Obligație de a face. Decizia 3841/2009. Curtea de Apel Bucuresti

DOSAR NR-

Format vechi nr.1760/2009

ROMANIA

CURTEA DE APEL B

SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILA NR. 3841/

Ședința publică de la 27 mai 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Uță Lucia

JUDECĂTOR 2: Rotaru Florentina Gabriela

JUDECĂTOR 3: Cristescu

GREFIER

*********************

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurentele și - " " SRL, împotriva sentinței civile nr.7734 din data de 11.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.2304/3/LM/2008, având ca obiect:"obligația de a face".

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 20.05.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 27.05.2009, când a dat următoarea decizie.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr.7734 din data de 11.12.2008, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta -; s-a admis excepția prescrierii dreptului de a contesta decizia nr.12/18.02.2008 și, în consecință, s-a respins capătul de cerere menționat și s-a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale aferente perioadei 1 -15.01.2008 și a remunerației cuvenită potrivit contractului de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007, pentru perioada 1.09.2007 - 10.01.2008.

Prin aceeași sentință, s-au respins, ca neîntemeiate, cererea în pretenții cu titlu de despăgubiri materiale, cererea privind obligarea pârâtei de a permite accesul reclamantei la locul de muncă, cererea privind reintegrarea reclamantei în postul deținut anterior concedierii și cererea privind plata despăgubirilor pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării, precum și cererea de obligare a pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanta a fost salariata pârâtei începând cu data de 28.08.2007, în calitate de asistent marketing, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM B cu nr.6663/17.09.2007, iar raporturile de muncă au încetat prin decizia nr.12/18.02.2008, emisă de intimată în baza art.61 lit.a din Codul muncii.

S-a constatat că decizia de concediere a fost comunicată salariatei prin poștă la data de 12.03.2008, la domiciliul indicat de aceasta prin cererea de chemare în judecată, potrivit recipisei.

S-a reținut că această comunicare îndeplinește condițiile prevăzute de art.268 alin.4 din Codul muncii, în sensul că nu s-a putut preda decizia personal reclamantei, deoarece aceasta a lipsit de la domiciliu, potrivit mențiunii aplicate pe înscris, comunicarea făcându-se prin scrisoare recomandată.

S-a ținut seama că decizia de concediere a fost comunicat la data de 12.03.2008 și s-a considerat că cererea de anulare a deciziei a fost formulată la data de 25.09.2008, cu depășirea termenului de 30 de zile de la data comunicării, reglementat de art.268 alin.5 din Codul muncii, dreptul de a contesta actul de concediere fiind prescris.

Pe cale de consecință, cererea privind obligarea paratei de a permite accesul reclamantei la locul de muncă, cererea privind reintegrarea reclamantei în postul deținut anterior concedierii și cererea privind plata despăgubirilor pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării au fost respinse, întrucât acestea au caracter accesoriu față de cererea de anulare a deciziei de concediere, soluția depinzând de soluția pronunțată asupra contestației împotriva deciziei de concediere.

S-a mai reținut din decizia de concediere că reclamanta a lipsit de la locul de muncă începând cu data de 16.01.2008 până la data emiterii deciziei, 18.02.2008.

S-a avut în vedere că pârâta nu a dovedit că și-a îndeplinit obligația prevăzută de art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii și de art.M pct.4 lit.a din contractul individual de muncă, respectiv că a achitat reclamantei drepturile salariale pentru perioada 1 - 15.01.2008, și nici că a achitat drepturile ce rezultă din art.6 din contractul de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007 pentru perioada 1.09.2007 - 10.01.2008, astfel că în baza dispozițiilor legale menționate s-a dispus obligarea pârâtei să achite drepturile menționate.

Restul pretențiilor cu titlu de drepturi salariale pentru perioada ulterioară datei de 15.01.2008 au fost respinse, întrucât rezultă că, începând cu data de 16.01.2008, reclamanta nu a mai prestat muncă în favoarea pârâtei, absentând de la locul de muncă, iar din data de 18.02.2008, raporturile de muncă au încetat.

