Obligație de a face. Decizia 494/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.494
Ședința publică din data de: 19.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Antonela Cătălina Brătuianu
JUDECĂTOR 3: Ileana
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenta reclamantă și recurentul intimat împotriva deciziei civile nr. 1703/10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă recurenta reclamantă prin avocat cu împuternicire avocațială la dosarul de fond fila 15 și recurentul intimat prin avocat cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință după care,
Reprezentantul recurentei reclamante solicită proba cu înscrisuri pentru a depune la dosar acte cu privire la situația juridică a imobilului.
Reprezentantul recurentului intimat arată că nu se opune acestei probe și totodată dorește a depune la dosar un înscris ce constă într-o declarație notarială cu privire la suprafața vândută, respectiv în sensul că în realitate această suprafață este de 120. și nu de 70.
Reprezentantul recurentei reclamante se opune administrării probei solicitate de recurentul intimat prin reprezentant, motivat de faptul că această probă nu este utilă și pertinentă soluționării cauzei.
Curtea, deliberând asupra probelor solicitate la termenul de judecată de astăzi, le admite urmând ca relevanța lor să fie apreciată în contextul ansamblului probator.
Ambele părți prin reprezentanți depun la dosar înscrisuri și nu solicită amânarea cauzei să se ia cunoștință de conținutul acestora.
De asemenea se arată faptul că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordul cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurentei reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desființarea în parte a deciziei civile recurate în sensul obligării intimatului la refacerea căii de acces, cu cheltuieli de judecată. Solicită a se avea în vedere că decizia instanței de apel a fost criticată, întrucât această instanță avea obligația să verifice întreg ansamblul probator precum și situația de fapt. Totodată avea obligația să observe faptul că părțile dețin în indiviziune cota de teren menționată.
Reprezentantul recurentului intimat solicită respingerea recursului formulat de recurenta reclamantă ca nefondat întrucât toate instanțele au arătat faptul că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile solicitate. Cu privire la recursul formulat de solicită admiterea lui ca fiind întemeiat, în principal casarea deciziei civile cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate de instanța de apel întrucât a încălcat normele de procedură, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materie. Astfel că, în opinia sa, se impune casarea deciziei pronunțate motivat de faptul că instanța ar fi trebuit să se pronunțe pe excepția lipsei calității procesuale, reclamanta nu a solicitat respingerea cererii reconvenționale, iar pârâtul nu a formulat cerere pentru stabilirea dreptului de servitute. Totodată solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul recurentei reclamante solicită respingerea recursului formulat de ca nefondat. Mai adaugă, că niciodată nu s-a invocat nici o excepție a calității procesuale și nici nu s-a încălcat nici un principiu de drept, instanța pronunțându-se pe toate capetele de cerere.
Concluzionând, arată că părțile sunt proprietare ale unei cote ideale, astfel că nu este proprietar exclusiv.
Curtea reține în pronunțare cauza ce are ca obiect soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenta reclamantă și recurentul intimat împotriva deciziei civile nr. 1703/10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub numărul 3329/299/30.09.2007 la Judecătoria Sector 1 B, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la repararea căii de acces în imobil și aducerea în starea inițială a porții de acces în imobil, repararea pantei de scurgere a apelor pluviale, refacerea trotuarului de acces in imobil.
Prin sentința civilă nr. 5551/02.06.2005, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere privind repararea căii de acces în imobil, respingând ca prescris acest capăt de cerere, a respins celelalte capete de cerere ca nefondate.
Această sentință a fost desființată prin decizia nr. 400/10.03.2006, cauza fiind trimisă la rejudecare instanței de fond, cu motivarea că la cercetarea fondului pricinii instanța de fond trebuie să aibă în vedere și să lămurească raporturile de vecinătate dintre părți, existența dreptului de servitute, eventuala suprapunere a trotuarului pe suprafața de trecere, modul în care se folosește calea de acces în imobil, modalitatea în care se scurg apele pluviale.
În fond, după casare, pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat a se constata că a dobândit un drept de servitute de trecere asupra fondului reclamantei.
