Obligație de a face. Decizia 310/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 310
Ședința publică din data de: 04.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 1445 A/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimații reclamanți, și și intimatul pârât.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenții reclamanți, și, reprezentați de avocat, care depune, în ședință publică, împuternicire avocațială nr. 77401/25.02.2009 a doamnei avocat și delegație de substituire a acesteia și intimatul pârât, reprezentat de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/30.03.2009, aflată la fila nr. 28 din dosar, lipsind intimații reclamanți, și
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că au fost comunicate motivele de recurs intimaților reclamanți, și. De asemenea, arată că a fost comunicată întâmpinarea formulată de către intimatul pârât recurenților reclamanți, și.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de recurs.
Reprezentantul recurenților reclamanți, și solicită admiterea recursului promovat de către părțile pe care le reprezintă, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea intimatului pârât la încheierea unui contract de închiriere pentru apartamentul în discuție, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului pârât apreciază că atât instanța de fond cât și cea de apel au analizat în mod temeinic probele administrate în cauză și dispozițiile legale incidente.
Continuând, formulează concluzii de respingere a recursului declarat de către recurenții reclamanți, și, fără cheltuieli de judecată.
Menționează că imobilul a fost restituit intimatului pârât în baza Legii nr. 10/2001, cu respectarea obligațiilor locative, în anul 2001.
Subliniază că intimatul pârât a încheiat cu recurenții reclamanți un contract de închiriere pe o perioadă de 1 an de zile, respectiv până la data de 19.03.2005, iar ulterior nu a mai dorit prelungirea contractului de închiriere.
Subliniază că nu există obligația legală de prorogare a contractului de închiriere, iar dispozițiile art. 14 din nr.OUG 40/1999 stabilesc în mod neechivoc consensul părților la reînnoirea contractului, ceea ce în speță nu poate fi vorba, câtă vreme intimatul pârât și-a manifestat intenția de a respecta exclusiv termenul de 5 ani.
Mai învederează că, în cadrul probei cu interogatoriul, recurenții reclamanți au arătat că au un drept locativ limitat la sfârșitul anului 2008.
Concluzionând, apreciază că prezentul recurs este neîntemeiat și solicită respingerea acestuia, fără cheltuieli de judecată.
Curtea, apreciind cauza lămurită, dispune încheierea dezbaterilor și o reține în vederea pronunțării asupra cererii de recurs formulată de către recurenții reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 1445 A/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimații reclamanți, și și intimatul pârât.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1054/18.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanții pârâți, - și, în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect obligație de a face (obligarea pârâtului să le încheie contract de închiriere pentru apartamentul nr. 3 situat în B,-,. 1 sector 2).
S-a constatat ca rămasă fără obiect cererea formulată de reclamanții pârâți, și.
S-a admis cererea reconvențională precizată formulată de către pârâtul reclamant.
S-a dispus evacuarea reclamanților pârâți, și din imobilul situat în B,-,. 2, sector 2.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 40/11.01.2005 s-a admis excepția prematurității cererii de chemare în judecată, s-a respins cererea introdusă de reclamanții, ca prematur formulată.
Împotriva sentinței civile nr. 40/11.01.2005, au declarat apel reclamanții, fiind înregistrat la data de 14.01.2005 pe rolul Curții de Apel București sub nr.732/2005.
La termenul de judecată din 27.06.2005, Curtea din oficiu a pus în discuție caracterul posesoriu al cererii introductive de instanță, calificarea căii de atac ca fiind recurs și nu apel, și competența de soluționare a cauzei.
Prin decizia civilă nr. 1219/27.06.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă s-a declinat competența soluționării cererii de recurs formulată de recurenții - reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 40/11.01.2005 pronunțată de Judecătoria Sector 6 B, în contradictoriu cu intimatul pârât, în favoarea Tribunalului București.
Împotriva deciziei civile nr. 1219/27.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV - a Civilă, au declarat recurs reclamanții, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la 04.07.2005.
Prin Decizia civilă nr. 210 din 30.01.2006, Curtea a casat decizia recurată și a trimis dosarul Tribunalului București, în vederea soluționării apelului.
Pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, cauza a fost înregistrată la data de 21.02.2006 sub nr-.
