Obligație de a face. Decizia 4206/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1662/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4206/
Ședința publică din data de 09 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulate de către contestatoarea - " " SRL împotriva deciziei civile nr.1176 din data de 25.02.2009 pronunțate de către Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.6694/2008), în contradictoriu cu intimata - având ca obiect "obligația de a face".
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns: contestatoarea - " " SRL prin consilier juridic dnul cu împuternicire atașată la fila 15 dosar, lipsind intimata.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că pentru termenul de azi s-a atașat dosarul de fond nr- (format vechi nr.6694/2008) al Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în care s-a pronunțat decizia civilă nr.1176/R din data de 25.02.2009, decizie atacată cu contestație în anulare și care face obiectul cererii deduse judecății.
Contestatoarea - " " SRL prin consilier juridic întrebată fiind, arată că nu mai are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul contestatoarei prin reprezentant în susținerea motivelor contestației în anulare formulate în cauză.
Contestatoarea - " " SRL prin consilier juridic având cuvântul arată că motivele cererii deduse judecății se încadrează pe dispozițiile art.318 teza a II a Cod proc. civ. întrucât instanța de recurs nu s-a pronunțat pe anumite aspecte, însă lasă soluționarea acestei contestații la aprecierea instanței.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art. 150 Cod proc. civ. și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1176/R/25.02.2009, Curtea de Apel București -Secția a VII-a respins excepțiile necompetenței materiale de soluționare în fond a cauzei și tardivității, ca neîntemeiate.
A constatat nul recursul declarat de recurenta - " " SRL împotriva sentinței civile nr.5348 din 10.07.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6590/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata.
În considerente a reținut că potrivit art. 67 din Legea nr. 167/1999, sunt conflicte de drepturi conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă, iar potrivit art. 2 alin. 1 lit. c cod proc. civilă, tribunalul judecă în primă instanță conflictele de muncă.
În speță, din analiza acțiunii pendinte rezultă că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligație de a face și plata de despăgubiri izvorâte din executarea și încetarea raportului de muncă dintre părți, indicând ca temei de drept art. 269 Codul Muncii și nu art. 8 din Decretul nr. 92/1976.
Ca atare, litigiul în care fostul angajat solicită plata unor despăgubiri materiale și morale pentru neexecutarea unor obligații la încetarea contractului de muncă este în competența de soluționare în primă instanță a tribunalului.
În privința Decretului nr. 92/1976 invocat de către recurentă, Curtea a reținut că acest act normativ este în vigoare, norma tranzitorie de valabilitate prevăzută de art. 296 Codul muncii fiind prorogată până la data de 31.12.2010, conform OUG nr. 148/2008. Dispozițiile procedurale reglementate prin acest act normativ la art. 8 alin. 2 în sensul că, în cazul neeliberării carnetului la încetarea activității, titularul carnetului de muncă se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea care a luat măsura respectivă, în termen de 30 de zile de la data comunicării, nu sunt aplicabile în speță, întrucât acțiunea are ca și capăt principal de cerere, obligarea angajatorului la plata de despăgubiri materiale și morale în temeiul dispozițiilor art. 269 Codul Muncii pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin atitudinea acestuia la încetarea raporturilor juridice de muncă și nu doar constatarea unui refuz de neeliberare a carnetului de muncă, operând astfel prorogarea de competență în favoarea tribunalului.
Prin urmare, în cauză nu este incident nici termenul de 30 de zile de formulare a plângerii, prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 92/1976 de vreme ce s-a solicitat angajarea răspunderii societății în baza art. 269 Codul Muncii, pentru prejudiciul material suferit de reclamantă, temei de drept indicat în petitul acțiunii și analizat de către instanța de fond în considerentele hotărârii și care atrage atât competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, cât și calificarea acțiunii ca fiind un conflict de drepturi, despăgubirile putând fi pretinse în termenul prevăzut de art. 283 lit. c Codul Muncii, respectiv în 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Reclamanta nu a învestit instanța cu o plângere propriu-zisă împotriva refuzului angajatorului de a elibera carnetul de muncă, împrejurare ce ar fi presupus soluționarea cauzei în primă instanță de către judecătorie într-un termen de 30 de zile, ci cu o acțiune în răspundere patrimonială pentru nerespectarea obligației de înmânare a carnetului de muncă ce presupune verificarea îndeplinirii condițiilor de angajare a acestei răspunderi, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, gradul și întinderea vinovăție analizat în condițiile răspunderii civile contractuale.
