Obligație de a face. Decizia 397/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (124/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.397.
Ședința publică de la 26 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Stere Learciu
JUDECĂTOR 2: Claudiu Marius Toma
JUDECĂTOR 3: Corina
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurentul reclamant, împotriva deciziei civile nr.1130 A din 16.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - obligația de a face.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 19.02.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 26.02.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, sub nr.15674/301/18.12.2007, reclamantul, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că apartamentul nr.12 din-,.34A,.2, sector 3, ocupat de reclamant în calitate de chiriaș nu face parte din categoria de "locuință socială"; în temeiul art.1 din Legea nr.85/1992 să fie obligată pârâta să vândă cu plata integrală sau în rate, la cererea reclamantului, apartamentul nr.12, precum și cota indiviză din părțile de folosință comună și din terenul aferent, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că a încheiat cu Primăria Municipiului B prin SC AL SA contractul de închiriere pentru suprafețele cu destinație de locuință nr.2441/03.07.1996 pentru apartamentul nr.12 situat în B, - - nr.110,.34A,.2, sector 3, repartizat cu mențiunea protecție socială contractul a fost prelungit la data de 30.07.2001 și respectiv la 18.04.2004.
Prin acțiune s-a mai arătat că din adresa comunicată de Primăria Municipiului B - Direcția Generală de Investiții, rezultă că blocul, în care se află apartamentul pe care-I deține reclamantul a fost finalizat de către în baza HG nr.391/1993 și a OG nr.19/1994, fiind realizat din fondurile bugetului de stat, altele decât cele destinate construirii de locuințe sociale. Pentru apartamentul nr.12, s-a încheiat contract de închiriere în baza Legii nr.5/1873 purtând mențiunea "protecție socială".
Reclamantul arată că acest concept de "locuință socială" a fost introdus pentru prima dată în legislația română prin HG nr.391/1993, iar prin art.14 din Normele metodologice de aplicare a OG nr.19/1994 se arată că "Autoritățile publice locale, pot aproba ca din locuitele astfel realizate să rețină un număr de locuințe pentru realizarea unor probleme sociale deosebite". Între data publicării În Monitorul Oficial a Normelor metodologice (19.04.1994) și data intrării în vigoare a Legii nr.114/1996 nu a mai existat nici o altă reglementare a conceptului de "locuință socială". În această perioadă a fost încheiat contractul de închiriere a apartamentului nr.12, astfel încât acesta nu poate avea statutul de locuință socială reglementată de Legea nr.114/1996 și Legea nr.213/1998.
Mai arată reclamantul că în aplicarea dispozițiilor art.14 din Normele de metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor OG nr.19/1994, aprobarea ca din locuințe să se rețină un număr pentru realizarea unor probleme sociale se face numai printr-o Hotărâre a Consiliul General al Municipiului B, în lipsa unei Hotărâri a Consiliul General al Municipiului B, apartamentul nr.12 din blocul 34A nu poate fi trecut în categoria de locuință socială, iar simpla mențiune trecută cu pixul pe contractul de închiriere nu poate schimba statutul locuinței.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.20, 28 din Decretul - Lege nr.61/1990, art.1 din Legea nr.85/1992.
La data de 16.01.2008, pârâtul Municipiul B, prin Primar General, a depus prin serviciul registratură, întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitate primului capăt de cerere, arătând că statutul de locuință se schimbă numai prin Hotărâre dată de Consiliul General al Municipiului B, iar statul nu poate fi obligat să vândă, cu atât mai mult cu cât Legea nr.114/1996 interzice vânzarea locuințelor sociale.
Prin întâmpinare pârâtul a mai solicitat respingerea celorlalte capete de cerere, ca neîntemeiate arătând că blocul are destinația de locuințe sociale, fiind finalizat de către Primăria Municipiului B prin Primarul General în baza HG nr.391/1993, iar statutul acestuia fiind reglementat ulterior de Legea nr.114/1996 și nr.213/1998.
