Obligație de a face. Decizia 38/2010. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 38/
Ședința publică de la 27 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Luminita Cristea
JUDECĂTOR 2: Anica Ioan
JUDECĂTOR 3: Romeo Jirlăeanu
Grefier - -
-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-
Pentru astăzi fiind amânată soluționarea recursului civil declarat de reclamantul, cu domiciliul în M,-, -ămin etajul 4,.419 județul C împotriva deciziei civile nr. 717/28 nov.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 15.01.2010, când, instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 27.01.2010, când,
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea adresată Judecătoriei Mangalia și înregistrată sub nr.1032/28.06.2005 reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta - - C obligarea pârâtei de a-i vinde garsoniera situată în Municipiul M,- Cămin.A,.4 jud.C în temeiul prevederilor Legii nr.85/1992 și ale Decretului Lege nr.61/1990 republicat.
In motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că la începutul anului 2001 între părți a fost încheiat un contract de închiriere, având ca obiect imobilul mai sus menționat, pentru o perioadă de un an, denumit proces verbal de predare primire a suprafeței locative, arătând că ulterior a fost reînnoit contractul în aceleași condiții, iar reclamantul ocupă și la momentul promovării cererii de chemare în judecată același imobil.
La termenul de judecată din 30.09.2005 pârâta - - Caf ormulat întâmpinare și cerere reconvențională a reclamantului din spațiul locativ mai sus menționat, obligarea acestuia la plata daunelor rezultând din pierderea dreptului de utilizare a locuinței, ca urmare expirării raporturilor de locațiune, la data de 1 sept.2005, obligarea acestuia la plata lipsei de folosință a spațiului deținut fără titlu, calculat dublul valorii chiriei stabilite anterior, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii reconvenționale pârâta - - Caî nvederat instanței de fond că reclamantul nu are calitate procesuală activă de a promova cererea de chemare în judecată, întrucât nu are calitatea de chiriaș a locuinței, pentru a fi îndreptățit la cumpărarea acesteia, situație cunoscută de reclamant încă din anul 2001, acesta beneficiind de servicii de cazare din partea societății, când a încheiat un proces verbal de predare-primire a spațiului locativ și nu un contract de închiriere așa cum prevăd în mod expres dispozițiile legale.
S-a mai arătat că societatea pârâtă nu are calitate procesuală pasivă nefiind titular al dreptului de a înstrăina locuința în litigiu, fiind organizată sub forma unei societăți comerciale pe acțiuni, având ca acționari principali Transilvania și - Auto -, dar și persoane fizice având în întregime capital și active private, obiectul său de activitate fiind oferirea de servicii de cazare ca și activitate comercială și nu în folosul angajaților săi, iar căminul în care locuiește reclamantul precum și terenul aferent acestuia fac parte din activele societății.
S-a mai învederat faptul că acțiunea este inadmisibilă întrucât potrivit fișei de calcul a chiriei întocmită pe baza procesului verbal de predare primire a locuinței reclamantul deține în folosință exclusivă doar o cameră și un hol, pentru că există, prin natura construcției folosință comună pentru camera de baie, grup sanitar și culoar.
Totodată pârâta - - Caf ormulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a APAPS B, arătând că statul român a transferat cota sa deținută asupra activelor deținute al societății către fostul Fond al Proprietății de Stat, devenit ulterior APAPS, iar prin aceasta a exclus accesul chiriașilor la cumpărarea locuințelor intrate în proprietatea privată a unor societăți sau persoane fizice acționare, solicitând ca în situația admiterii cererii de chemare în judecată principală hotărârea să le fie opozabilă și să fie despăgubită corespunzător prejudiciului suferit, prin obligarea de a înstrăina spațiul locativ mai sus menționat.
Prin sentința civilă nr.2045 din 30.11.2005 pronunțată de către Judecătoria Mangalia în dosarul civil nr.1032/2005 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Mangalia și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.