S-a mai avut în vedere de către instanța de fond că, cererea în despăgubiri morale și materiale este neîntemeiată, întrucât nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile reglementate de art.269 din Codul muncii.

Astfel, pe de o parte, faptele considerate a-i fi produs reclamantei prejudicii morale, constând în violențe, amenințări și injurii la adresa sa, nu pot avea ca autor pe angajator, care este persoană juridică, ci eventual puteau fi săvârșite de salariați ai pârâtei, neexistând temei pentru a atrage răspunderea angajatorului, întemeiată pe contractul individual de muncă.

Pe de altă parte, s-a ținut seama că perioada în care pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a drepturilor salariale este mică raportat la cea invocată de reclamantă, astfel că nu se poate reține că salariatei i s-au produs prejudicii materiale din vina angajatorului, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit în ce au constat prejudiciile produse, simpla depunere la dosar a unor contracte de credit încheiate de reclamantă nefiind de natură să atragă concluzia că aceasta a fost prejudiciată cu suma pretinsă.

Împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către reclamanta și pârâta -, care au criticat-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursul său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6, 7, 8 și 9 pr.civ. recurenta a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere că prin acțiunea introductivă a solicitat obligarea pârâtei la respectarea contractului de muncă, întrucât nu exista nici un motiv de desfacere a acestuia sau vreun motiv ce ar putea duce la concedierea sa.

S-a susținut că emiterea deciziei de concediere în timpul procesului este lovită de nulitate, având în vedere motivul pentru care recurenta a fost nevoită să introducă acțiunea dedusă judecății, acela al izgonirii sale violente din societate și al nepermiterii accesului pentru a-și exercita munca.

S-a învederat că instanța de fond, fără a luat în considerare vreunul din aceste motive or precizările la acțiunea introductivă, a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește decizia de concediere, motivând că dovada comunicării acestei decizii s-a făcut la 12.03.2008, conform unei recipise cel puțin îndoielnice depusă de pârâtă, din care reiese că fusese comunicată la acea dată, în aceeași scrisoare decizia de cercetare disciplinară, o notificare, probabil cea prin care era invitata la cercetare și decizia 12 de desfacere a contractul de muncă pentru absențe nemotivate, toate acestea la 2 luni după introducerea acțiunii deduse judecății.

S-a arătat că instanța de judecată în mod greșit a revenit asupra probelor încuviințate, respingând proba cu martori și considerând suficiente probele din dosar, aceasta măsură nelegală încadrându-se în dispozițiile art. 304 alin. 9 din codul d e procedura civilă, întrucât s-a dat o hotărâre nelegală cu greșita aplicare a legii.

S-a mai susținut că instanța de fond ar fi trebuit să verifice legalitatea actelor angajatorului, iar nu să se limiteze la a constata că anumite documente fuseseră trimise recurentei cu confirmare de primire la o adresa, unde nu au fost niciodată primite, constatând greșit prescris dreptul de a solicita anularea deciziei de concediere, caz în care se impune caseze hotărârea atacată și trimiterea pricinii spre rejudecare instanței de fond, în vederea administrării probatoriilor și pe aceasta excepție, admisă în mod nelegal, fără a se ține cont de înscrisurile și răspunsurile la interogatorii date în cauză.

În al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. 8 pr.civ. recurenta a arătat că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a actului dedus judecații, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acesteia.

Astfel, s-a susținut că deși acțiunea era clară și din probele administrate rezulta că s-a solicitat atât în acțiune cât și în precizarea acțiunii din 15.05.2008, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu luna ianuarie 2008 până la data pronunțării hotărârii judecătorești, instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești doar pentru perioada 1-15 ianuarie 2008, exonerându-l pe angajator de răspundere pentru modalitatea abuzivă, care a culminat cu desfacerea contractul de muncă.