În rejudecare, instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei și a admis cererea reconvențională, constatând că pârâtul are un drept de servitute de trecere asupra suprafeței de teren delimitată prin raportul de expertiză.
Instanța de fond a reținut, în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, că prin decizia de casare s-a reținut cu putere de lucru judecat că cererea privind remedierea eventualelor distrugeri cauzate de către un coproprietar fondului indiviz perpetuu și silit, cum este cel din speță, este imprescriptibilă.
În ce privește cererea principală, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 6013/22.05.1948, numiții și au dobândit cota de din imobilul situat în B,- sector 1, compus în totalitatea sa din suprafața de 301 mp și construcție - un corp de clădire cu etaj în față, compus din două apartamente și o garsonieră la mansardă, precum și casele din fund, care formează un apartament.
Cealaltă cotă de a fost dobândită de către și de la același vânzător.
A aai reținut instanța de fond că, prin acte între vii sau morți cauza, pârâtul a dobândit corpul de clădire situat în fundul curții-apartament B împreună cu o suprafață de teren de 120 mp. teren indiviz ce reprezintă cota de 1/3 din suprafața totală de 360 mp. iar reclamanta deține în proprietate transmisă pe cale succesorală cota de 6/64 din imobil, restul aparținând coproprietarilor,.
Instanța de fond a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, pârâtul a remediat degradările la care face referire reclamanta, cu excepția unui stâlp de la intrarea în curtea imobilului care făcea imposibil accesul cu autoturismul spre locuința pârâtului amplasată în corpul B al imobilului, din probe nerezultând că pârâtul a distrus stâlpul de beton pentru susținerea porții și trotuarul care împrejmuiește imobilul, nici ca a provocat scurgerea apei acumulate în pivnița reclamantei, a determinat crăparea trotuarului.
În ce privește cererea reconvențională instanța de fond a apreciat că pârâtul a făcut dovada existenței unui drept de servitute de trecere care afectează curtea imobilului, situat în fața apartamentului ocupat de reclamanta, astfel că a constat existența în favoarea pârâtului a unui drept de servitute de trecere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în parte a sentinței, obligarea pârâtului la refacerea căii de acces în imobil prin reconstruirea stâlpului din beton.
În motivarea cererii de apel, s-a susținut în esență că la primul termen, în faza rejudecării cauzei, a precizat cererea de chemarea în judecată, aducând la cunoștința instanței faptul că împreună cu pârâtul a efectuat reparațiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, singurul capăt de cerere asupra căruia își menține pretențiile fiind cel prin care solicita refacerea caii de acces prin reconstruirea stâlpului de cărămidă care face imposibilă pătrunderea cu autoturismul spre imobilul pârâtului, precizare de care instanța nu a ținut cont.
Un alt aspect de care instanța de fond nu a ținut seama la pronunțarea hotărârii este - în susținerea apelantei - legat de existența dreptului de servitute invocat de pârât.
În acest sens, așa cum rezultă și din încheierea de ședință din data de 22.01.2008, pârâtul a depus cerere reconvențională prin care a invocat dreptul de servitute.
Totodată, s-au consemnat apărările formulate de reclamantă, în sensul tardivității depunerii acestei cereri. Chiar și instanța a constatat tardivitatea acestei cereri, însă, contrar a concluziilor exprimate apare consemnat faptul că s-a pus în discuția părților incidența art. 135.pr.civ cu privire la judecarea acestei cereri împreună cu cererea principală, aceste concluzii fiind - în susținerea apelantei - contrare celor exprimate cu privire la tardivitatea formulării cererii reconvenționale. Dreptul de servitute al pârâtului-reclamant a fost constatat totuși, printr-o hotărâre pronunțată nelegal și în care nici nu se precizează tipul de servitute recunoscut.