În speță, tribunalul a cercetat îndeplinirea acestor condiții având deplină jurisdicție în ceea ce privește instituția răspunderii patrimoniale.
Față de aceste considerente, Curtea a respins excepțiile invocate și a constatat nulitatea recursului, în baza art.306 al.1 Cod pr. civilă, dat fiind că hotărârea a fost comunicată intimatei la sediul ales la 25.07.2008, așa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 85 dosar fond, iar recursul a fost motivat la 22.01.2009, cu depășirea termenului legal de 10 zile de la comunicarea hotărârii prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999 coroborat cu art. 303 alin.1 Cod pr.civilă, potrivit căruia recursul se motivează prin cererea de recurs sau în termenul prevăzut de lege pentru declararea recursului. În consecință, Curtea nu a mai analizat criticile recursului ce vizează fondul cauzei, câtă vreme acestea au fost formulate cu depășirea termenului legal.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII- Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, sub nr-, contestatoarea - " " SRL, a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1176/R/25.02.2009, pronunțate de această instanță, în dosarul nr-.
Contestatoare a arătat că atât instanța de fond, cât și instanța de recurs au respins în mod greșit excepția necompetenței materiale, interpretând în mod eronat dispozițiile art.296 alin. 2 și ar. 281 teza finală din Codul Muncii.
Astfel, art. 296 alin 2 din Codul Muncii prevede că "vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2008 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanța judecătorească competentă să soluționeze conflictele de muncă; cererile de reconstituire formulate anterior datei abrogării Decretului nr. 92/1976 se vor soluționa potrivit dispozițiilor acestui act normativ", respectiv Decretul nr. 92/1976.
Prin urmare, acest articol nu se referă la obligația angajatorului de a elibera carnetul de muncă titularului, astfel cum a reținut instanța de fond, ci la posibilitatea persoanelor care nu posedă carnet de muncă de a se adresa instanțelor judecătorești competente să soluționeze conflictele de muncă în vederea reconstituirii vechimii în munca (respectiv refacerea acestora în caz de distrugere, pierdere, etc), reglementată înainte și după data abrogării Decretului nr.92/1976. Astfel, având în vedere faptul că Decretul nr.92/1976 la art. 9 prevede că "în caz de furt, pierdere sau distrugere a carnetului de muncă, se va elibera celui în cauză un carnet de muncă duplicat, de către unitatea la care acesta a lucrat sau lucrează" și faptul că acest Decret urmează a fi vigoare până la sfârșitul anului 2008, Codul Muncii vine și acoperă această situație reglementând la art. 296 alin. 2 că "după data abrogării Decretului nr.92/1976, vechimea în muncă stabilita până la data 31 decembrie 2008 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanța judecătorească competentă să soluționeze conflictele de muncă, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existența raporturilor de muncă". În partea finala a aceluiași articol, se prevede că "cererile de reconstituire formulate anterior datei abrogării Decretului nr. 92/1976, se vor soluționa potrivit dispozițiilor acestui act normativ", respectiv potrivit Decretului nr.92/1976.