În al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6 pr.civ. recurenta a arătat că instanța de fond, ignorând orice dispoziții legale procedurale sau de drept al muncii, a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care a acordat plata remunerației cuvenita potrivit contractului de cesiune ale drepturilor de autor nr. 4/ 28.08.2007 pentru perioada 1.09.2007-10.01.2008, fără a exista vreo solicitarea a recurentei în ceea ce privește respectarea acestui contract de cesiune drept autor pe perioada angajării.

S-a mai susținut că instanța de fond a respins cererea în pretenții cu titlu de despăgubiri materiale, cererea privind obligarea paratei de a permite accesul reclamantei la locul de muncă, cererea privind reintegrarea reclamantei în postul deținut anterior concedierii și cererea privind plata despăgubirilor pentru perioada cuprinsă între data concedierii și data reintegrării, fără a motiva în vreun fel soluția adoptată.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurenta - SRL a criticat hotărârea primei instanțe pentru următoarele motive:

Instanța de fond a pronunțat o hotărârea lipsită de temei legal, dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât în mod greșit a fost admis capătul de cerere privind obligarea recurentei la plata către reclamantă a drepturilor bănești cuvenite potrivit contractului de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007 pentru perioada 1.09.2007-10.01.2008.

S-a susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că obligația prevăzută în art.6 din contractul de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007 nu a fost îndeplinită de către recurentă pentru perioada 1.09.2007-10.01.2008, de vreme ce achitarea acestor drepturi bănești a fost făcută lunar în perioada 22.09.2007-20.12.2007, sumele de bani cuvenite reclamantei fiind ridicate de aceasta sub semnătură de la casieria societății pârâte.

Totodată, s-a precizat că după data de 20.12.2007, reclamanta nu a mai prestat pentru recurentă nici servicii și nici lucrări în calitate de cedent, conform Cap.2 din contractul de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007 și prin urmare, după această dată - SRL nu mai datorează reclamantei nici o sumă de bani.

Mai mult, s-a invocat că art.2 din Notificarea de reziliere a contractul de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007 stipulează faptul că toate drepturile bănești aferente lucrărilor furnizate de reclamantă până în luna decembrie 2007 inclusiv au fost achitate acesteia, toate obligațiile către bugetul de stat ce decurg din respectivul contract fiind plătite la zi.

S-a învederat că instanța de fond a făcut confuzie între drepturile salariale cuvenite reclamantei conform Contractului individual de muncă și drepturile bănești ale acesteia cuvenite în baza contractului de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007, în fapt, potrivit Cap.6 din acest din urmă contract, remunerația cedentului este datorată de cesionar, respectiv pârâta SRL doar pentru materialele realizate și predate cesionarului în condițiile contractului.

Or, întrucât după data de 20.12.2007, reclamanta nu a mai prestat pentru subscrisa servicii și nici lucrări în calitate de cedent, recurenta nu datorează acesteia nici un fel de remunerație pentru perioada 20.12.2007-10.01.2008 și prin urmare, instanța de fond a interpretat greșit prevederile contractului de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007 încheiat între recurentă și reclamantă.

Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor invocate de către recurente, cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:

Prin decizia nr.12/18.02.2008 emisă de către recurenta - SRL s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al recurentei, în temeiul art.61 lit.a muncii, începând cu data de 18.02.2008, pentru abateri repetate de la regulile stabilite prin contractul individual de muncă la art.H1, respectiv pentru absența nejustificată de la serviciu începând cu data de 16.01.2008 la zi.

Împotriva acestei decizii de concediere s-a formulat contestație de către recurenta la data de 25.09.2008, care prin hotărârea recurată a fost corect respinsă ca fiind tardiv introdusă, de vreme ce a fost depășit termenul legal de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.5 muncii.