In considerentele hotărârii mai sus menționate s-a arătat că prin art.4 din Codul comerciala fost instituită o prezumție de comercialitate în virtutea căreia devin fapte de comerț toate obligațiile unui comerciant, atât cele contractuale cât și cele care derivă din fapte ilicite sau chiar din lege, iar pârâta are calitatea de comerciant și obligația de a vinde locuința ocupată de către pârâtă are natura unei fapte de comerț subiective, ce atrage incidența jurisdicției comerciale în conformitate cu art.56 și 893 Cod comercial.
Prin sentința civilă nr.164/ din 19.06.2006 pronunțată de către Tribunalul Constanța în dosarul civil nr.442//2006 a fost respins apelul ca inadmisibil, formulat de reclamant împotriva încheierii din 30.03.2006, reținându-se că regula instituită de dispozițiile art.282 al.2 din codul d e procedură care arată că împotriva încheierilor premergătoare se poate face apel odată cu fondul, este de natură imperativă, astfel încât calea de atac promovată în cauză este inadmisibilă.
Prin sentința civilă nr.2081/C/21.11.2007 a Judecătoriei Mangaliaa fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, arătându-se că dreptul dedus judecății rezultă din dispozițiile Legii nr.85/1992, și nu din contractul de închiriere, așa încât sunt aplicabile dispozițiile art.7 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.8813 din 22.05.2008 pronunțată de către Judecătoria Constanța în dosarul civil nr- au fost respinse excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare respectiv a lipsei calității procesuale active a lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiate, precum și cererea principală formulată de reclamantul.
Totodată a fost admisă cererea reconvențională, în parte promovată de către - - cu evacuarea reclamantului din imobilul situat în Municipiul M,-, -ămin,.A,.419, jud.
Totodată a fost respinsă cererea de obligare la plata c/val. lipsei de folosință ca neîntemeiată.
In considerentele sentinței civile mai sus menționate s-a reținut că beneficiul de a cumpăra locuința potrivit dispozițiilor Decretului nr.61/1990 și ale Legii nr.85/1992, precum și obligația persoanei deținătoare de aov inde sunt condiționate în mod esențial de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr.85/1992, respectiv la data de 29.07.2002, iar în ipoteza încheierii contractului de închiriere întocmit ulterior acestei date vânzarea-cumpărarea este reglementată de normele de drept comun, iar nu de cele ale legii speciale, pentru motivul că dispozițiile menite de a asigura protecția socială și principiul echității nu își mai ating scopul.
S-a mai arătat că spațiul locativ ocupat de către reclamant nu se încadrează în prevederile Legii nr.14/1996, iar între părți nu au existat relații de tip angajat angajator, iar ultimul contract de închiriere încheiat a expirat și nu a mai fost prelungit prin acordul părților, iar în cauză nu poate opera tacita relocațiune, sens în care se constată temeinicia cererii reconvenționale privind evacuarea reclamantului din imobil, fără însă fără a fi obligat la plata c/val. lipsei de folosință având în vedere caracterul nedeterminat al acesteia.
Totodată s-a luat act de renunțarea pârâtei-reclamante la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.
Impotriva sentinței civile nr.8813/2008 a Judecătoriei Constanțaa declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr.717/2008 a Tribunalului Constanțas -a respins apelul ca nefondat reținându-se următoarele:
In speță, reclamantul a încheiat cu pârâta - - C procesul verbal de predare a locuinței situată în Municipiul M,-, bloc cămin,.A,.419 jud.C, fără a întocmi un contract de închiriere în formă scrisă cu această societate, termenul de folosire a spațiului locativ fiind de un an, până la 01.09.2005.
Motivele de critică ale hotărârii primei instanțe vizează atât modalitatea de soluționare a cererii de chemare în judecată principală privind obligația de a face, respectiv de a obliga pârâta - - C la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în ceea ce privește locuința situată în Municipiul M,-, -escăruș,.A,.419 jud.C cât și cererea reconvențională formulată de către pârâta reclamanta - -
Dispozițiile art.7 alin.1 din Legea nr.85/1992, reglementează faptul că locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului.
Normele mai sus invocate, reprezintă o excepție de la principiul autonomiei de voință, respectiv a libertății contractuale prevăzute de dispozițiile art.969 cod civil, astfel încât, trebuie aplicate strict la cazurile și condițiile reglementate în mod expres prin actul normativ menționat.