Astfel, Codul Muncii la art. 296 al. 2 reglementează aceeași situație, respectiv posibilitatea de reconstituire a vechimii în muncă persoanelor care nu posedă carnet de muncă, în funcție de data abrogării Decretului nr.92/1976, respectiv prevede pe de-o parte că după data abrogării Decretului nr.92/1976, persoanele care nu posedă carnet de muncă au posibilitatea reconstituirii vechimii în muncă prin cererea adresată instanțelor judecătorești să soluționeze conflictele de muncă și pe de altă parte prevede că anterior abrogării Decretului, cererile de reconstituire se vor soluționa potrivit dispozițiilor acestui Decret, respectiv prin aplicarea art. 9 mai sus menționat.
Recurenta solicită instanței să observe că obligația angajatorului de a elibera carnetul de muncă titularului este prevăzuta la art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 ("la încetarea activității sau în caz de transferare, carnetul de muncă se înmânează titularului, completat cu toate înscrierile la zi") acesta fiind și capătul principal al cererii de chemare în judecată formulata de intimata-reclamanta.
Situația în cazul neeliberării carnetului de muncă la încetarea activității este prevăzută de art. 8 alin. 2 din același Decret în cazul neeliberării carnetului de muncă la încetarea activității, titularul carnetului de muncă se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei rază teritoriala își are sediul unitatea care a luat măsura respectivă, totodată recurenta solicită instanței să observe că cererea de chemare în judecată introdusă de intimata este anterioara datei abrogării Decretului nr. 92/1976.
Astfel, întrucât Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă la art. 8 alin. 2 și art. 4 reglementează în mod special cazul de față, derogând de la dispozițiile de drept comun, (potrivit regulii "specialia generalibus derogant") rezultă indubitabil că acesta trebuia soluționat potrivit dispozițiilor prevederilor acestui Decret.
Pornind de la premisa că instanța de fond a interpretat în mod corect prevederile art. 296 alin. 2 Codul muncii în sensul în care acest articol se referă la obligația angajatorului de a elibera carnetul de muncă titularului, se desprind următoarele:
de față se încadrează în partea finală a art. 296 alin. 2 referitoare la cererile de reconstituire formulate anterior abrogării Decretului nr.92/1976, întrucât cererea intimatei a fost introdusă anterior abrogării Decretului nr.92/1976.
Cererea de reconstituire formulata nr. 92/1976, întrucât la acesta se referă prevederea finală a art. 296 alin. 2, decret care reglementează special situația neeliberării carnetului de muncă la încetarea activității titularului, respectiv se impune aplicarea art. 8 alin. 2, Decretul nr.92/1976.
Coroborând dispozițiile art. 105 Cod procedură civilă, care prevede că "Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule" cu dispozițiile art. 159 Cod pr. civ conform căruia "necompetenta este de ordine publica când pricina nu este de competența instanței judecătorești", rezultă aplicarea art. 108 pr civ care prevede că:
Nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii.
Recurenta solicită instanței de judecată să observe că atât timp cât competentă în soluționarea litigiului pe fond era Judecătoria și nu Tribunalul, Curtea de Apel nu a fost competentă material să judece recursul promovat de - SRL, competent material pentru judecarea căii de atac era Tribunalul București. Astfel, sunt întrunite cerințele art. 317, punctul 2, respectiv "hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publica privitoare la competență". Chiar dacă după abrogarea Decretului nr.92/1976 competent în judecarea litigiului a devenit Tribunalul București, la data pronunțării sentinței, respectiv 10.07.2008 competentă să judece cauza și să pronunțe sentința a fost Judecătoria. Prin urmare, recurenta solicită admiterea excepției necompetenței materiale și trimiterea dosarul spre judecare instanței competente.
În cazul în care instanța va respinge excepția, recurenta solicită ca în temeiul art. 317 alin. 2 si 318 Cod proc civ să procedeze la judecarea cauzei având în vedere următoarele:
Privitor la excepția tardivității, instanța de recurs a respins-o ca neîntemeiată. Curtea de Apel a procedat în mod eronat când a respins aceasta excepție. Recurenta o consideră întemeiată pentru următoarele motive: instanța de fond a respins această excepție în mod cu totul bizar și eronat, considerând că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 curge de la data comunicării refuzului angajatorului de eliberare a carnetului de muncă, deși o asemenea comunicare privind refuzul recurentei de a elibera carnetul de muncă reclamantei nu există în cauză.