Prin înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, recurenta - SRL a făcut dovada faptului că decizia de concediere amintită a fost comunicată recurentei, prin poștă, la data de 12.03.2008, la adresa indicată chiar de către aceasta în prezenta acțiune, respectiv în-,.10,.1,.8,.108, sector 6

Prima instanță a reținut judicios că recurenta - SRL a respectat prevederile art.268 alin.4 muncii, care permit comunicare deciziei de concediere prin scrisoare recomandată, în cazul în care aceasta nu a putut fi predată personal salariatei sancționate disciplinar, fiind lipsă de la domiciliu, astfel cum rezultă din mențiunile efectuate de către poștă (fila 58 dosar fond).

Recurenta a recunoscut, de altfel, în fața instanței de fond, la interogatoriu propus de către recurenta - SRL, faptul că nu a notificat societatea despre schimbarea domiciliului său decât o dată cu cererea de chemare în judecată (întrebarea nr.11) și prin urmare, Curtea reține că angajatorul a comunicat corect decizia contestată la noua adresă a acestei salariate, de care a luat cunoștință la data de 21.02.2008, potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 5.05.2008 (fila 24 dosar fond), când i s-au comunicat cererea de chemare în judecată dedusă judecății și înscrisurile anexate acesteia (copie de pe cartea de identitate a reclamantei și contractul de credit încheiat cu BRD, din care rezultă domiciliul acesteia în-, sector 6 B).

De adăugat că recurenta reclamantă a precizat expres în cererea formulată la data de 25.09.2008 că a luat la cunoștință de decizia de sancționare disciplinară nr.12/18.02.2008 la data de 30.06.2008, când intimata a formulat întâmpinare și a depus la dosarul instanței de fond această decizie, astfel că și în raport de această dată, termenul de 30 de zile în care trebuia contestată deciziei de sancționare disciplinară a fost evident depășit.

Susținerea recurentei potrivit căreia instanța de fond nu a avut în vedere acțiunea introductivă, prin care aceasta a contestat implicit măsura desfacerii contractului de muncă, nu poate fi reținută de către C, întrucât prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 12.01.2008 nu s-a formulat o contestație împotriva deciziei de concediere disciplinară.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive, recurenta reclamantă a solicitat obligarea recurentei pârâte la respectarea contractului de muncă existent între părți, fără a indica în ce concret la care anume clauze contractuale se referă.

Ulterior, prin precizarea cererii la data de 15.05.2008, recurenta reclamantă a solicitat obligarea pârâtei să respecte contractul de muncă, în sensul permiterii accesului la sediul societății prevăzut la pct.D și plata salariului lunar, între 1 și 15 ale lunii, conform pct.J din același contract.

În ceea ce privește obligarea recurentei pârâtei de a permite accesul reclamantei la locul de muncă, prima instanță a respins corect cererea reclamantei, față de cele înscrise în decizia de concediere disciplinară, rămasă definitivă (ca urmare a respingerii contestației formulată împotriva acesteia), potrivit căreia contractul individual de muncă al reclamantei a fost desfăcut disciplinar, pentru lipsa nejustificată a acesteia de la serviciu, cu începere din data de 16.01.2008.

Faptul că recurenta reclamantă nu s-a mai prezentat la serviciu cu începere din 16.01.2008 rezultă în mod clar, din răspunsul acesteia la interogatoriu propus de către recurenta - SRL (întrebarea nr.17), din e-mail său depus la dosarul instanței de fond (fila 17), prin care precizează că data de 15.01.2008 este ultima zi în care s-a prezentat la locul de muncă, precum și din copia condicii de prezență.

Prin urmare, în condițiile în care însăși recurenta reclamantă confirmă că nu s-a mai prezentat la serviciu din data de 16.01.2008, prima instanța a apreciat corect că proba cu martori nu este utilă soluționării cauzei, atunci când a revenit asupra administrării acestui mijloc de probă.

Referitor la convocarea pentru cercetarea disciplinară și la celelalte acte premergătoare deciziei de concediere, prima instanță corect nu a examinat criticile recurentei reclamante, de vreme ce aceasta nu a formulat în termen contestația împotriva deciziei de concediere disciplinară.

