Obligație de a face. Decizia 3766/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.7782/2008
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.3766/
Ședința publică din data de 26 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER:
******************************
Pe rol fiind, pronunțarea asupra recursului declarat de recurentele reclamante și, împotriva sentinței civile nr.4369 din data de 26.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.43542/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă "" --având ca obiect "obligația de a face".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 19 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea recurentei-reclamante de a formula și prezenta la dosar concluzii scrise, spre a nu fi lipsită de o apărare calificată, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 26 mai 2009, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA,
Cu privire la recursul dedus judecății:
Prin sentința civilă nr.4369 din data de 26.05.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a respins acțiunea formulată de reclamantele și în contradictoriu cu pârâta -
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantele au avut raporturi de muncă cu pârâta, desfășurându-și activitatea în calitate de contabil, respectiv de contabil - șef, potrivit contractelor de muncă înregistrate cu nr.50681/28.11.1995 și nr.50766/28.11.1995 (filele 90 - 93 și 98 - 100) și că în prezent sunt pensionare, în baza deciziilor nr. -/13.11.2002 emisă de Casa Județeană de Pensii Sector 5 și, respectiv, nr.-/12.01.2006 emisă de Casa Județeană de Pensii Sector 3 (filele 14 și 15).
A mai reținut că, la data de 12.10.2006, reclamantele au convenit asupra cedării către pârâtă a unui număr de 1.108.048 și, respectiv, de 13.524.263 acțiuni deținute de către acestea, pârâta cesionar obligându-se să achite cedentelor contravaloarea acțiunilor, în mai multe tranșe, conform graficelor stabilite prin cele două contracte încheiate în formă scrisă (filele 24 și 25).
Totodată, a constata că, la aceeași dată, părțile au încheiat "convenții de plată (filele 42 și 44 dosar fond), prin care reclamantele și-au recunoscut vinovăția în producerea prejudiciului în patrimoniul pârâtei, precum și contravaloarea prejudiciului produs și și-au luat angajamentul să o achite, în aceeași zi. Prin chitanțele nr.-/12.10.2006 și nr.-/12.10.2006, reclamantele au achitat pârâtei sumele de 10818,60 lei și de 165.560,60 lei, reprezentând contravaloare debit, conform notei de constatare nr.3612/28.04.2006 (filele 26 și 27).
În consecință, prima instanță a avut în vedere și faptul că, prin rezoluția nr.4858/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 B, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în privința săvârșirii de către reclamante a faptelor prin care s-au produs pagube în gestiunea societății pârâte, întrucât aceasta și-a retras plângerea ca urmare a recuperării prejudiciului.
A mai reținut că reclamantele au solicitat societății pârâte restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de contravaloare a prejudiciului, motivând că a fost viciat consimțământul lor, cu prilejul semnării angajamentelor de plată prin care și-au recunoscut vinovăția în producerea prejudiciului ivit în patrimoniul pârâtei, din perioada când ele erau salariate ale acesteia, în sensul că acordarea consimțământului a fost condiționată de cumpărarea, de către societate și, implicit, de plata contravalorii acțiunilor deținute de acestea.
Instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art.953 din Codul civil, potrivit cărora consimțământul nu este valabil când este smuls prin violență, însă a apreciat că, prin probele administrate, titularele cererii nu au probat faptul că recunoașterea vinovăției în producerea prejudiciului, precum și angajamentul de plată a contravalorii acestui prejudiciu, au fost date prin violență, condiționat de plata de către societate a unei sume consistente, reprezentând contravaloarea acțiunilor pe care acestea le dețineau.
Astfel, s-a apreciat că împrejurarea că cele două acte, respectiv contractele de cesiune de acțiuni și angajamentele de plată, s-au încheiat în aceeași zi fac credibilă condiționarea plății contravalorii acțiunilor, de recuperarea prejudiciului, însă, în același timp, s-a considerat, că prezumția nu este suficientă pentru a atrage nulitatea actelor unilaterale prin care reclamantele și-au recunoscut vinovăția în producerea prejudiciilor, aceasta nefiind confirmată de celelalte probe administrate.
