Obligație de a face. Decizia 373/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 373/R/2010
Ședința publică din 17 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Tania Antoaneta Nistor
--- -
JUDECĂTORI: Tania Antoaneta Nistor, Sergiu Cătălin Boboș
--- -
-- -
GREFIER:
TARȚA
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta -, împotriva deciziei civile nr. 616/A din 17 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe reclamanții și, având ca obiect obligația de a face.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 10 februarie 2010, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 7136/12 mai 2009 pronunțată în dosarul civil nr- al Judecătoriei Cluj -, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții și împotriva pârâtei --, care a fost obligată să își dea consimțământul pentru schimbarea destinației spațiului din imobilul situat în municipiul C-N,-,.4, județul C, din spațiul cu destinație de locuință în spațiu comercial, în caz de refuz, hotărârea urmând să suplinească lipsa consimțământului.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 1.408,3 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că reclamanții sunt proprietarii apartamentului nr. 4 din C-N,-, județul C, pârâta --, fiind proprietara apartamentului nr. 5 din C-N,-, județul C, reclamanții dorind schimbarea destinației apartamentului lor din spațiu cu destinație de locuință în spațiu cu destinație comercială.
Instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 42 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, dispoziții care stabilesc condițiile în care poate interveni schimbarea destinației locuințelor față de destinația inițială. Aceste condiții se referă la existența avizului comitetului executiv al asociației și a acceptului proprietarilor direct afectați, cu care se învecinează, pe plan orizontal și vertical, spațiul supus schimbării.
Avându-se în vedere extrasul de nr. - C-N, precum și planul schiță al imobilului situat în municipiul C-N,-, instanța a reținut că acest imobil este compus din șase apartamente aflate în proprietatea individuală a reclamanților, apartamentele nr. 3 și 4, pârâtei, apartamentul nr. 5, al numiților și soția, apartamentul nr. 1 numitului -, apartamentul nr. 2 și a numitei, apartamentul nr. 6, iar părțile indivize comune se află în coproprietatea forțată a proprietarilor de apartamente.
Din interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 230/2007, s-a reținut că pentru a se putea realiza schimbarea destinației apartamentului nr. 4 al reclamanților în spațiu cu destinație comercială, reclamanții trebuie să obțină acceptul proprietarilor direct afectați cu care se învecinează, pe plan orizontal și vertical, spațiul supus schimbării, iar un aviz al comitetului executiv al asociației ar fi superfluu, căci nu se regăsește în cauză situația unui imobil cu mai multe apartamente, pentru care să fie necesară obținerea acceptului expres doar al proprietarilor învecinați, pe plan orizontal și vertical, cu spațiul supus schimbării, iar pentru celelalte apartamente să existe avizul în cauză. S-a reținut că reclamanții au obținut acceptul tuturor vecinilor, cu excepția pârâtei, proprietară a apartamentului nr. 5.
S-a apreciat că exercitarea unui drept poate fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană. Când exercitarea unui drept de către titularul său încetează a mai fi legitimă, respectiv atunci când ea nu are alt scop decât acela de a cauza un prejudiciu altuia, prin respectarea doar a literei legii și nu a spiritului ei, exercitarea bazată pe o atitudine culpabilă a proprietarului, atunci apare abuzul de drept.
Astfel, prima instanță a constatat, în atitudinea pârâtei de refuz la consimțirea schimbării destinației apartamentului reclamanților, lipsa unui interes serios și legitim, precum și intenția de a prejudicia reclamanții, refuzul pârâtei nefiind justificat de aceasta de nici o împrejurare obiectivă și pertinentă care să îi fundamenteze atitudinea. Motivele relative la scăderea valorii economice a apartamentului ei, violarea intimității sau tulburarea liniștii au fost apreciate doar ipoteze invocate fără vreun suport probator. Valoarea apartamentului nu are cum să scadă în condițiile dezvoltării unui spațiu comercial în zonă, iar violarea intimității sale ori tulburarea liniștii de asemenea nu subzistă, în condițiile în care apartamentul său este opus apartamentului nr. 4 al reclamanților, fiind despărțite de curtea comună, accesul nefăcându-se din respectiva curte, ci din strada principală, iar activitatea unui salon de înfrumusețare nu presupune zgomote de natură a afecta liniștea apartamentelor din zonă.