Prin decizia civilă nr. 1063A/16.06.2006 a Tribunalului București, Secția a V-a Civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți, împotriva sentinței civile nr. 40/11.01.2005 a Judecătoriei Sector 6 B în dosarul civil nr. 12182/2004, în contradictoriu cu intimatul pârât.
Pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie cauza a fost înregistrată la data de 16.08.2006 sub nr-.
Prin decizia civilă nr. 865/14.05.2007 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, s-a admis recursul declarat de recurenții reclamanți, împotriva deciziei civile nr. 1063/16.06.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civila, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul pârât; s-a modificat decizia recurată în sensul că s-a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți, și împotriva sentinței civile nr. 40/11.01.2005 pronunțată de Judecătoria Sector 6 B, în dosarul nr. 12182/2004; s-a desființat sentința apelată și cauza a fost trimisă spre rejudecare la Judecătoria sector 6.
La data de 15.03.2005, sub nr. 2939/2005 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 B, de către reclamanții, o nouă cerere împotriva pârâtului, în calitatea lui de proprietar - locator al imobilului situat în B,-,. 1,. 2 și 3, sector 2, imobil dobândit în temeiul actelor normative speciale de retrocedare a proprietăților naționalizate pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să încheie cu ei contractele de închiriere pentru perioada 15.03.2004-15.03.2009.
La data de 20.08.2007, pârâtul a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională.
Pe cale de întâmpinare, a solicitat respingerea ca neîntemeiată și nelegală a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, iar prin cererea reconvențională, a solicitat instanței evacuarea reclamanților, și din. nr. 3, situat în imobilul din B,-,. 1,. 3, sector 2.
În subsidiar, s-a solicitat să se dispună efectuarea unui schimb obligatoriu de locuință, pe care se obligă să-l pună la dispoziție într-un cartier al Bului, pe o perioadă de 1 an de la data evacuării.
În ceea ce privește cererea formulată de reclamanții pârâți, din actele dosarului a rezultat că aceștia de bună voie au părăsit imobilul din-,. 1. 2, sector 2, potrivit declarației de la fila 56 din dosar, iar imobilul a fost luat în primire de către pârâtul reclamant, potrivit procesului verbal de predare primire de la 71 din dosar, astfel că instanța a constatat cererea acestora, ca rămasă fără obiect.
În ce-i privește pe pârâții, s-a reținut că aceștia ocupă imobilul situat în B,-,. 1,. 3, sector 2, din anul 1999 în baza contractului de închiriere nr. 19459/1999 încheiat cu pentru o perioadă de 5 ani, respectiv din 19.04.1999 - 08.05.2004.
Ulterior, prin Dispozițiile nr. 214/20.12.2001 și 2039/10.12.2003 emise de către Primarul General al Municipiului B, imobilul din-, a fost retrocedat pârâtului.
După retrocedarea imobilului către fostul proprietar la data de 25.10.2004, reclamantul pârât l-a notificat pe pârâtul reclamant, să prelungească durata contractului de închiriere până la 31.03.2009.
La 03.11.2004, pârâtul reclamant și-a exprimat în scris refuzul, de a prelungi durata contractului de închiriere nr. A-/31.03.2003 ( 20 dosar fond), motivând că imobilul se află într-o stare avansată de degradare și ca urmare a acestui fapt, necesită reparații de amploare, prin care să fie consolidată structura de rezistență.
Instanța a mai apreciat că termenul legal de închiriere de 5 ani curge de la data intrării în vigoare a nr.OUG 40/1999, adică de la 08.04.1999 și a expirat la 08.04.2004, întrucât nr.OUG 8/2004 a prelungit termenul legal de închiriere cu privire la imobilele proprietatea statului sau unităților administrativ teritoriale,per a contrario, termenul legal maxim impus pârâtului a expirat la data de 08.04.2004 și drept urmare, reclamanții nu se mai află sub protecția a nr.OUG 40/1999, astfel că aceștia nu mai justifică niciun titlu locativ asupra imobilului din B,-, el. 1,. 3, sector 2.