În privința motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.8 pr.civ. Curtea reține că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a actului dedus judecății, fără a schimba în vreun fel natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, instanța de fond a avut în vedere că reclamanta a solicitat plata drepturilor salariale începând cu luna ianuarie 2008 și a considerat că aceasta este îndreptățită la plata salariului doar pentru perioada 01.01.2008-15.01.2008, dată până la care s-a prezentat la muncă.

Din actele dosarului rezultă că părțile au purtat o corespondență legată de plata drepturilor bănești, prin care însăși reclamanta a recunoscut plata integrală a salariului pe luna decembrie 2007 și a solicitat doar plata sumei de 1400 lei, conform contractul individual de muncă și contractul de cesiune pentru drepturile de autor, precizând că această sumă reprezintă de fapt o plată în avans a salariului, situație cu care societatea a fost de acord (e-mail din 12.01.2008, fila 40).

Pârâta a fost de acord ca plata avansului conform contractului de muncă să se facă la data de 15.01.2008, iar prin mandatele poștale depuse la dosarul cauzei aceasta a făcut dovada faptului că a pus la dispoziția reclamantei diverse sume de bani, cu titlu de drepturi salariale.

Curtea reține ca fiind neîntemeiată solicitarea recurentei reclamante de plata a drepturilor salariale ulterior datei de 16.01.2008, de vreme ce aceasta nu s-a mai prezentat la serviciu din 16.01.2008 și nu a mai prestat muncă pentru angajator ulterior acestei date, raporturile de muncă dintre părți fiind încetate, potrivit deciziei de concediere disciplinară nr.12/18.02.2008.

Instanța de fond a indicat în hotărârea recurată, potrivit art.261 alin.1 pct.5 pr.civ. motivele de fapt și de drept pentru care a respins cererea în pretenții cu titlu de despăgubiri materiale, cererea privind obligarea pârâtei de a permite accesul la locul de muncă, cererea privind reintegrarea reclamantei în postul deținut anterior concedierii și cererea privind plata despăgubirilor privind plata despăgubirilor cuprinsă între data concedierii și data reintegrării, motiv pentru care Curtea reține ca fiind nefondate criticile recurentei sub aceste aspect.

Referitor la contractul de cesiune de drepturi de autor nr.4/28.08.2007, Curtea constată ca fiind întemeiate susținerile formulate de către recurenți, potrivit cărora prima instanța a dispus în mod greșit plata remunerației pentru perioada 1.09.2007-10.01.2008, de vreme ce pentru acest interval de timp recurenta reclamantă și-a încasat drepturile cuvenite, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 10.01.2008, Curtea reține ca fiind neîntemeiată cererea recurentei reclamante de plata a drepturilor în baza contractului de cesiune amintit, de vreme ce aceasta nu a făcut dovada faptului că a mai prestat în cursul anului 2008 servicii sau lucrări în calitate de cedent, conform cap.2 din acest contract, reziliat de altfel de societatea recurentă.

Ca atare, pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 pr.civ. Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentința recurată, va înlătura mențiunea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești cuvenite potrivit contractului de cesiune a drepturilor de autor nr.4/2007, pentru perioada 1.09.2007 - 10.01.2008, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurentele și - " " SRL, împotriva sentinței civile nr.7734 din data de 11.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.2304/3/LM/2008.

Modifică, în parte, sentința recurată.

Înlătură mențiunea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești cuvenite potrivit contractului de cesiune a drepturilor de autor nr.4/2007, pentru perioada 1.09.2007 - 10.01.2008.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 27.05.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - -

-

GREFIER

Red.:

Dact.: /2ex.

26.06.2009

Jud. fond:;

Președinte:Uță Lucia
Judecători:Uță Lucia, Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Obligație de a face. Decizia 3841/2009. Curtea de Apel Bucuresti