Prima instanță, coroborând lipsa permanentă a pârâtei de la apartamentul 5 din C-N, aceasta avându-și stabilit domiciliul în Suedia, cu poziționarea în fapt a apartamentului său, cu activitatea ce se dorește a fi efectuată de reclamanți cu motivarea invocată de pârâtă, cu avizul obținut de reclamanți de la Ministerul Culturii și cultelor, a reținut că aceasta a săvârșit un abuz de drept în exercitarea dreptului său de proprietate, păgubindu-i în acest fel pe reclamanți.
Prin decizia civilă nr. 616/A din 17 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr- s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta -- împotriva sentinței civile nr. 7136/2009 a Judecătoriei Cluj -
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că rațiunea inserării unei condiții pentru eliberarea unei autorizații de construire privitoare la acordul vecinilor în anexa 1 Legii 50/1991, nu poate fi decât aceea de respectare a bunei vecinătăți, obligație impusă tuturor titularilor dreptului de proprietate potrivit art. 44 alin. 7 din Constituția României, legea fundamentală instituind un principiu dominant al comunității de vecinătate și anume acela al obligării vecinilor de a suporta inconvenientele normale ale acestei stări, prevalând astfel interesul social.
S-a reținut că în literatura de specialitate s-a apreciat că în interesul tuturor, fiecare va fi constrâns să suporte o anumită marjă a prejudiciului decurgând din vecinătate dar care nu trebuie să exceadă măsurii obligațiilor normale de vecinătate, firul călăuzitor pentru un judecător trebuind să fie principiul echității în raporturile de vecinătate, înțelese în sens larg.
Scopul obținerii acordului vecinilor, anterior eliberării autorizației este suprimarea inconvenientelor care ar putea decurge din schimbarea destinației de locuința a unei construcții în aceea de spațiu comercial, deoarece o asemenea activitate poate antrena o serie de consecințe negative, cum ar fi poluarea, zgomotul, aglomerația, staționarea unor autovehicule care să stânjenească accesul auto al vecinilor, perceperea intensității acestor efecte fiind influențată de considerațiile personale ale fiecăruia.
Tribunalul a considerat că poziția pârâtei de a refuza să-și dea acordul la schimbarea destinației în spațiu comercial nu este îndreptățită pentru următoarele considerente:
Atâta timp cât destinația spațiului respectiv va fi aceea de salon de frumusețe, tribunalul a apreciat că raportat la amplasamentul apartamentelor părților, respectiv situarea apartamentului reclamanților la stradă, iar a apartamentului pârâtei în spatele acestuia, în curtea interioară, la o distanță de aproximativ 15 metri unul de altul, conform susținerilor intimaților expuse în întâmpinarea formulată și necontestată de către apelantă și așa cum reiese din planul de situație depus de aceștia și având în vedere faptul că reconversia clădirii din casă de locuit în spațiu comercial presupune deschiderea a două uși dinspre strada - -, avizul favorabil primit vizând doar accesul din rezalitul sudic, pentru celălalt spațiu asigurându-se accesul din gang, dreptul de proprietate al apelantei și interesele sale legitime în ceea ce privește exploatarea imobilului, nu sunt afectate.
S-a considerat că activitatea care urmează a se desfășura în spațiu nu este una de natură a genera o poluare fonică sau de a crea alte genuri de disconforturi, presupunând un program de funcționare normal în timpul perioadei active a zilei, eventualele mici neajunsuri care ar putea fi determinate de acest gen de prestări servicii, trafic de persoane, etc. fiind insesizabile, în contextul în care așa cum s-a arătat, apartamentul apelantei este situat la o distanță apreciabilă de viitorul spațiu comercial, iar accesul clientelei se va realiza din stradă sau prin gang.
Din această perspectivă, s-a apreciat că este lipsită de importanță existența sau nu a unui contract de închiriere a imobilului litigios în vederea desfășurării unei activități comerciale, atâta timp cât intenția declarată a intimaților este de a schimba funcționalitatea propriului imobil, exploatarea acestuia rămânând la latitudinea acestuia, în atare situație, excepția lipsei de interes fiind în mod temeinic și legal respinsă.