Astfel, societatea recurentă a fost și este în imposibilitatea de a dovedi o asemenea comunicare, întrucât nu a refuzat nici un moment predarea carnetului de muncă reclamantei.
La dosarul cauzei exista dovada refuzului de către reclamanta de a primi carnetul de muncă, respectiv procesul-verbal din data de 20 noiembrie 2007 încheiat de departamentul de resurse umane al companiei. În aceste condiții, recurenta a apreciat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 trebuie calculat de la data refuzului reclamantei de a intra în posesia carnetului său de muncă, respectiv data de 20.11.2007, data procesului-verbal de constatare a refuzului intimatei-reclamante de a primi carnetul de muncă și nu de la data comunicării refuzului recurentei de a elibera acesteia carnetul său de muncă, întrucât recurenta nu a refuzat eliberarea carnetului său de muncă, acesta fiind și motivul pentru care nu există în cauză un asemenea refuz, după cum a reținut și instanța de fond.
Astfel, potrivit art. 103 pr. civ "Neexercitarea oricărei căii de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea."
- SRL a predat carnetul de muncă către reclamanta-intimata în fața instanței de recurs - Curtea de Apel București - în ședința publică din data de 25.02.2009.
Astfel, instanța de fond a reținut că la încetarea raporturilor de muncă, respectiv la data de 06.11.2007, după emiterea deciziei de încetare a contractului individual de muncă și efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantei, societatea recurentă nu a procedat la eliberarea carnetului de muncă al reclamantei. Această motivație este total eronată și contradictorie, fiind imposibil de realizat, întrucât raporturile de muncă ale intimatei-reclamantei cu societatea recurentă au încetat la data de 06.11.2007, data emiterii deciziei de concediere, iar data comunicării acesteia către intimată este data de 09.11.2007, astfel că era imposibilă eliberarea carnetului de muncă la data de 06.11.2001, data încetării activității, întrucât decizia de concediere se transmite către Inspectoratul Teritorial d e Muncă în vederea efectuării mențiunilor în carnetul de muncă, după data comunicării deciziei de concediere angajatului, conform Codului muncii, pe de-o parte, iar pe de alta parte comunicarea deciziei de concediere către ITM, operarea de către angajații ITM a mențiunilor în carnetele de muncă ale angajaților este o practică care durează aproximativ 2-3 săptămâni de la data încetării activității angajatului în cadrul societății.
În ceea ce privește comunicarea deciziei de concediere a reclamantei-intimate, de asemenea, contestatoarea recurenta solicită instanței să constate că a respectat prevederile art. 268 pct. 3 din Codul Muncii, care prevede că decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data (emiterii data emiterii 06.11.2007 iar data comunicării 09.11.2007), astfel că era imposibilă eliberarea carnetului de muncă la data comunicării deciziei de concediere. Inspectoratul Teritorial d e Munca nu poate opera/închide în carnetul de muncă, din punct de vedere legal, atâta timp cât procedura prevăzută de Codul muncii nu a fost respectată de către angajator, în cazul recurentei, prezentarea către ITM a dovezii de comunicare a deciziei de concediere intimatei-reclamante.
De asemenea, Decretul nr.92/1976 la art. 6 alin. 1 prevede că "Modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta în termen de 15 zile de la data producerii lor, iar la alin. 3 se prevede că "personalul însărcinat cu întocmirea și completarea carnetului de muncă este obligat să efectueze înscrierile la termenele prevăzute în alineatele precedente".
Totodată, instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că societatea recurentă nu a eliberat documentele solicitate de reclamantă prin adresele nr.11/05.11.2007 și nr.12/05.11.2007.