Cu privire la martorele și, foste angajate ale pârâtei, la rândul lor titulare ale contractelor de cesiune de acțiuni încheiate cu societatea pârâtă, instanța de fond a reținut că acestea au declarat că nu au asistat la discuțiile purtate de reclamante cu reprezentanții societății, la data de 12.10.2006, ci că au aflat de la acestea despre condiționarea cumpărării acțiunilor de plata despăgubirilor, venită din partea reprezentanților societății. Astfel, depozițiile celor două martore nu au suficientă forță probantă, pentru a se putea stabili dacă a fost viciat consimțământul reclamantelor, cu prilejul semnării angajamentelor de plată.
A mai reținut că, în esență, angajamentele de plată nu sunt lovite de nulitate și sunt nefondate susținerile reclamantelor, precum că au fost încălcate prevederile imperative ale Codului muncii, care stabilesc faptul că răspunderea patrimonială a foștilor salariați se poate stabili numai pe cale unei acțiuni judecătorești. Potrivit normelor de drept civil, respectiv potrivit dispozițiilor art.1705 și art.1704 din Codul civil, aplicabile și în situația răspunderii patrimoniale a salariaților, stabilirea și recuperarea prejudiciului cauzat angajatorului, se poate face atât prin bună învoială, cât și prin acțiune în justiție. Actul prin care salariatul recunoaște întinderea despăgubirii și reparării prejudiciului nu este în principiu nul, părțile contractului de muncă fiind libere să urmărească preîntâmpinarea unui proces sau stingerea unui deja ivit, prin încheierea unei astfel de convenții.
Față de această situație, reținând că din probele administrate nu rezultă cu certitudine că angajamentele de plată ale salariatelor au fost obținute prin vicierea consimțământului acestora, respectiv că actele juridice sunt lovite de nulitate, instanța a respins acțiunea în pretenții formulată de reclamante.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs, motivat în termenul legal, reclamantele și,criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele reclamante susțin că instanța de fond a încălcat legea, în ceea ce privește sentința atacată, prin aceea că a considerat că"în situația răspunderii patrimoniale a salariaților, recuperarea prejudiciului se poate face și prin bună învoială, iar actul prin care salariatul recunoaște întinderea despăgubirii și repararea prejudiciului nu este în principiu nul, părțile contractului de muncă, fiind libere să preîntâmpine astfel un proces sau să unul deja ivit.".
Recurentele susțin că angajamentul de plată, ca act unilateral de voință, trebuie analizat cu multă grijă și circumspecție, în cadrul unei legislații a muncii, care nu îl mai consacră, ci îl interzice implicit, prin norme imperative. Cu atât mai mult, consideră recurentele, trebuie analizate două angajamente de plată, a căror valoare însumată ajunge la cuantumul de 184.000 lei (Ron), adică la aproape 1.840.000 lei.
Arată că, pe de altă parte, semnarea convenției de plată a fost făcută de către contestatoare, însă nu în mod liber, ci prin vicierea consimțământului.
Consideră recurentele-reclamante că este suficient ca plata acțiunilor către ele să fi fost condiționată de plata presupusului prejudiciu, pentru ca să fi fost viciat consimțământul lor.
Ori, precizează recurentele, această condiționare rezultă, în primul rând, din faptul că și chitanțele cu care s-a făcut plata presupusului prejudiciu au aceeași dată cu data contractului de cesiune a acțiunilor, preum și că prima pentru acțiunile vândute de acoperă așa-zisul prejudiciu.
Apreciază că opinia instanței în sensul că, dacă cele două martore, nu au fost de față la condiționarea plății de către conducerea -, mărturia lor nu este suficient de puternică, este, iarăși, greșită.
Ambele martore s-au aflat în cabina portarului la - la data de 10.10.2006 și, tot acolo, s-au aflat și contestatoarele, iar din discuțiile cu ele, la acel moment, au aflat despre împrejurarea că plata acțiunilor este condiționată de acoperirea unui așa-zis prejudiciu.
Mai susțin recurentele că discuțiile au avut loc în acea zi și în acel loc și că martorele nu aveau cum să asiste, în mod direct, la discuții, întrucât fiecare cedent de acțiuni era invitat singur în interiorul sediului pârâtei.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, însă atât prin Concluziile scrise formulate (filele 26 - 32 din dosarul de recurs), cât și verbal, prin avocat, cu prilejul dezbaterilor în ședința publică, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate, invocând apărări de fond la motivele de recurs.