Urmează a se avea în vedere și faptul că, acest act normativ a fost adoptat ca o măsură de protecție pentru chiriașii care ocupau spațiile locative realizate din fondurile statului și care au intrat în proprietatea unităților economice în procesul de privatizare, legea urmărind să rezolve chiar situația celor care, la momentul adoptării acesteia aveau nevoie de o asemenea măsură.
Deși constituia motivul care a determinat încălcarea principiului autonomiei de voință a părților și prin aceasta și limitarea dreptului de proprietate, sub aspectul prerogativei dispoziției a reprezentat o normă de acordare a unor drepturi la cumpărare de către chiriașii beneficiari ai unor asemenea contracte de locațiune la momentul adoptării legii.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art.7 alin.1 din Legea nr.85/1992 se reglementează distinct situația locuințelor ocupate de chiriași în baza contractelor de închiriere perfectate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, întrucât, dacă s-ar accepta punctul de vedere exprimat de către apelanta-reclamantă nu ar mai fi fost necesară prevederea cuprinsă în art.7 alin.5 din Legea nr.85/1992, care se referă la înstrăinarea locuințelor de serviciu, deținute sau construite din fonduri proprii de către unitățile economice și care vânzare se poate realiza numai cu acordul conducerii locatorului respectiv.
Dacă legiuitorul nu intenționa să facă distincție între situația chiriașilor cu contract de închiriere încheiat până la data intrării în vigoare a acestui act normativ de situația titularilor unor contracte de închiriere perfectate ulterior acestui moment, nu ar mai fi reglementat dispoziția menționată în aliniatul 5, al aceluiași articol, s-ar fi referit numai la locuințele construite din fonduri proprii, nu și la cele deținute de unitățile economice.
Astfel, după modificarea Legii nr.85/1992, hotărârea de înstrăinare și condițiile înstrăinării locuințelor de serviciu se poate realiza numai în condițiile art.7 alin.5 deci numai cu acordul unităților economice, iar în lipsa acestui acord, instanțele de judecată nu au posibilitatea să dispună obligarea unităților la înstrăinarea acestor bunuri din patrimoniul lor și respectiv suplinirea acordului de voință al unei părți contractante.
In jurisprudență s-a statuat faptul că titularii contractelor de închiriere a suprafețelor locative construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, încheiate anterior modificărilor aduse prin legea nr.85/1992, prin legea nr.76/1994, pot cere instanței de judecată obligarea unităților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare a suprafețelor locative respective, numai dacă acestea nu sunt locuințe de intervenție.
Prin urmare, dreptul de a cumpăra și respectiv obligația corelativă de a vinde se pot concretiza printr-un contract de vânzare cumpărare a spațiului locativ respectiv, numai în considerarea calității de chiriaș, la momentul intrării în vigoare a legii, contractul de vânzare-cumpărare între unitatea deținătoare și chiriaș fiind guvernat de principiul libertății de voință contractuală, astfel cum este acesta definit de disp.art.969 Cod civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
A dispune obligarea reclamantei la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu reclamanta înseamnă chiar o ingerință în respectarea proprietății unei persoane, ceea ce contravine chiar dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, norme care se aplică cu prioritate.
A lua o măsură în sens contrar înseamnă chiar o limitare a dreptului de dispoziție asupra bunului de către titularul dreptului de proprietate și, instituie de fapt o delimitare a principiului autonomiei de voință a părților, principiu consacrat prin dispozițiile art.969 cod civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
In cauză durata locațiunii încheiate de părți a fost determinată, respectiv pe o perioadă de un an, iar aceasta a expirat prin ajungerea la termen, la începutul anului 2005, fără a mai fi ulterior prelungit prin acordul de voință al părților contractante.
Prin urmare, reclamantului nu îi sunt aplicabile dispozițiile art.7 din Legea nr.85/1992, întrucât la data intrării în vigoare a respectivului act normativ acesta nu era beneficiarul unei locațiuni pentru imobilul în litigiu, valabil încheiată.