Chiar dacă imobilul situat în B,-, sector 1 are suprafața de teren deținută în indiviziune de către părți, chiar dacă pârâtul a înțeles să-și delimiteze proprietatea prin îngrădirea acesteia, suprafața de teren situată între gardul imobilului situat la nr. 99 și casa reclamantei măsoară cca. 2, iar pe această suprafață există o de aproximativ 45 cm de zonă, cu butuci de de vie și, diferența constituind așa-zisul "carosabil" pe care pârâtul trece cu mașina spre proprietatea acestuia aflată în spatele curții, deși prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10865/1931 și vând soților și întregul imobil situat în B,- 1, în suprafață totală de 301 mp, lotul ce vinde este liber de orice sarcini, privilegii sau ipoteci, servituți aparente sau neaparente; dacă ar fi existat această servitute de trecere cu mașina, cum se face că stâlpul a fost construit de așa natură încât nu se putea trece cu mașina spre fondul pârâtului? pârâtul fiind astfel pus în situația de a dărâma acest zid.
Cum servitutea de trecere se poate obține fie printr-o hotărâre judecătorească prin care acesta să fie stabilită, fie prin destinația proprietarului, dar numai în cazul în care se dovedește că cele două imobile au aparținut aceluiași proprietar, este inexplicabil - în susținerea apelantei - cum a apărut această servitute în planul de situație atâta vreme cât ea nu a fost recunoscută sau obținută în mod legal de pârât.
Suprafața care constituie calea de trecere între imobilul pârâtului și strada - -, este insuficientă pentru accesul cu mașina, acesta fiind cauza acestui litigiu și a neînțelegerilor dintre părți.
A mai susținut apelanta că instanța de fond a reținut eronat că, prin răspunsul la interogatoriul administrat reclamantei, aceasta a recunoscut un drept de servitute de trecere cu mașina spre partea din spatele curții unde pârâtul are construit garajul.
Din răspunsurile la interogatoriu se poate remarca că apelanta a recunoscut numai faptul că permite accesul pârâtului spre imobilul proprietatea lui cu pasul, fiind o chestiune de bun simț, nicidecum cu mașina întrucât acest fapt cauzează daune imobilului.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul solicitând schimbarea sentinței apelate pe aspectul obligării reclamantei apelante la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de judecata in fond a pricinii, reprezentate de onorariu avocat și taxa judiciara de timbru.
Apelantul pârât a formulat întâmpinare la apelul formulat de către apelanta reclamantă, prin care solicită respingerea apelului întrucât la cererea apărătorului pârâtului, reclamanta la termenul din 13.01.2005 și-a precizat acțiunea arătând că solicită refacerea căii de acces, prin aducerea la starea inițial a porții de la intrare, repararea pantei de scurgere a apelor pluviale, refacerea trotuarului crăpat de trecerea autoturismului pârâtului.
Instanța de fond în mod legal și temeinic a respins cererea formulată de reclamanta întrucât, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză după casare, pârâtul împreună cu vecinii săi au refăcut în totalitate trotuarul în speță prin rebetonare. De asemenea, s-au respectat pantele corespunzătoare scurgerii apelor pluviale, curtea fiind betonata aproape în totalitate.
Căminul de canalizare a fost reparat si consolidat in totalitate, inclusiv capacul, de altfel a fost reparat si capacul de la căminul de apa potabilă.
Tot în acest timp pârâtul a înlocuit și modificat jgheaburile și burlanele de scurgere ale imobilului, proprietatea sa, scurgerea apelor pluviale efectuându-se direct în canalizarea curții sale, a executat și lucrările de vopsitorie a gardului și porții de acces.
Prin turnarea betonului s-a înălțat suprafața curții din fața imobilului față de curtea pârâtului, astfel încât eventualele scurgeri de ape pluviale se revarsă în curtea imobilului proprietatea pârâtului.
Concluziile expertului desemnat în cauză sunt neechivoce, în sensul că modificarea porții de acces în imobil nu determina degradări ale trotuarului sau ale imobilului reclamantei și că prin trecerea autoturismului pârâtului spre proprietatea sa nu afectează structura de rezistență a apartamentului reclamantei și trotuarul imobilului.
A mai precizat apelantul-pârât reclamant că instanța de fond în mod legal a admis cererea reconvențională și a constatat că acesta are un drept de servitute de trecere conform raportului de expertiză efectuat în cauză și omologat de către instanța de fond.