S-a considerat că nu poate fi reținută motivația instanței de fond în sensul că apelanta nu locuiește în apartamentul respectiv, raporturile de bună vecinătate trebuind să existe indiferent de folosința sau nu a imobilelor învecinate.
S-a mai invocat faptul că intimații au solicitat acordul celorlalți vecini, nu doar în ceea ce privește schimbarea destinației imobilului, cât și cu privire la acordarea unui drept de folosință pentru curtea interioară a imobilului, însă prezenta acțiune nu vizează și un asemenea accept. În condițiile în care însă intimații în disprețul bunei vecinătăți vor folosi în mod abuziv curtea comună, apelanta are la dispoziție mijloacele specifice procedurale pentru a stopa o asemenea conduită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta solicitând, în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța competentă în temeiul art. 304.proc.civ. raportat la art. 312 alin. 3 teza II proc.civ. iar în subsidiar modificarea în întregime a deciziei în sensul admiterii apelului, cu modificarea în întregime a sentinței civile nr. 7136/2009și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului, se arată că decizia recurată se impune a fi casată întrucât este necesară administrarea de probe noi, conform dispozițiilor art. 312 alin 3, ultima teză, respectiv interogatoriul reclamantului, atât pentru corecta soluționare a cauzei, dar și pentru a se respecta dreptul la apărare al pârâtei, deoarece deși instanța de apel a respins proba după încheierea dezbaterilor pe fond nesocotind normele procedurale, l-a chestionat pe reclamant cu privire la activitatea pe care intenționează să o desfășoare cât și cu privire la modificările ce se impun a fi efectuate la imobil.
S-au invocat prevederile art. 304 punctul 7. pr. civilă arătându-se că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât la pagina 8 instanța a reținut că "atâta timp cât destinația spațiului va fi aceea de salon de frumusețe", iar în dispozitivul deciziei s-a menționat că se menține în totalitate sentința 7136/2009 privind "schimbarea destinației spațiului respectiv din spațiu cu destinație de locuință în spațiu comercial."
S-a mai arătat că este dat motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9.proc.civ. întrucât instanța de apel și-a motivat hotărârea raportându-se la alte texte de lege decât cele invocate de către reclamanți.
Astfel, temeiul de drept invocat de reclamanți a fost art. 1073.civil și art. 42 din Legea 230/2007, privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, iar instanța de apel a apreciat în mod greșit că în cauza dedusă judecății este vorba de acordul vecinilor necesar în cazul efectuării unor lucrări de construcție raportându-se în motivare la prevederile Legii 50/1991, astfel că instanța a încălcat principiul disponibilității din moment ce a schimbat ulterior închiderii dezbaterilor fundamentul pretenției formulate de către reclamanți.
S-a apreciat că schimbările de destinație în spații comerciale reprezintă obligații ce exced sferei obligațiilor normale de vecinătate și nu intră în obligațiile la care se referă art. 44 alin. 7 din Constituția României, așa încât nu oferă un temei pentru obligarea pârâtei la un acord privind schimbarea destinației locuinței în spațiu comercial.
Învederează că în speța de față nu există un abuz de drept în ceea ce privește refuzul pârâtei de a-și da acordul la schimbarea destinației locuințelor, deoarece existența unui spațiu comercial alăturat de apartamentul proprietatea pârâtei și care presupune accesul pentru public precum și un program de funcționare care nu corespunde orelor de liniște inerente unui imobil de locuințe, va afecta în mod iremediabil dreptul la intimitate al pârâtei și al persoanelor care locuiesc în imobil. Acest fapt este indirect recunoscut de către reclamanți, aceștia susținând că este necesar să se acopere ferestrele care au vedere înspre curtea interioară a imobilului, pentru a nu deranja viața privată a locuitorilor din celelalte apartamente.
Se apreciază că atâta timp cât lucrările de modificare a imobilului nu au fost efectuate este evident că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru schimbarea destinației în spațiu comercial, dimpotrivă necesitatea executării lucrărilor justificând tocmai respingerea cererii reclamanților.
S-a arătat că instanța de fond, a reținut din declarațiile reclamanților că aceștia intenționează să folosească terenul aflat în curtea comună (în coproprietate) ca spațiu destinat parcării pentru autovehiculele clienților și angajaților societății comerciale, sens în care au fost date și declarațiile autentice prin care ceilalți vecini declară că "suntem de acord ca numiții și soția să utilizeze curtea comună în scopul parcării auto", astfel că acest lucru aduce grave atingeri dreptului de folosință al tuturor proprietarilor care locuiesc în imobil.