Impotriva deciziei civile nr.717/2008 a Tribunalului Constanțaa declarat recurs reclamantul invocând aplicabilitatea-n speță a art.304 pct.9 Cod procedură civilă pentru că:
1. deși s-a probat că garsoniera sa este locuință de serviciu, instanța de fond cât și cea de apel au soluționat și motivat cauza în temeiul deciziei II/29.09.1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie care se referă la înțelesul care trebuie dat expresiei de "locuință de intervenție".
2. prin V/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că prevederile Legii 85/1992 se aplică și contractelor de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.
3. s-a omis a se avea în vedere art.7 alin.5 din Legea nr.85/1992 potrivit căruia beneficiază de prevederile art.7 alin.1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare;
4. Legea 85/1992 a fost adoptată pentru a se respecta unul din principiile de bază ale sistemului nostru de drept - egalitatea cetățenilor în fața legii.
Astfel, cum milioane de cetățeni români au cumpărat locuințele pe care le ocupau în baza Legii nr.5/1973, este firesc ca și cei care au încheiat un contract de închiriere ulterior apariției Legii 85/1992 să aibă aceleași facilități. De altfel prin 5/2008 s-a lămurit această problemă de interpretare a Legii 85/1995;
5. prevederile art.7 alin.8 din lege se referă la locuințele de serviciu, dobândite de către unitățile economice sau bugetare, prin mijloace proprii; Căminul a fost construit în anul 1974, din fondurile statului și a intrat în patrimoniul intimatei-pârâte ca urmare a procesului de privatizare fără nici un fel de investiție din partea acesteia;
In concluziile sale intimata - - a solicitat respingerea recursului
pentru că:
1. soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin 5/2008 nu influențează problema de drept din speță pentru că DL 61/1990 și Legea nr.85/1992 fac referire expresă la vânzarea locuințelor construite din fondurile statului, inclusiv locuințele de serviciu.
Legea 85/1992 a fost modificată prin Legea nr.76/1994 care prevede că locuințele de serviciu destinate închirierii salariaților unităților economice sunt administrate și pot fi înstrăinate potrivit deciziilor consiliilor de administrație. Apoi, textul alin.5 al art.7 din Legea nr.85/1992 modificat prin Legea nr.76/1994 prevede că "unitățile economice sau bugetare pot să dețină . locuințe de serviciu". Ori, așa cum au menționat, recurentul nu a fost niciodată salariatul societății și implicit nici spațiul în discuție nu este locuință de serviciu.
2. 5/2008 face trimitere expresă la locuințele construite din fondurile statului și care și-au menținut acest statut, nicidecum nu au ajuns în proprietatea unor societăți cu capital integral privat.
Statul a înțeles să respecte legile de protecție socială numai până la momentul
la care și-a vândut participațiile la diferitele societăți comerciale, astfel încât aceste măsuri de protecție mai pot fi valabile numai pentru că societățile comerciale, regiile autonome și instituțiile care gestionează în continuare bunuri din domeniul privat al statului.
3. recursul în interesul legii face trimitere la contractul de închiriere, ceea ce-n speță nu regăsim, existând doar un proces verbal de predare-primire, act intern care nu constituie contract de închiriere în sensul art.21 din Legea nr.114/1996.
4. spațiul de locuit în discuție nu este "locuință" în sensul prev. de art.2 din DL 61/1990 pentru că nu are baie, bucătărie și alte dependințe.
De asemenea, Legea nr.114/1996 în Anexa 1 lit.A, B menționează un ansamblu de cerințe minimale pentru ca un spațiu să fie considerat locuință, cerințe neîndeplinite de "camera" din Căminul.
5. raportul de locațiune al recurentului-reclamant a expirat la 31.05.2007, nu a intervenit tacita relocațiune și-n plus nici nu a mai achitat chiria cerută de intimată;
6. se reiterează excepția lipsei calității procesuale active pentru că la data aparițiilor DL 61/1990 și Legii nr.85/1992 titulari ai contractului de închiriere a garsonierei erau alte persoane;
7. nu a formulat cererea de a i se vinde garsoniera, cerere prev. în mod expres de DL 61/1990 - procedură prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată;
Examinând actele și lucrările dosarului se constată că recursul este fondat pentru că instanțele au dat o interpretare eronată dispozițiilor legale incidente în cauză:
Cererea reclamantului recurent de obligare a pârâtei-intimate - CM - C să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru garsoniera din-, -ămin,.A,.4,.49 jud.C, a fost întemeiată pe disp.art.1 alin.1 și art.7 din Legea nr.85/1992 și ale Decretului-Lege nr.61/1990, care au următorul conținut:
Art.1 - "Locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi.