Prin sentința civilă nr.3313/31.03.2008, Judecătoria Sector 3 Baa dmis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului Municipiului B prin Primarul General să vândă reclamantului apartamentul nr.12 situat în B, - -, nr.110,.34A,.2, sector 3 și cota indiviză din părțile de folosință comună și din terenul aferent, cu plata integrală sau în rate la cererea reclamantului chiriaș, respingând capătul 1 de cerere ca inadmisibil.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
În fapt, reclamantul ocupă apartamentul nr.12 situat în imobilul din B, - - nr.110,.34A,.2, sector 3, în baza contractului de închiriere nr.2441/03.07.1996 încheiat cu pârâtul Municipiul B, prin mandatar AL (filele 9-12), contract ce conține mențiunea "protecție socială". Ulterior între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr.-/10.06.2004 pentru același apartament (filele 13-17) ce conține mențiunea "protecție socială". Instanța a reținut că primul contract de închiriere s-a încheiat în baza Legii nr.5/1973. de locuință socială a fost introdus prin HG nr.391/1993 privind asigurarea resurselor financiare pentru reluarea procesului investițional la blocurile de locuințe aflate în diferite stadii de execuție.
Din adresa nr.674/288/29.02.2008 emisă de Primăria Municipiului B - Direcția Generală de Dezvoltare Investiții și Planificare rezultă ca blocul V 34A a fost recepționat prin procesul - verbal nr.145/31.12.1994, fiind finanțat din fonduri de stat, iar locuințele nu au avut destinația de locuință protecție socială, ci de locuințe repartizate. Faptul că blocul 34A din- conține locuințe repartizabile reiese și lista lucrărilor recepționate pe luna decembrie 1994 în care se menționează distinct lista locuințelor repartizate, în care este menționat și blocul 34A de pe - - nr.110 (fostă ) și lista locuințelor cu destinația de protecție socială. Art.1 din Legea nr.85/1992 prevede că locuințele construite din fondurile statului, pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata în întregime sau în rate a prețului, în condițiile Decretului nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe din fondurile statului.
Conform art.14 din Norma 1970/1994 pentru aplicarea prevederilor OG nr.19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, în vigoare la data recepționării blocului în care se află și apartamentul în litigiu autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de prevederile Legii administrației publice locale nr.69/1991, pot aproba ca din locuințele astfel realizate să rețină un număr de locuințe, pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite.
Art.20 lit.g din Legea nr.69/1991 a administrației publice locale în vigoare la data încheierii contractului, prevede că administrarea domeniului public al orașelor este o atribuție a consiliului local, iar, conform art.29 alin.1 din lege, consiliul local, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin adoptă hotărâri. Prin urmare s-a reținut că, pentru ca apartamentul în care locuiește reclamantul să fie locuință socială trebuia să existe o hotărâre a Consiliului local prin care, la momentul încheierii contractului de închiriere sau ulterior, locuinței să-i fie atribuit acest statut.
Este adevărat că art.47 din Legea nr.114/1996 interzice vânzarea locuințelor sociale, dar în speță este contestat tocmai acest statut de locuință socială al apartamentului locuit de reclamant.
Instanța nu a putut reține susținerile pârâtei Primăria Municipiului B potrivit cărora, înainte de Legea nr.114/1996 toate locuințele construite din fondul locativ de stat au destinația de locuințe sociale, dacă nu e prevăzută în mod expres o altă destinație, deoarece, după cum s-a arătat, statutul de locuință socială a unui imobil, chiar sub imperiul reglementării anterioare Legii nr.114/1996, trebuia declarat printr-o hotărâre a Consiliului local, iar în speță pârâta nu a demonstrat existența unei astfel de hotărâri. Faptul că pe contractul de închiriere există mențiunea "protecție socială", precum și cuantumul chiriei plătit de reclamantă, nu sunt suficiente pentru a atribui apartamentului acest statut sau statutul de locuință socială, deoarece nu există un act administrativ al autorităților locale în acest sens.