La dosar există copie de pe adeverința solicitată de reclamantă prin adresa nr.12/05.11.2007 necesară medicului de familie cu privire la plata contribuțiilor pentru asigurări sociale de sănătate și la numărul de zile de concediu medical și cel de odihnă eliberată la data de 13.11.2007, dar pe care intimata-reclamantă a refuzat să o ridice în data de 20.11.2007, motivând că "va semna doar în momentul în care i se vor elibera fotografiile aflate în calculatorul de serviciu" (fotografii care de drept aparțin societății recurente în virtutea contractului de cesiune drepturi de autor nr. 464/15.02.2007, încheiat de reclamanta-intimată cu societatea recurentă); în ceea ce privește nota de lichidare, aceasta nu poate fi înmânată angajatului la o dată anterioara datei încetării contractului de muncă, respectiv în data de 05.11.2007, în urma solicitării reclamantei prin adresa din data de 05.11.2007 așa cum a apreciat instanța de fond, ci eventual la o dată ulterioară încetării activității angajatului; reclamanta-intimată a refuzat semnarea acesteia în data de 20.11.2007 pentru motivele expuse mai sus și prevăzute în procesul verbal nr. 250/20.11.2007.
În ceea ce privește efectuarea demersurilor de către societatea recurentă în vederea înmânării carnetului de muncă reclamantei a observat că deși la dosar există dovada notificării intimatei-reclamante de a se prezenta în vederea ridicării carnetului de muncă, instanța de fond a ignorat total această dovadă, considerând recurenta în culpă, această (culpă) considerând-o dovedită de demersurile efectuate de salariată anterior cererii de chemare în judecată. Această motivație a culpei societății recurente găsită de instanța de fond este total neîntemeiată, motivația fiind una ușor de constatat: dacă reclamanta, presupusa a fi de bună-credință ar fi dorit în realitate primirea carnetului de muncă și nu alte beneficii de pe urma acestei situații, ar fi dat curs acestei notificări, chiar dacă a primit aceasta înștiințare nu imediat după încetarea contractului de muncă, dar totuși în termenul dat de inspectorii teritoriali de muncă, respectiv până în data de 25.03.2008.
Reaua-credință a intimatei-reclamante rezultă cu claritate în acest caz și în acest sens contestatoarea solicită instanței să observe că la dosar există refuzul expres al reclamantei-intimate de a primi carnetul de muncă, respectiv atât procesul-verbal din data de 20.11.2007 semnat și înregistrat de Departamentul Resurse Umane al societății, cât și dovada expedierii carnetului de muncă prin poștă cu valoare declarată din data de 17.10.2008, din data de 13.11.2008 și din data de 06.01.2009, toate refuzate de reclamantă la primire.
Deși intimatei-reclamante i-a fost predat efectiv de către agentul poștal carnetul de muncă (pentru prima dată în data de 17.10.2008), aceasta l-a refuzat categoric tocmai bazându-se pe faptul că refuzându-l mai poate câștiga sume de bani în plus de la fosta societate angajatoare.
Societatea recurentă a optat într-un final (fiind nevoită) pentru trimiterea cărții de muncă intimatei-reclamante prin intermediul poștei cu conținut declarat pentru a evita în acest fel un alt scandal creat de aceasta în cadrul companiei față de toți angajații cu fiecare ocazie când s-a prezentat în cadrul companiei, ultima dată unul din foștii angajați ai societății recurente ( din cadrul departamentului Administrativ) fiind lovit cu brutalitate de tatăl acesteia.
Deși în adresa ITM-ului nr. /790/06.09.2008 se menționează ca termen de realizare a măsurii dispuse de inspectorii de muncă, 25.03.2008, respectiv prezentarea demersurilor efectuate pentru restituirea carnetelor de muncă către titularii acestora, iar în adresa nr. 15926/R/l0.04.2008 se menționează că "vă comunicăm că - SRL, ca urmare a măsurii dispuse de către inspectorii de muncă din cadrul instituției, le-a trimis în fotocopie, adresa nr. 256/12.03.2008, prin care sunteți invitată la sediul societății în vederea ridicării carnetului de muncă și a definitivării notei de lichidare.", instanța de fond a ignorat total aceste dovezi de bună-credință a societății recurente, reținând însă că "culpa angajatorului pentru prejudiciul cauzat este prezumată relativ, angajatorului revenindu-i sarcina de a dovedi că prejudiciul în cauza nu îi este imputabil".
