare obiectivă a realității cât privește perioada de încadrare și, implicit, de stagiu de cotizare necesar a fi luat în calculul viitoarelor drepturi de asigurări sociale ale acestuia.
Cu privire la decizia de încetare a contractului individual de muncă, nr. 39/24.09.2007, în temeiul art. 55 lit. b Codul muncii, din care rezulta că raporturile de muncă dintre reclamant și societatea angajatoare au încetat la 01.09.2007, instanța a reținut împrejurarea că decizia nu a fost comunicată reclamantului, după cum recunoaște și pârâta, ci doar înregistrată la.
Ori, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea.
Pentru a deveni incidente dispozițiile art. 55 lit. b Codul muncii trebuie probată existența acordului de voință al părților semnatare ale contractului individual de muncă, ceea ce în speță angajatorul nu a putut dovedi în condițiile art. 287 Codul muncii.
În absența unei solicitări formulate în scris de către angajat, pe temeiul legal arătat, acceptată de angajator și transpusă într-o decizie de încetare a raporturilor de muncă, nu se poate invoca aplicabilitatea prevederilor legale arătate, astfel ca a fost admis și capătul de cerere referitor la anularea deciziei.
În conformitate cu art. 78 alin. 1 și 2 Codul muncii, instanța a dispus anularea deciziei ei și a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, iar potrivit alin. 2, precum și repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere.
Cu privire la cuantificarea acestor despăgubiri s-a reținut din declarația martorului că șoferii angajați la primeau lunar cca. 20 milioane lei rol, cu toate că în contractul individual de muncă era înscrisă o sumă mult mai mică a salariului.
Martorul a declarat, totodată, că potrivit înțelegerii verbale cu patronii societății, șoferul urma să primească și 8% din valoarea facturată a serviciului de
transport prestat, sume pe care martorul a declarat că le-a primit cu întârziere.
În absența altor probe veridice care să infirme declarația martorului și în contextul în care prin expertiza criminalistică s-a statuat că semnătura reclamantului de pe contractul de muncă nu-i aparține, instanța a raportat cuantumul prejudiciului calculat în condițiile art. 78 alin. 1 Codul muncii la suma de 2.000 lei lunar.
Nu s-a luat în considerare în ce-l privește pe reclamant - susținerea martorului referitoare la convenția proprie în legătură cu procentul de 8% din valoarea facturii, întrucât nu s-a dovedit că și reclamantul beneficia de o asemenea convenție.
Cu privire la neplata drepturilor salariale aferente lunilor mai-august 2007, precum și a indemnizației de concediu de odihnă pentru anul 2007, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 163 alin. 1 Codul muncii și expertiza criminalistică, probe care confirma faptul ca reclamantul nu a semnat statele de plata și respectiv, neplata drepturilor salariale pentru perioada menționată.
Au fost respinse ca nedovedite pretențiile privitoare la primele de Paști și C, întrucât din nicio probă administrată nu se confirmă susținerea legată de existența unei înțelegeri a părților pe acest aspect.
Cu privire la capătul de cerere vizând consemnarea în carnetul de muncă a datelor ce relevă perioada lucrata și drepturile salariale achitate, s-a reținut că această pretenție își găsește fundamentul juridic în prevederile art. 16 alin. 3 și art. 40 alin. 2 lit. c, f și g Codul muncii, precum și în cele ale Decretului nr. 92/1976. Având în vedere că până la abrogarea dispozițiilor acestui decret, angajatorul este obligat să respecte obligațiile legale de atestare a perioadei de activitate, dar și a celor corelative, de plată a contribuțiilor către buget și de comunicare către instituțiile statului a documentației privitoare la evidența nominală a salariaților și la plățile efectuate, instanța a admis și acest capăt de cerere.
În baza dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 1.920 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, care a criticat-o în raport de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 Cod procedură civilă, arătând următoarele:
- Instanța a reținut din probele administrate numai pe cele favorabile reclamantului, astfel ca în final societatea a fost obligată să achite anumite sume de bani în baza unor declarații mincinoase atât ale reclamantului, cât și ale martorilor acestuia.
- Dacă se analiza cererea se putea observa că însuși reclamantul a precizat că acesta a semnat contractul de muncă la o lună de la angajare deoarece în luna octombrie a fost în perioadă de probă.
Deși afirma reclamantul că nu cunoștea conținutul contractului semnat în mare graba, cu toate acestea arată în răspunsul la întâmpinare că în contract se prevedea o suma mult mai mică și numai pentru 8 ore de muncă cu toate că acesta lucra mai mult. Aceasta denota faptul că acest contract îi era cunoscut.