Simpla mențiune efectuată pe contractul de închiriere, precum și includerea imobilului de locuințe (.34 A) pe o listă întocmită de Serviciul prognoză, pregătirea investițiilor și relații contractuale referitoare la blocurile propuse a fi realizate ca locuințe pentru protecția socială (fila 42), nu sunt suficiente pentru a schimba destinația și situația juridică a unei locuințe ca fiind locuință socială.
La momentul recepționării blocului erau aplicabile dispozițiilor Legii nr.85/1992 și cele ale HG nr.391/1993, iar ceea ce conferă unei anumite locuințe caracterul de "locuință socială" nu este mențiunea aplicată pe contractul de închiriere ci îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, și anume să fie construită din fondurile statului și să aibă destinația de locuință socială stabilită de autoritatea administrativă competentă.
În speță nu s-a făcut dovada că imobilul a fost destinat locuințelor sociale, neexistând nici un act normativ sau decizie administrativă care să stabilească acest caracter locuinței, așa cum cer dispozițiile art.20.g și art.18 alin.1 din Legea nr.69/1991. Potrivit art.111 Cod procedură civilă, partea care are interes poate să facă cererea pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Textul legal menționat consacră principiul subsidiarității acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, în sensul că atunci când partea are deschisă acțiunea în realizare, acțiunea în constatare este inadmisibilă.
În cauza de față reclamantul, care solicită instanței să constate că apartamentul nr.12 din-,.34A,. 2, sector 3, nu face parte din categoria de "locuință socială" are la îndemână acțiunea în realizarea acestui drept (obligația de a face) cale de care a și uzat, iar această împrejurare ține de temeinicia sau netemeinicia acțiunii.
Împotriva acestei hotărâri la data de 14.05.2008 Municipiul B prin Primarul General a declarat apel criticând sentința ca nelegală și netemeinică.
În motivarea apelului se arată că, este greșită soluția instanței de fond prin care s-a admis acțiunea pentru următoarele considerente: prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea Municipiului B prin Primarul General la vânzarea către aceasta a apartamentului nr.12 situat în B,-,.34 A,.2, sector 3.
Consideră că instanța în mod greșit a admis acțiunea reclamantului, deoarece acțiunea are caracterul unei obligații de a face, astfel că excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3 este întemeiată. Se învederează instanței faptul că prin art.5 din Codul d e procedură civilă este înscrisă dispoziția de principiu în materie de competență teritorială potrivit căreia instanța competentă este instanța de la sediul pârâtului.
Competența teritorială este competența comună, dar obișnuită, fiind determinată potrivit principiului forum re, adică cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în circumscripția căreia își are domiciliul sau sediul pârâtul. Or, sediul instituției este în Bulevardul nr.47, sectorul 5, astfel că, competent să judece această cerere este Judecătoria Sector 5
Pe fondul cauzei, solicită a se observa că deși reclamantul locuiește în continuare în apartamentul în litigiu în baza unui contract de închiriere și a achitat atât chiria restantă cât și cotele la întreținere, acest fapt nu instituie obligativitatea în sarcina statului de a vinde bunul său dacă nu dorește. Ori, statul, în calitate de proprietar al apartamentului nu poate fi obligat a-I vinde către reclamantă pe motiv că acestea îI ocupă cu chirie sau pentru că face parte din locuințele construite din fondul locativ de stat. Statul poate construi locuințe, însă nu poate fi obligat a le vinde, dacă nu dorește acest lucru. În sens contrar, s-ar încălca dreptul de proprietate al statului asupra apartamentului, care este garantat de constituție fără a se face distincție cu privire la proprietar statul sau orice altă persoană. Cum dreptul de proprietate al persoanelor fizice asupra imobilelor pe care le dețin este garantat ar fi inadmisibil ca să se facă diferențe în raport de deținătorul acestui drept.