Dispozițiile HG498/2003 prin care s-a precizat că termenul de 5 ani prevăzut de art. 2 din OUG40/99 curge de la data restituirii imobilului, nu poate produce consecințe juridice, întrucât art. 13 din Legea 10/2001 nu prevede data de la care curge termenul de prorogare legală a contractului de închiriere, ci face doar trimitere la dispozițiile OUG40/1999 ale cărei efecte au încetat în mai 2004; or, hotărârea de guvern nu poate adăuga și nici modifica o lege organică.
În speță, s-a făcut dovada - prin recunoașterea reclamanților la interogatoriul luat de instanță ( 72 întrebarea 4,. 78 întrebarea 4 ) - că pârâtul a solicitat reclamanților să părăsească imobilul la data expirării contractului, ceea ce însemnă că nu a operat tacita relocațiune și nici nu a intervenit o prelungire a termenului contractului.
Ca atare, instanța a mai constatat că la data de 31.03.2005 a expirat termenul de închiriere, iar contractul de închiriere încheiat de părți a încetat, ocuparea imobilului în continuare de către reclamanți, nefiind întemeiată pe existența unui titlu valabil.
S-a reținut în consecință, că reclamanții - pârâți, exercită posesia și folosința asupra imobilului, fără titlu, motiv pentru care prima instanță a dispus evacuarea lor.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel apelanții pârâți criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În cuprinsul motivelor de apel, aceștia au susținut că au locuit ca și chiriași în imobilul din litigiu în baza contractului de închiriere încheiat cu Primăria, iar după restituirea către pârât a imobilului, au încheiat cu acesta un contract de închiriere pe o perioadă de 1 an, legea nedispunând în acest fel. Întrucât pârâtul a refuzat verbal să le prelungească acest contract, l-au notificat de două ori prin executor judecătoresc, pentru prelungirea contractului, întrucât în continuare sunt beneficiarii OUG40/1999, iar dispozițiile HG 498/2003 le sunt aplicabile, astfel că termenul de 5 ani la care se referă art. 2 din OUG 40/199, curge de la data retrocedării imobilului către pârât.
Prin decizia civilă nr. 1445A/17.11.2008, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt din cauză și în mod legal a apreciat că termenul de 5 ani prevăzut de OUG 40/1999, a expirat la 8.04.2004.
De asemenea, tribunalul a apreciat că este corectă și concluzia că baza OUG 8/2004 a operat prelungirea numai a contractelor de închiriere referitoare la imobilele rămase în proprietatea Statului, respectiv administrarea unităților administrativ teritoriale, iar nu și pentru cele din categoria acelora în care se află și cel în litigiu.
Mai mult, după cum înșiși apelanții pretind prin motivele de apel, între ei și pârâtul intimat s-a încheiat un contract de închiriere cu termen 1 an și care la rândul său a expirat (15.03.2004 - 25.03.2005).
Tribunalul a apreciat la rândul său că după data de 8.04.2004, reclamanții - apelanți nu au mai beneficiat de protecția legală invocată, astfel că, încă de la momentul expirării contractului de închiriere cu durata 1 an, aceștia nu mai dețin un titlu care să justifice ocuparea apartamentului în litigiu, măsura evacuării lor din acesta pentru lipsa de titlu, pronunțată de instanța de fond, fiind legală și temeinică.
Așa cum a reținut instanța și judecătoria, în speță nu poate fi vorba nici de o eventuală prelungire a acestui din urma contract prin efectul tacitei relocațiuni, întrucât intimatul și-a exprimat în mod explicit dezacordul în acest sens, anunțându-le apelanților concediul.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâții au formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurenții pârâți învederează că locuiesc și în prezent în apartamentul din care se solicită evacuarea lor de către intimat, în baza unui contract de închiriere încheiat cu Primăria Municipiului B, prin SC SA, iar după restituirea către pârât a imobilului au încheiat cu acesta un contract de închiriere pe o perioadă de 1 an respectiv pe perioada 15.03.2004- 15.03.2005, la momentul realizării acestui acord de voință, intimatul promițându-le că le va prelungi contractul până în anul 2009.
Se mai susține că intimatul pârât trebuia să le asigure prelungirea locațiunii o perioadă de 5 ani de la data restituirii imobilului, conform prevederilor OUG 40/1999.