Menționează faptul că pentru a putea reține o acțiune sau o inacțiune ca fiind un abuz de drept, ar trebui ca exercitarea dreptului subiectiv să fie făcută fără un interes legitim. Prin dispozițiile art. 35 din Legea 114/1996 este apărat dreptul de folosință al proprietarilor care locuiesc într-un imobil cu mai multe locuințe: " Art. 35 - în clădirile de locuit cu mai multe locuințe, proprietarul răspunde de asigurarea condițiilor de funcționare normală a locuinței aflate în proprietate exclusivă și a spațiilor aflateîn proprietate indiviză."
Atunci când unul dintre proprietari sau chiriași împiedică cu bună știință și sub orice formă folosirea normală a imobilului și a spațiilor indivize, comite o încălcare a dreptului de folosință, ca și atribut al dreptului de proprietate, iar prin deschiderea unui spațiu comercial care ar avea ca obiect de activitate un salon de înfrumusețare (sau orice altă activitate cu accesul publicului) pârâta ar suferi o atingere a dreptului de folosință asupra spațiului pe care îl deține în coproprietate.
Recurenta susține că oate aceste prevederi legale vin să legitimeze dreptul său în calitate de proprietar, de a nu fi de acord cu desfășurarea unei activități comerciale care să o afecteze în mod direct, și demontează afirmațiile reclamanților prin care se încearcă să se inducă ideea că atitudinea pârâtei ar constitui un abuz de drept.
Niciuna dintre prevederile legale aplicabile în speță nu prevede obligativitatea de a da acordul în calitate de proprietar al unui apartament dintr-un imobil cu mai multe locuințe, atunci când un vecin dorește să schimbe destinația locuințelor din imobil, astfel că apreciază că nu se poate reține de către instanța de fond că refuzul pârâtei constituie un abuz de drept tocmai datorită faptului că exercitarea dreptului subiectiv pe care îl are este făcută cu un interes legitim.
Reclamanții și, prin întâmpinarea de la 23, solicită respingerea recursului și menținerea în totalitate ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 616/A/2009 pronunțată de Tribunalul Cluj.
Analizând actele dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Critica recurentei cu privire la necesitatea suplimentării probatoriului prin luarea unui interogatoriu reclamantului, sens în care se susține a fi necesară casarea cu trimiterea spre rejudecare a apelului, este nefondată în condițiile în care potrivit art. 312 alin. 3.pr. civ. necesitatea administrării unor probe nu constituie în sine un motiv de casare, ci se impune ca o consecință doar în cazul în care există cel puțin unul dintre motivele de modificare, iar aceasta nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi.
Cu ocazia judecării apelului în ședința publică din data de 10 noiembrie 2009, anterior închiderii dezbaterilor și acordării cuvântului în fond, instanța de apel a interpelat părțile cu privire la cererile în probațiune, iar cererea apelantei pârâte de administrare a probei cu interogatoriul reclamanților a fost respinsă motivat, apreciindu-se că nu se impun alte probe față de cele administrate, astfel că criticile recurentei în acest sens sunt nefondate, iar conform art. 305.pr.civ. în recurs nu se pot propune alte probe cu excepția înscrisurilor.
Menționarea în încheierea de ședință întocmită cu ocazia dezbaterilor pe fond a apelului, a poziției exprimată personal de către intimatul reclamant, nu reprezintă o probă administrată după încheierea dezbaterilor și nu poate conduce la nelegalitatea deciziei pronunțate în apel.
În cauză nu este dat motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 7.proc.civ. hotărârea fiind motivată, iar motivele pe baza cărora a fost adoptată soluția nu sunt contradictorii. Critica apelantei ce a stat la baza invocării acestui motiv de recurs privește faptul că nu ar exista concordanță între constatarea din considerentele deciziei pronunțate în apel și dispoziția instanței de fond din minuta hotărârii.
Curtea apreciază că pentru existența acestui motiv de recurs, contrarietatea poate să privească doar motivele conținute în aceleași considerente a aceleiași hotărâri și nu o contrarietate în vreo motivare a unei hotărâri și dispozitivul unei alte hotărâri.