Face precizarea că potrivit art.971 cod civil "în contractele care au obiect translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților -", astfel că lipsa consimțământului duce la nulitatea actului juridic încheiat. Mai mult decât atât, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.85/1992 aceste imobile construite din fondul locativ de stat pot fi cumpărate de către titularii contractelor de închiriere. De asemenea, potrivit art.1 din Decretul - Lege nr.61/1990 întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde aceste locuințe, în nici un caz că sunt obligate a vinde aceste apartamente.
Așadar, se poate observa că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea statului la vânzarea către reclamante a apartamentului în litigiu, în condițiile în care statul în calitate de proprietar a refuzat să vândă bunul său.
Consideră cererea de chemare în judecată neîntemeiată, motivat de faptul că obligarea proprietarului la înstrăinarea bunului ce îi aparține poate fi determinată numai de existența unei obligații convenționale sau legale în sarcina acestuia, în caz contrar neputându-se aduce atingere dreptului de proprietate.
Prin decizia civilă nr.1130 A/16.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă s-a admis apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul B prin Primar General; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că: respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la vânzarea imobilului.
Pentru a pronunța această decizie civilă s-a motivat că, în conformitate cu pct.2 alin.final din Anexa 6 la HG nr.391/1993, ca și potrivit art.49 din Legea nr.114/1996, prin definiție, locuința socială nu poate fi schimbată, înstrăinată, subînchiriată, decât în condițiile stabilite de proprietar.
Împotriva deciziei civile de mai sus a formulat recurs recurentul - reclamant, care în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă critică următoarele:
- intimata nu a făcut dovada că apartamentul (blocul) ar fi fost edificat din fonduri speciale și nici dovada că ulterior construirii, proprietarul ar fi trecut locuințele în categoria "locuințe sociale";
- prin adrese aflate la dosar, intimata - pârâtă a recunoscut că blocul în cauză nu face parte din categoria locuințelor sociale.
Analizând motivele invocate, precum și probele administrate, Curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
În fapt, reclamantul ocupă apartamentul nr.12, situat în imobilul din B, - - nr.110,.34 A,.2, sector 3, în baza contractului de închiriere nr.2441/03.07.1996 încheiat cu pârâtul Municipiul B, prin mandatar SC Al SA (filele 9-12 dosar fond), contract ce conține mențiunea "protecție socială".
Ulterior, între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr.-/10.06.2004 pentru același apartament (filele 13-17 dosar fond ) ce conține mențiunea "protecție socială".
Curtea reține că primul contract de închiriere s-a încheiat în baza Legii nr.5/1973.
de locuință socială a fost introdus prin HG nr.391/1993 privind asigurarea resurselor financiare pentru reluarea procesului investițional la blocurile de locuințe aflate în diferite stadii de execuție.
Din adresa nr.674/288/29.02.2008 emisĂ de Primăria Municipiului B - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare rezultă că blocul V 34A a fost recepționat prin procesul - verbal nr.145/31.12.1994, fiind finanțat din fonduri de stat, iar locuințele nu au avut destinația de locuința - protecție socială, ci de locuințe repartizate. Faptul că blocul 34A din- conține locuințe repartizabile reiese și lista lucrărilor recepționate pe luna decembrie 1994 în care se menționează distinct lista locuințelor repartizate, în care este menționat și blocul 34A de pe - - nr.110 (fostă ) și lista locuințelor cu destinația de protecție socială.
Art.1 din Legea nr.85/1992 prevede că locuințele construite din fondurile statului, pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata în întregime sau în rate a prețului, în condițiile Decretului nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe din fondurile statului.
Conform art.14 din Norma 1970/1994 pentru aplicare a prevederilor OG
nr.19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, în vigoare la data recepționării blocului în care se află și apartamentul în litigiu autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de prevederile Legii administrației publice locale nr.69/1991, pot aproba ca din locuințele astfel realizate să rețină un număr de locuințe, pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite.