Astfel, intimatului-pârât i-a fost restituit imobilul prin dispoziția nr. 214/20.12.2001 și nr. 2039/10.12.2003, emise de Primarul General al Municipiului
Prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, intimatul a învederat instanței că nu a fost de acord cu încheierea unui nou contract de închiriere, ci a dorit să le asigure recurenților un alt apartament cu chirie, pe calea unui schimb obligatoriu, oferindu-le un apartament într-o zonă de la periferia B-ului doar pe o perioadă de 1 an de zile.
Această ofertă a expirat, deoarece dosarul a durat mai mult de un an, iar pârâtul nu a mai reînnoit contractul, de unde rezultă că acea ofertă era făcută doar formal, pentru ca recurenții să părăsească imobilul și fără a primi în schimb vreo sumă de bani cu care să își poată achiziționa o garsonieră.
Suma de 5.000 Euro pe care intimatul le-a oferit-o nu le poate satisface dorința de a putea cumpăra o garsonieră în care să poată locui, iar în urmă cu 5 ani când au solicitat acestuia să le ofere o sumă de bani pentru a putea părăsi apartamentul, acesta a refuzat categoric, cu toate că la acel moment valoarea unui garsoniere era puțin mai suportabilă și din punct de vedere al veniturilor lor.
Prin decizia recurată, instanța de apel a considerat în mod greșit că dispozițiile G 498/2003 nu pot produce consecințe juridice prin care s-a precizat că termenul de 5ani prevăzut de art. 2 din G 40/19999, curge de la data restituirii imobilului.
Recurenții consideră că intimatul trebuia să le permită să locuiască în imobil un termen de 5ani de la punerea acestuia în posesia imobilului.
De asemenea, intimatul a încheiat un contract de închiriere pe o perioadă de 1 an cu prelungirea acestuia din an în an timp de 5 ani.
În consecință, se solicită Curții admiterea recursului, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea intimatului-pârât la încheierea unui contract de închiriere pentru apartamentul în care recurenții locuiesc.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat menținerea deciziei recurate și respingerea recursului ca nefondat; a invocat în susținerea punctului său de vedere protecția și garantarea dreptului de proprietate conform art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
În recurs nu s-au administrat alte probe.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia atacată, în baza acestora, Curtea constată că în cauză nu se verifică ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimatului pârât i s-a restituit imobilul din B,- din care face parte și apartamentul nr. 3, ocupat de recurenți, restituire ce a operat potrivit dispozițiilor nr. 214/20.12.2001 și nr. 2039/10.12.2003, emise de Primarul General al Municipiului B în aplicarea Legii 10/2001.
La momentul restituirii proprietății intimatului, recurenții beneficiau de contractul de închiriere nr. 19459/1999 încheiat cu Primăria Municipiului B prin SC SA a cărui perioadă a expirat la 8.05.2004.
În baza prevederilor OUG 40/1999, la care dispozițiile art. 13 și 15 din Legea 10/2001 fac trimitere, intimatul pârât a încheiat cu recurenții contract de închiriere pentru o perioadă de 1 an, respectiv, între 3.03.2004-31.03.2005, acesta fiind înregistrat la Administrația Financiară sector 2 sub nr. -/2004.
După expirarea acestei perioade, intimatul pârât a refuzat reînnoirea locațiunii care ar fi fost posibilă în baza art. 14 din OUG 40/1999, învederându-le recurenților în răspunsul la notificarea pe care aceștia i-au adresat-o că imobilul are nevoie de reparații capitale și trebuie eliberat.
Cu toate că această locațiune nu le-a fost reînnoită, recurenții continuă și în prezent să ocupe imobilul și fără a achita intimatului vreo sumă de bani cu titlu de chirie.
Principala critică a recurenților din motivele de recurs este aceea că deși prin HG 498/2003 (în prezent înlocuite prin HG 250/2007) s-a stabilit că termenul de 5 ani prevăzut pentru prelungirea locațiunii care era în curs la data restituirii în natură a unui imobil prin procedura administrativă prevăzută de Legea 10/2001, începe să curgă de la data dispoziției de restituire, Curtea constată că această apărare este lipsită de orice eficiență la acest moment, deoarece dacă s-ar reține aplicabilitatea normelor interne (OUG 40/1999 și HG 498/2003), se poate constata că acest termen este de mult depășit, de vreme ce intimatului i s-a restituit imobilul încă din anul 2001, moment de la care au trecut 7 ani.