În prezentul recurs, la cererea intimatei-pârâte -, s-a administrat proba cu înscrisuri, în dovedirea situației de fapt, în cadrul căreia a fost depus la dosar Procesul-verbal al Consiliului de Administrație al - încheiat la data de 24.05.2006, înscris ce se referă la prejudiciu și la recurenta-reclamantă.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate de recurenta, atât în cererea de recurs, cât și, verbal, cu prilejul dezbaterilor, prin prisma tuturor apărărilor invocate de intimata-pârâtă, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041din Codul d e procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin cererea aflată la fila 14 din dosarul de recurs, recurenta-reclamantă a învederat Curții că înțelege să renunțe la judecată, potrivit dispozițiilor art.246 din Codul d e procedură civilă, arătând că nu mai dorește să fie parte în acest proces.
Față de susținerile intimatei-pârâte, formulate prin avocat, în ședința publică din data de 10.03.2009, precum că cererea de renunțare este nulă, întrucât recurenta-reclamantă ar înțelege, de fapt, să renunțe atât la judecata recursului, cât și la dreptul pretins, Curtea a dispus, prin încheierea de la aceeași dată, citarea acesteia cu mențiunea de a se prezenta la instanța de recurs sau de a arăta, printr-un înscris autentic dacă renunță la judecata recursului sau la însăși dreptul pretins.
Curtea a dispus aceasta și față de împrejurarea că cererea de renunțare la judecată a fost expediată prin serviciile poștale, nefiind depusă prin Serviciul "Registratură" al secției, astfel încât nu a existat posibilitatea ca recurenta-reclamantă să fie legitimată cu actul de identitate, spre a fi înlăturat orice dubiu în sensul că nu ea ar fi formulat această cerere sau că semnătura nu îi aparține, precum și pentru a clarifica la ce înțelege să renunțe - doar la judecata recursului sau la însăși dreptul dedus judecății.
La termenul din data de 19 mai 2009, în ședință publică, s-a prezentat recurenta-reclamantă, legitimându-se cu cartea de identitate, care întrebată fiind a arătat că înțelege să renunțe la judecarea recursului declarat, fapt pentru care a solicitat ca, în temeiul dispozițiilor art.246 din Codul d e procedură civilă, instanța de recurs să ia act de voința sa, pe care a exprimat-o, în acest sens și prin cererea înregistrată la data de 02.02.2009, în prezentul dosar de recurs (aflată fila 14).
Potrivit dispozițiilor art.246 alin.1 din Codul d e procedură civilă:
"Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.".
În raport de dispozițiile legale suscitate și față de manifestarea de voință a recurentei-reclamante, ce a fost exprimată, fără echivoc, atât prin cererea formulată în scris, înregistrată la data de 02.02.2009, aflată la fila 14 din dosarul de recurs, cât și verbal, în fața instanței de recurs, în ședința publică din data de 19.05.2009, în sensul că ea înțelege să renunțe doar la judecata recursului pe care l-a declarat, ci nu și la dreptul pretins, Curtea nu are decât a lua act de renunțarea acestei recurente-reclamante la soluționarea prezentului recurs.
Cât privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, Curtea apreciază că acesta este nefondat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, îl va respinge ca atare, din următoarele considerente:
După cum se știe, actul juridic civil (categorie în care intră și contractul) este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
Sub aspect psihologic, voința este un fenomen complex, însă, din punct de vedere juridic, în structura sa intră două elemente: cauza și consimțământul.
Conform dispozițiilor art.966 din Codul civil, cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală, să fie licită și morală.
Cea de-a treia condiție de valabilitate a cauzei, precizată de dispozițiile art.968 din Codul civil, nu se poate considera îndeplinită când scopul mediat al actului juridic este prohibit de lege sau este contrar bunelor moravuri. Ilicitatea sau imoralitatea cauzei duce la constatarea nulității absolute a actului încheiat în aceste condiții, cu consecințele juridice specifice acestei categorii de nulitate.
Separat de cauză, dar parte a voinței juridice,consimțământul este acea condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic manifestată în exterior.Pentru a fi valabil, consimțământultrebuie să fie exteriorizat cu intenția de a produce efecte juridice, ci să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Printre viciile de consimțământ se află șiviolența - psihică sau fizică -,care constă în amenințarea unei persoane cu un rău ce îi produce o temere determinantă în încheierea actului juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Ceea ce viciază consimțământul în cadrul violenței este tocmaitemerea insuflată victimei violențeicare, așa cum s-a arătat,trebuie să fie determinantăpentru încheierea actului și să fie injustă.