Art.20 lit.g din Legea nr.69/1991 a administrației publice locale în vigoare la data încheierii contractului, prevede că administrarea domeniului public al orașelor este o atribuție a consiliului local, iar, conform art.29 alin.1 din lege, consiliul local, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin adoptă hotărâri. Prin urmare, se va reține că, pentru ca apartamentul în care locuiește reclamantul să fie locuință socială trebuia să existe o hotărâre a Consiliului local prin care, la momentul încheierii contractului de închiriere sau ulterior, locuinței să-i fie atribuit acest statut.
Este adevărat că art.47 din Legea nr.114/1996 interzice vânzarea locuințelor sociale, dar în speță este contestat tocmai acest statut de locuință socială al apartamentului locuit de reclamant.
Instanța nu va putea reține susținerile pârâtei Primăria Municipiului B potrivit cărora, înainte de Legea nr.114/1996 toate locuințele construite din fondul locativ de stat au destinația de locuințe sociale, dacă nu e prevăzută în mod expres o altă destinație, deoarece, după cum s-a arătat, statutul de locuință socială a unui imobil, chiar sub imperiul reglementării anterioare Legii nr.114/1996, trebuia declarat printr-o hotărâre a Consiliului local, iar în speță pârâta nu a demonstrat existența unei astfel de hotărâri. Faptul că pe contractul de închiriere exista mențiunea "protecție socială", precum și cuantumul chiriei plătit de reclamantă, nu sunt suficiente pentru a atribui apartamentului acest statut sau statutul de locuință socială, deoarece nu există un act administrativ al autorităților locale în acest sens.
Simpla mențiune efectuată pe contractul de închiriere, precum și includerea imobilului de locuințe (.34 A) pe o listă întocmită de Serviciul prognoză, pregătirea investițiilor și relații contractuale referitoare la blocurile propuse a fi realizate ca locuințe pentru protecția socială (fila 42), nu sunt suficiente pentru a schimba destinația și situația juridică a unei locuințe ca fiind locuință socială.
La momentul recepționării blocului erau aplicabile dispozițiile Legii nr.85/1992 și cele ale HG nr.391/1993, iar ceea ce conferă unei anumite locuințe caracterul de "locuință socială" nu este mențiunea aplicată pe contractul de închiriere ci îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, și anume să fie construită din fondurile statului și să aibă destinația de locuință socială stabilită de autoritatea administrativ competentă.
În speță nu s-a făcut dovada că imobilul a fost destinat locuințelor sociale, neexistând nici un act normativ sau decizie administrativă care să stabilească acest caracter locuinței, așa cum cer dispozițiile art.20.g și art.18 alin.1 din Legea nr.69/1991.
Potrivit art.111 Cod procedură civilă, partea care are interes poate să facă cererea pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Textul legal menționat consacră principiul subsidiarității acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, în sensul că atunci când partea are deschisă acțiunea în realizare, acțiunea în constatare este inadmisibilă.
În cauza de față reclamantul, care solicită instanței să constate că apartamentul nr.12 din-,.34A,. 2, sector 3, nu face parte din categoria de "locuință socială" are la îndemână acțiunea în realizarea acestui drept (obligația de a face) cale de care a și uzat, iar această împrejurare ține de temeinicia sau netemeinicia acțiunii.
Pentru aceste considerente, Curtea urmează să admită recursul, să modifice decizia recurată, să respingă apelul ca nefondat și să mențină ca legală și temeinică soluția instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr.1130 A/16.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL.
Modifică decizia recurată.
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, împotriva sentinței civile nr.3313/31.03.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3
Menține ca legală și temeinică soluția instanței de fond.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
.
2 ex./10.03.2009
TB-5 -;
Jud.3 -
Președinte:Stere LearciuJudecători:Stere Learciu, Claudiu Marius Toma, Corina