Sunt exceptate de la prevederile alin.1 locuințele care depășesc suprafețele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuințele din fondurile statului și din fondurile unităților economice și bugetare de stat, precum și cele care prezintă, la data vânzării, finisaje superioare, echivalente unor lucrări de artă sau ornamentale deosebite, sau care beneficiază de dotări speciale, cum ar fi: piscină, saună, seră, cramă, bar-vinotecă, cameră frigorifică sau altele asemenea.
De asemenea, sunt exceptate locuințele de protocol care au servit sau servesc demnitarilor sau altor persoane alese sau numite în funcții drept locuințe pe durata exercitării funcției, chiar dacă acestea sunt scoase ulterior din evidența locuințelor de protocol".
Art.7 - "Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului în condițiile Decretului-Lege nr.61/1990 și ale prezentei legi.
De asemenea, vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin.1 și cu respectarea dispozițiilor art.1 alin.3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat.
Locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților cu capital privat sau mixt, vor fi vândute în condițiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr.112/1995.
Evaluarea și vânzarea locuințelor prevăzute la alin.1 și 2 și la art.1 alin.1, pentru care nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a prezentei legi, completate cu prevederile referitoare la coeficienții de uzură din Decretul nr.93/1977, la un preț indexat în funcție de creșterea salariului minim brut pe țară la data cumpărării, față de cel existent la data intrării în vigoare a Legii 85/1992.
Art.1 alin.2 se aplică în mod corespunzător.
de prevederile alin.1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare.
Locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând".
Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 5/2008 dată-n interesul legii a statuat că "dispozițiile Legii nr.85/1992 sunt aplicabile și-n cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.
In considerentele Deciziei 5/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție regăsim enumerate condițiile în care intervine obligația de a vinde ca urmare a interpretării art.1, 7 din Legea nr.85/1992 și anume: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art.7 alin.7 din Legea nr.85/1992.
In speță:
1. Căminul "" a fost construit din fondurile statului anterior anului 1990 (probabil în jurul anului 1975) când pârâta a primit în administrare terenul aferent construcției prin Decizia nr.357/1975 (34 din Dosarul nr.1032/2005 al Judecătoriei Mangalia ).
2. Recurentul este titularul unui contract de închiriere pentru că actele juridice de la dosar: procesul verbal de predare-primire 12292/29.09.2004 și fișa de calcul a chiriei suprafeței locative închiriate (filele 3,4 - dosar 1032/2005 al Judecătoriei Mangalia ) atestă că între părți s-a încheiat un astfel de contract.
Potrivit art.1411 cod civil locațiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosința temporară a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestații, numită chirie.
În actele precizate mai sus regăsim toate elementele unui contract de închiriere (părți, obiectul contractului, lucrul închiriat și prețul etc.) și-n plus în aceste acte se regăsește titulatura specifică unui astfel de act: chiriaș, chirie ceea ce nu mai lasă loc de dubiu.
Referitor la apărarea intimatei că acest contract s-a încheiat pentru o perioadă determinată și-n prezent recurentul nu mai este chiriaș, din analiza textului de lege invocat în speță se constată că interesează calitatea de chiriaș la data introducerii acțiunii. Cum contractul de închiriere s-a încheiat în 29.09.2004 pentru o perioadă de 1 an iar acțiunea a fost introdusă în 28.06.2005 se constată îndeplinită și această condiție.
3. Locuința din speță nu este nici de serviciu, nici de intervenție neexistând vreun act la dosar care să ateste vreun statut special pentru acest spațiu.
Legată de această chestiune este apărarea intimatei precum că în discuție nu este o "locuință" în sensul prev. de art.2 din DL nr.61/1990.
Această apărare nu poate fi primită pentru că însăși intimata a închiriat acest spațiu în ideea că are această destinație.