În aprecierea primei condiții trebuie să se țină seama și de dispozițiile art.956 Cod civil, adică de acelea privitoare la vârsta, sexul și condiția socială a persoanei amenințate, criteriul de apreciere fiind unul subiectiv.
În speță,recurenta-reclamantă a invocat, ca viciu de consimțământ, violența psihică, în ceea ce privește faptul semnării angajamentelor de plată, susținând că nu și-a aplicat semnătura în mod liber, ci prin vicierea consimțământului său, fiind condiționată de plata presupusului prejudiciu.
Același viciu de consimțământ este invocat de către recurenta-reclamantă și cu privire la contractul de cesiune de acțiuni, aceasta arătând că angajamentele de plată și chitanțele cu care s-a făcut plata presupusului prejudiciu poartă aceeași dată cu data contractului de cesiune a acțiunilor, precum și că prima pentru acțiunile vândute de acoperă așa-zisul prejudiciu, motiv pentru care apreciază că de aici ar rezulta condiționarea.
Așa cum în mod justificat a reținut și instanța de fond, Curtea, la rândul ei, apreciază căviolența psihică atrage totdeauna nulitatea relativă a actului juridic civil, astfel că angajamentele de plată nu sunt lovite de nulitate, aspect în raport de care apar ca fiind nefondate susținerile recurentei-reclamante, în sensul că ar fi fost încălcate dispozițiile Codului muncii referitoare răspunderea patrimonială a salariaților, ce s-ar putea stabili numai pe cale unei acțiuni în justiție.
Curtea, însușindu-și atât opinia cât și argumentele primei instanțe, reține că dispozițiile art.1705 și ale art.1704 din Codul civil sunt aplicabile și în situația răspunderii patrimoniale a salariaților, astfel că stabilirea și recuperarea prejudiciului cauzat angajatorului se poate face atât prin învoiala părților - salariatul și angajatorul -, cât și prin formularea unei acțiuni în justiție.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor Codului muncii adoptat prin Legea nr.53/2003, angajamentul de plată nu mai constituie un instrument de recuperare a prejudiciului de la salariatul vinovat, însă acest act prin care salariatul recunoaște prejudiciul (existența acestuia, cât și întinderea despăgubirii și reparării pagubei) nu este, în principiu, nul, întrucât părțile contractului individual de muncă au libertatea de a preîntâmpina un proces ce este pe cale să se ivească sau de a stinge un proces deja început, prin încheierea unei atari convenții.
Din probele administrate în cauză nu rezultă, în mod indubitabil, că angajamentele de plată au fost obținute prin vicierea consimțământului acesteia, respectiv că actele juridice ar fi lovite de nulitate (nulitate absolută), motiv pentru care Curtea apreciază că în mod justificat instanța de fonda respins acțiunea în pretenții formulată de această salariată.
Potrivit dispozițiilor art.953 din Codul civil:
"Consimțământul nu este valabil, când estedat prin eroare,smuls prin violență, sau surprins prin dol.".
Ori, în speță, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că ar fi fost smulse prin violență (psihică) atât recunoașterea, de către ea, a vinovăției în producerea prejudiciului, cât și angajamentul de plată prin care s-a obligat să achite contravaloarea prejudiciului reținut de către angajator în sarcina sa, precum și că acestea ar fi fost condiționate de plata, de către societate, a unei sume consistente, reprezentând contravaloarea acțiunilor pe care deținute de salariată.
Prezumțiaîn sensul că ar fi credibilă condiționarea, de recuperarea prejudiciului, a plății contravalorii acțiunilor, față de împrejurarea că actele în discuție, respectiv atât contractul de cesiune de acțiuni, cât și angajamentele de plată, s-au încheiat în aceeași zi,nu este, însă, suficientă, pentru a atrage nulitatea actelor unilaterale prin care salariata recurentă-reclamantă și-a recunoscut vinovăția în legătură cu producerea prejudiciului, câtă vreme, așa cum a reținut și prima instanță, aceasta nu este confirmată și de celelalte aspecte rezultate din întregul material probator administrat în cauză.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 din Codul d procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă.
Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, Curtea, așa cum s-a arătat anterior, urmează a se lua act de renunțarea acesteia la soluționarea recursului său.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea recurentei-reclamante la soluționarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr.4369 din data de 26.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.43542/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă "" -
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamanta, împotriva aceleași sentințe, în contradictoriu cu aceeași societate intimată-pârâtă, "" -
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
red. / tehnored.
2 ex. / 10.07.2009
Jud. fond:;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