Pe de altă parte, s-a susținut că intimatul nu a menținut mai mult de 1 an oferta privind schimbul obligatoriu de locuință în condițiile prevăzute de art. 23-25 din OUG 40/1999, conduită pe care legea nu o sancționează în vreun fel; în plus, procedura schimbului obligatoriu de locuință era o alternativă a prelungirii contractului de închiriere, în baza art. 9 și 10 din același act normativ, ofertă pe care recurenții nu au acceptat-o în timp util, măsurile de protecție a chiriașilor stabilite de legiuitor neputând fi cumulate ori accesate succesiv.
Nici motivul de recurs privind oferta pecuniară neîndestulătoare pentru achiziționarea unei garsoniere (5.000 euro) pe care intimatul le-ar fi făcut-o, nu va putea fi primit, întrucât legea nu stabilește în sarcina proprietarilor o asemenea obligație, iar protecția chiriașilor ce au locuit în imobilele preluate abuziv de stat în perioada martie 1945-dec. 1989 și restituite proprietarilor este exclusiv un atribut al autorităților statale, iar nu ale particularilor care, și în absența unei asemenea pretenții, au suferit o sarcină exorbitantă prin ingerința statului în folosința bunului proprietatea lor. prin adoptarea OUG 40/1999.
Astfel, legea adoptată de legiuitorul român în materia protecției chiriașilor, OUG 40/1999, aprobată cu modificări prin Legea 241/2001, reprezintă un act normativ pentru reglementarea folosinței bunurilor, conform interesului general, în sensul art. 1 alin. 2 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în exercitarea marjei de apreciere de care statele semnatare dispun în acest sens, act normativ cu privire la calitatea căruia privind accesibilitatea și previzibilitatea, instanța de contencios european a avut ocazia a se pronunța în numeroase cauze contra României, statuând că OUG 40/1999 nu conține norme clare, coerente și previzibile (începând cu Cauza Radovici, și continuând cu Cauzele, și, și, și).
În analiza "ingerinței" în respectarea dreptului de proprietate al intimatului pârât, CEDO verifică în mod constant dacă ea este prevăzută de lege, lege care trebuie să fie accesibilă și previzibilă, să urmărească un scop legitim (scop identificat cu acela de protecție a locatarilor în fața crizei de locuințe), dar și existența justului raport de proporționalitate între cerințele interesului general și dreptul indivizilor la respectarea drepturilor garantate de Convenție și protocoalele sale adiționale.
Curtea Europeană a apreciat că sistemul pus la punct de autoritățile naționale nu este criticabil în sine, dar cu toate acestea, din moment ce implică riscul de a se impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, autoritățile erau obligate să aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, prevăzând anumite garanții pentru punerea lor în practică, iar incidența acestora în privința dreptului de proprietate al locatorului, să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile.
De asemenea, s-a mai considerat că restricțiile suferite de proprietari în ce privește folosirea de bunurile lor imobiliare, și în special, imposibilitatea în care s-au aflat timp de mai mulți ani de a obliga ocupanții să le plătească o chirie din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor în legislația referitoare la protecția chiriașilor (în evaluarea realizată în special cu privire la dispozițiile art. 11 din OUG 40/1999, în sensul că în caz de neîndeplinire a obligațiilor de către proprietar, contractul de închiriere se prelungește "până la încheierea unui nou contract de închiriere"), au condus la compromiterea justului echilibru între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.
În aplicarea acestei jurisprudențe, Curtea apreciază că dispozițiile OUG 40/1999 sunt inaplicabile pricinii, astfel că norma internă va fi înlăturată, conform celor anterior expuse, ceea ce permite concluzia lipsei titlului locativ al recurenților reclamanți și confirmarea soluției instanței de apel, în respectarea garanțiilor privind protecția dreptului de proprietate al intimatului, decurgând din art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
În consecință, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat, urmând să se ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenții reclamanți, - și împotriva deciziei civile nr. 1445 A/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimații reclamanți, și și intimatul pârât.
Ia act că nu se solicită cheltuieli.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4.06.2006.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
Red. CN
Tehnored.
2 ex./20.07.2009.
Jud Apel, Secția a III-a Civilă
,
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Carmen Georgeta Negrilă