Faptul că intimata este în prezent o societate privatizată integral, al cărei obiect de activitate constă în prestarea de servicii de cazare pentru spațiile care alcătuiesc activele societății nu înlătură dreptul recunoscut de Legea nr.85/1992 chiriașilor, de a cumpăra locuința închiriată, având în vedere că dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile tuturor societăților comerciale de naționalitate română, indiferent de forma de organizare, de natura capitalului sau de structura acționariatului, atât timp cât locuințele au fost construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.
Caracterul de normă de justiție socială dat de legiuitor Legii nr.85/1992 este recunoscut și de Curtea Constituțională prin numeroase decizii date cu privire la constituționalitatea art.7 alin.1 din acest act normativ (decizia nr.201/14.04.2005 - Of.nr.472/03.06.2005, decizia nr.378/07.07.2005 - Of.nr.798/02.09.2005, decizia nr.525/27.06.2006- Of.nr.626/20.07.2006), decizii în cuprinsul cărora s-a stabilit că în cazul privatizării unităților din ale căror fonduri au fost construite locuințe ce au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr.85/1992, este o obligație in rem (privește locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligație in personam, care ar fi avut în considerare societatea comercială ce a luat naștere pe calea privatizării.
Aceeași instanță a reținut și că, deși dispozițiile art.7 din Legea nr.85/1992 instituie o limitare legală a exercițiului dreptului de proprietate al unităților economice sau al societăților comerciale asupra acestor locuințe, o atare limitare este conformă prevederilor constituționale, aceasta justificându-se din punct de vedere juridic, social și moral, întrucât chiriașii au contribuit la construirea acestor locuințe.
Acest fapt a impus, prin consacrare legală, dreptul chiriașilor de a cumpăra aceste locuințe în condiții privilegiate, soluția legislativă dând expresia obligației constituționale a statului de a asigura condițiile necesare pentru creșterea calității vieții și pentru un trai decent.
Si ultima apărare a intimatei precum recurentul nu ar fi formulat vreo cerere prin care să-și exprime dorința de a cumpăra imobilul în cauză este înlăturată de însuși eschivarea pârâtei de a răspunde la această întrebare cu ocazia interogatoriului ce i s-a luat (48-dosar nr.19765/2007 al Judecătoriei Constanța ).
Față de considerentele de mai sus se constată întrunite condițiile prev. de Legea nr.85/1997 pentru a da curs cererii reclamantului. De aceea, Curtea apreciază că recursul reclamantului este întemeiat și-n baza disp.art.312 alin.I teza II în ref. La art.304 pct.9 Cod procedură civilă va modifica decizia din apel în sensul admiterii apelului, a schimbării în parte a sentinței cu privire la fondul cauzei. In rejudecare se va admite acțiunea reclamantului și va fi obligată pârâta să încheie contract de vânzare-cumpărare cu reclamantul în condițiile Legii 85/1992 și a Decretului Lege nr.61/1990. Totodată se va respinge cererea reconvențională ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil declarat de civil declarat de reclamantul, cu domiciliul în M,-, -ămin etajul 4,.419 județul C împotriva deciziei civile nr. 717/28 nov.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-.
Modifică decizia civilă nr.717/28.XI.2008 a Tribunalului Constanța, astfel:
Admite apelul. Schimbă sentința civilă nr.8813/2008 a Judecătoriei Constanța și-n rejudecare:
Admite acțiunea.
Obligă pe pârâtă să vândă reclamantului locuința din M,-, -ămin,.A,.IV,.419 conform Legii 85/1992 republicată și a Decretului Lege nr.61/1990.
Respinge cererea reconvențională ca nefondată.
Menține soluția instanței de fond în ceea ce privește excepțiile invocate.
Obligă pe pârâtă către reclamant la plata a 521,6 lei reprezentând cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.01.2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - -
Grefier,
- -
Red.LC-26.02.2010
Dact.MH-26.02.2010/9 ex.
Fond: judecător - - Judecătoria Constanța
Apel: judecători: - - Tribunalul Constanța
Președinte:Luminita CristeaJudecători:Luminita Cristea, Anica Ioan, Romeo Jirlăeanu