- Instanța a precizat că nu ia în considerare declarația martorului cu privire la procentul de 8% dar cu toate acestea a obligat societatea la plata sumei de 2.000 lei fără niciun suport probator.
- Din actele depuse rezultă că reclamantul a părăsit societatea la 17 august și s-a angajat la altă firmă chiar în aceeași lună, aspect recunoscut la interogatoriu, nefăcând niciun demers pentru a se întoarce la vechiul loc de munca.
- De asemenea, reclamantul a recunoscut la interogatoriu că nu a prezentat cartea de muncă societății, astfel ca nu exista nicio culpă pentru necompletarea ei de către angajator.
Pentru aceste motive recurenta solicită admiterea recursului și respingerea cererii reclamantului ca nefondată.
Prin întâmpinare, intimatul și-a precizat poziția procesuala în sensul respingerii ca nefondat a recursului.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat, Curtea constată ca recursul este nefondat
Recurentul susține că raporturile de muncă au încetat conform art. 55 lit. b Codul muncii, în condițiile în care salariatul a părăsit locul de muncă la 17.08.2008, lăsând camionul pe care a lucrat până la acea dată parcat în fața sediului firmei și cu cheile în contact, în urma discuțiilor purtate de acesta cu administratorii societății în legătură cu cantitatea mare de consum de combustibil.
Cu toate acestea, pentru a face aplicarea acestor dispoziții, era necesar ca societatea să facă dovada acordului de voință al părților pentru încetarea raportului de muncă, acord care trebuie să existe înainte sau la momentul luării deciziei.
Întrucât nu s-a făcut o astfel de probă, în mod corect prima instanță a apreciat că acest contract de muncă nu putea înceta în baza art. 55 litera b din Codul muncii, astfel că se impunea anularea acestei decizii.
Nu se pot reține afirmațiile recurentei referitoare la existenta unui acord tacit din partea salariatului atâta vreme cât legiuitorul face referire la "data convenită de părți", ceea ce presupune ca părțile să stabilească de comun acord atât modalitatea încetării contractului cât și data, ori la dosarul cauzei nu exista vreun înscris sau o altă probă care să ateste că reclamantul a convenit cu angajatorul ca raporturile sale de muncă să înceteze la 17august.
În ce privește data la care au început raporturile de muncă, Curtea observă că recurenta nu este de acord cu luarea în calcul a perioadei de o lună, respectiv luna octombrie 2007, deoarece a fost doar perioadă de probă, iar reclamantul recunoaște acest aspect.
Ori, așa cum rezultă din dispozițiile art. 31 alin. 1 din Codul muncii " la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 30 de zile " ceea ce înseamnă că perioada de proba este inclusă în contract.
De asemenea, art. 33 alin. 4 din același cod prevede că "perioada de probă constituie vechime în muncă".
Așadar, în mod corect prima instanță a stabilit în raport de toate aceste aspecte, că raporturile de muncă au început în luna octombrie.
Cu referire la cuantificarea despăgubirilor, instanța de fond nu s-a raportat la coeficientul de 8% primit în plus de către alți angajați, pornind de la premiza ca acest coeficient poate de la un angajat la altul.
Ceea ce a reținut instanța se referă la situația de fapt dovedită cu declarațiile martorilor audiați, referitoare la salariul lunar pe care îl primesc toți șoferii angajați la societatea pârâtă, de 2.000 lei, cuantum care nu este trecut în contract.
Întrucât nu există state de plata semnate de reclamant în mod corect instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit să primească drepturile salariale raportat la această sumă primita lunar de către toți ceilalți salariați care au o funcție identică cu cea ocupată de reclamant.
În ce privește dispoziția instanței privind completarea cărții de muncă, aceasta este legală și temeinică întrucât angajatorului îi revine obligația de a face mențiunile cuvenite în cartea de muncă a angajatului indiferent de perioada lucrată, mențiuni care privesc atât perioada, cât și salariul, respectiv sporurile încasate și pentru care s-au reținut și achitat contribuțiile la bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 182 din 11 februarie 2009 Tribunalului Constanța va fi respins ca nefondat cu consecința menținerii acestei sentințe ca legală și temeinică.
Având în vedere că pentru soluționarea recursului, intimatul reclamant și-a angajat apărător, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, potrivit cu care va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 700 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil formulat de pârâtaSC SRL, cu sediul în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 182 din 11 februarie 2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în M,-, bloc 1,. A, etaj 4,. 28, județul
Obligă recurenta la 700 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 2 iunie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Mariana Bădulescu, Jelena Zalman Maria Apostol
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud. fond -,
Red. dec. jud. -/1.07.2009
gref. -/2 ex./3.07.2009
Președinte:Mariana BădulescuJudecători:Mariana Bădulescu, Jelena Zalman Maria Apostol