Astfel, din motivele arătate mai sus reiese în mod indubitabil că - SRL a fost în imposibilitate de a înmâna carnetul de muncă d-rei. B-credință a societății recurente este dovedită prin faptul că atunci când a avut ocazia de a înmâna carnetul de muncă, respectiv în ședința publică în fața Curții de Apel, a făcut-o fără ezitare. De asemenea, reclamanta-intimata a recunoscut în fața instanței că nu a vrut să primească carnetul de muncă când i-a fost trimis prin poștă.
Cu privire la acordarea de către instanța a despăgubirilor către reclamanta-intimată, recurenta solicită instanței să observe următoarele:
Art. 269 prevede că " Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul". Astfel, instanța de fond a reținut că: "culpa angajatorului pentru prejudiciul cauzat este prezumată relativ, angajatorului revenindu-i sarcina de a dovedi că prejudiciul în cauză nu îi este imputabil"; și de această dată instanța a ignorat dovezile prezentate de recurentă pe fond (procesul-verbal nr. 250/20.11.2007 și notificarea nr. 256/12.03.2008) cu privire la neimputabilitatea presupusului prejudiciu suferit de reclamantă. Cu atât mai mult cu cât susținerile recurentei din fond sunt probate din nou prin expedierea carnetului de muncă intimatei-reclamante prin poștă cu conținut declarat și refuzat categoric și explicit de aceasta, astfel cum se poate observa prin documentele depuse la dosar, în nenumărate rânduri; în aceste condiții, nu poate fi reținută culpa angajatorului și mai mult de atât, nu mai pot fi puse la îndoială adevăratele intenții ale reclamantei-intimate de a obține avantaje (sume de bani) de pe urma calității recurentei de angajator.
În ceea ce privește "imposibilitatea reclamantei-intimate de a se angaja" despre care vorbește instanța de fond, recurenta a menționat că această imposibilitate nu este una reală, cu atât mai mult cu cât intimata-reclamantă poate avea atâtea colaborări câte dorește prin încheierea de contracte cesiune drepturi de autor cu diverse societăți de presă, etc, având în vedere faptul că meseria acesteia este aceea de redactor, iar încheierea contractului de cesiune drepturi de autor la nivel de societate de presa este o practică curentă a acestora, astfel că lipsa carnetului său de muncă nu o împiedica cu nimic de a obține sume de bani din activitatea prestată de ea față de aceste alte societăți de presă, Astfel, ca și concluzie recurenta solicită instanței să observe că acesta este în fapt și motivul pentru care continuă să refuze primirea carnetului sau de muncă, tocmai pentru a se folosi în acest fel de această situație pentru a-și justifica sumele de bani solicitate cu rea-credință de la societatea recurentă.
Societatea recurentă nu poate fi obligată la plata de daune către d-ra deoarece a fost în imposibilitate de a-i preda carnetul de muncă, întrucât aceasta a refuzat să îl primească, chiar daca societatea recurentă a făcut toate demersurile legale de predare după cum a arătat mai sus.
Recurenta solicită admiterea excepția necompetentei materiale a judecării prezentei pricini de către Tribunal - ca instanță de fond - și de către Curtea de Apel - ca instanță de recurs și trimiterea cauzei spre judecare la instanța competentă material.
Cercetând contestația în anulare formulată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, Codul d e procedură civilă reglementează o contestație în anulare obișnuită, de drept comun (art. 317 pr. civ.) și o contestație în anulare specială (art. 318 pr. civ.).