Art. 304 pct. 7.proc.civ. are o redactare clară în acest sens, astfel modificarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea cuprinde motive contradictorii, din acest text desprinzându-se concluzia că aceste motive privesc hotărârea ce se atacă.
În cauză nu este dat nici motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 9.proc.civ. hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinzând temeiul legal, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii. Astfel chiar prin precizarea de acțiune depusă la instanța de fond, reclamanții și-au motivat necesitatea obținerii acordului pe prevederile Legii nr. 50/1991, act normativ pe care aceștia l-au indicat în mod expres și care a fost avut în vedere în considerentele deciziei date de către tribunal.
În mod eronat se susține în motivele de recurs că reclamanții au indicat prevederile art. 42 din Legea 230/2007 și că instanța de apel ar fi modificat temeiul pretențiilor acestora, întrucât așa cum reiese din cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul judecătoriei, dispozițiile Legii 230/2007 au fost invocate doar de către pârâtă, în consecință nefiind încălcat principiului disponibilității părților în procesul civil cum nefondat s-a invocat de către recurentă.
Chiar și în situația în care pe lângă temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată, ar fi fost avute în vedere de către instanță și alte temeiuri de drept, această împrejurare nu este de natură să justifice modificarea hotărârii atacate, atâta timp cât pe aceste noi temeiuri instanța își sprijină soluția adoptată.
Față de probele ce au fost administrate în cauză instanța de apel a reținut în mod legal existența abuzului de drept din partea pârâtei în a-și da acordul la schimbarea destinației imobilului deținut de reclamanți, refuzul acesteia nefiind justificat.
Susținerile recurentei cu privire la faptul că ar suferi o atingere a dreptului de folosință asupra spațiului pe care-l deține în coproprietate este nefondată, în condițiile în care hotărârea instanței de fond obligă pârâta la a-și da acordul în schimbarea destinației imobilului apartament și nu a spațiului deținut în coproprietate.
Deși pârâta susține că exercitarea dreptului subiectiv pe care-l are a fost făcută cu un interes legitim și astfel nu există un abuz de drept, aceasta nu a indicat care este interesul legitim care a determinat-o să refuze darea acordului pretins de reclamanți, mai mult decât atât pârâta nelocuind în imobilul a cărei proprietară este fiind plecată din țară.
Tocmai neinvocarea unui motiv plauzibil sau rezonabil care să justifice refuzul de a consimți a schimbarea destinației spațiului face ca exercitarea dreptului de proprietate al pârâtei să îmbrace forma abuzului de drept.
Susținerea de fapt din motivele de recurs, potrivit căreia lucrările de modificare a imobilului nu au fost efectuate și că astfel nu ar fi întrunite condițiile prevăzute de lege pentru schimbarea destinației imobilului, sunt de irelevante, deoarece efectuarea oricăror lucrări de modificare este permisă doar după aprobarea schimbării destinații inițiale.
Critica potrivit căreia reclamanții intenționează sa folosească curtea comuna ca și parcare pentru clienții, nu este de natura sa justifice admiterea recursului, întrucât așa cum a reținut și instanța de apel in situația în care vor folosi în mod abuziv curtea comună, apelanta are la dispoziție mijloacele specifice procedurale pentru a stopa o asemenea conduită.
Față de aceste considerente și având în vedere prevederile art. 312.proc.civ. Curtea constată că recursul formulat este nefondat și urmează a fi respins, în cauză nefiind incident nici unul din motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 7 și 9.proc.civ.
În temeiul art. 274.proc.civ. și față de soluția adoptată va obliga pe recurentă să plătească intimaților cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 3.000 lei reprezentând onorariu avocațial potrivit chitanței de la 41.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta -- împotriva deciziei civile nr. 616/A din 17 noiembrie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă numita recurentă să plătească intimaților și suma de 3000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 17 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Tania Antoaneta Nistor, Sergiu Cătălin Boboș
--- - - - - -- -
GREFIER
TARȚA
Red.
Dact./5ex.
24.03.2010
Președinte:Tania Antoaneta NistorJudecători:Tania Antoaneta Nistor, Sergiu Cătălin Boboș