Al doilea motiv al contestației în anulare obișnuite privește situația când hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență absolută, deci a competenței generale, a competenței materiale și celei teritoriale exclusive, potrivit art. 159 pr. civ. Pentru a se putea invoca însă acest motiv, este necesar ca în fața instanței a cărei hotărâre se atacă să nu se fi ridicat și respins excepția de necompetență absolută, or, instanța de recurs a examinat acest motiv, statuând expres asupra competenței materiale de fond a tribunalului în care chestiunea competentei nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac, întrucât aceasta nu deschide posibilitatea recursului la recurs, fiind exercitabilă și admisibilă numai pentru motivele și în condițiile expres prevăzute de art. 317-318 pr. civ.
De asemenea, Curtea reține că motivele contestației în anulare speciale, reglementate de art. 318 pr. civ. sunt în număr de două: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, respectiv când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În speță, instanța de recurs s-a pronunțat asupra excepțiilor de ordine publică ale tardivității și necompetenței materiale, soluționându-le în sensul respingerii, ca singurele motive care au putut fi analizate, potrivit art. 306 alin. 1 și 2 pr. civ. constatând nul recursul pentru restul motivelor, formulate cu depășirea termenului legal.
Prin urmare, textul art. 318 alin. 1 teza a-II-a pr. civ. referitor la omisiunea, "din greșeală" de a cerceta vreunul din motivele de modificare sau casare, nu este aplicabil în speță, după cum neincidentă este și teza Iaa celuiași text.
Aceasta are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului, precum respingerea greșită ca tardiv, anularea greșită ca netimbrat sau ca făcut de un reprezentant care nu-și justifică calitatea de reprezentant și altele asemenea, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea pe fond a aspectelor litigioase sau reaprecierea probelor.
Așadar, pe această cale nu pot fi valorificate și îndreptate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de stabilire a faptelor ori de interpretare a unor dispoziții legale.
Or, deducerea spre judecată, în calea extraordinară de atac, a motivelor referitoare la tardivitatea acțiunii reclamantei, în condițiile în care aceasta a fost examinată de instanța de recurs, pune în mod evident o problemă de judecată, de reapreciere probelor, de interpretare a legii și reexaminare a cauzei, ceea ce nu se poate obține, întrucât, astfel cum s-a mai arătat, contestația în anulare nu deschide calea recursului la recurs, neputând fi primită pentru motivele formulate, întrucât nu sunt încadrabile în prevederile art. 318 pr. civ.
Mai mult, cât privește motivele referitoare la refuzul contestatoarei de-a primi carnetul de muncă, acestea, pe lângă că ridică o chestiune de reexaminare pe fond a cauzei, reprezintă și o depășire a limitelor învestirii instanței de recurs, care nu le- putut cerceta, fiind formulate cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicarea sentinței.
Or, soluția de nulitate a recursului pentru tardivitatea motivării lui, nu poate fi eludată, deducând aceleași motive în calea extraordinară de atac, pentru că ar însemna ca aceasta să fie exercitată "emisso medio", cu încălcarea prevederilor exprese ale art. 317 alin. 1 pr. civ. care permit formularea unei contestații în anulare, numai dacă motivele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, partea neavând opțiunea între acestea și contestația în anulare, fiind obligată să le aleagă pe cele dintâi; astfel, ea nu se poate prevala de neexercitare valabilă a apelului sau recursului, cum este cazul în speță, al recursului constatat nul, pentru a obține cercetarea unor motive de fond direct în calea extraordinară.
Rezultă, în baza celor expuse, că nu poate fi primită contestația în anulare pentru motivele formulate, nefiind îndeplinite ipotezele art. 317-318 pr. civ. aceasta urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatoarea - " " SRL împotriva deciziei civile nr.1176 din data de 25.02.2009 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.6694/2008), în contradictoriu cu intimata .
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 09.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red./ tehnored.
2.ex./17.07.2009
Jud. recurs:
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