În anul 1998, cu acordul tuturor locatarilor, pârâtul, în baza dreptului de servitute de trecere, a modificat poarta de acces în imobil pentru a putea trece cu mașina până la imobilul proprietatea acestuia, deoarece ținând-o parcată în stradă au existat mai multe tentative de sustragere și chiar au fost sparte geamurile și furate bunuri din autoturism.
Poarta de acces în imobil a fost folosită atât de reclamantă, cât și de copii acesteia (moștenitorii majoritari).
Modificarea căii de acces s-a făcut având în vedere că vecinii imobilului în cauză (la nr. 99) au început în anul 1998 o construcție. Datorită circulației vehiculelor și utilajelor grele, stâlpul de susținere al porții fiind vechi și necorespunzător din punct de vedere al rezistenței a cedat, astfel încât pârâtul împreună cu Dl., martorul audiat la dosarul de fond (locatar al aceluiași imobil) l-au consolidat și a făcut o mărire a porții de acces pentru a putea întra cu autoturismul la proprietatea intimatului, loc înfundat.
Din anul 1998 pârâtul a folosit în mod neîntrerupt această cale de acces fără să existe vreun incident cu privire la dreptul acestuia de
Astfel, la termenul din 22.01.2008, conform cererii instanței de fond, pârâtul a calificat întâmpinarea și cerere reconvențională, motiv pentru care a achitat și taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
Instanța de fond în mod legal a pus în discuția pârtilor aplicarea art. 135.proc.civ. întrucât ambele părți au fost de acord cu judecarea împreună a cererilor.
Oricum în acest sens este răspunsul dat de reclamanta, personal, la întrebarea nr. 14 interogatoriului ce i s-a luat de instanța de fond la propunerea pârâtului, concluziile orale ale reclamantei, prin avocat, cât și susținerile constant făcute de către pârât în toate actele procedurale efectuate în cauza.
Dreptul de servitute de trecere al pârâtului este dovedit cu înscrisuri, planuri de situație al imobilului, precum și destinația proprietarului.
Reclamanta, în calitate de comoștenitoare a defunctului (ce deține conform Certificatului de Moștenitor nr. -.12.1996, în calitate de soție supraviețuitoare o cota de 2/8 din cota indiviză de 3/8 din apartamentul de la parter) nu a dovedit contrariul întrucât nu a depus la dosarul cauzei planul de situație al apartamentului pe care-l folosește în prezent.
Deși acest plan a fost văzut de pârât și de ceilalți locatari ai imobilului încă de când trăiau proprietarii și (tată și fiu), și pe care era evidențiată servitutea de trecere contestată în apel d e reclamantă, dar recunoscută la interogatoriul luat de pârât, reclamanta prin răspunsul la interogatoriu arată că nu-l mai posedă.
Instanța de fond în mod legal și temeinic a considerat că inițial, întregul imobil de la adresa din B,- a aparținut aceluiași proprietar (numitul ), ca referitor la imobilul aflat actualmente în proprietatea apelantului - pârât, autorii acestuia, numiții și îi dobândiseră "având trecere spre str. - -", precum și că aceeași concluzie se impune și din analiza atentă a planului de situație - anexă la titlul de proprietate al numiților și.
Mai mult servitutea de trecere este evidențiată în toate contractele anteriore contractului nr. 24976/28.11.1994, respectiv contractele de vânzare - cumpărare nr. 6295/16.09.1967, nr. 515/1990 si nr. 7671/1993 prin planurile de situație al imobilului, în speță, ce fac parte din aceste contracte de vânzare cumpărare (atașăm prezentei întâmpinări aceste contractele de vânzare cumpărare care au ca anexă planul imobilului din B,-, sector 1, cu arătarea servituții de trecere).
Imobilul ce se pretinde a fi degradat de pârâtul este vechi, a suportat efectele bombardamentului din anii 1940 (alin. 4 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2244/26.05.1951) și cutremurele ce s-au produs din anul 1951, fără a fi recondiționat.
de acces din curtea imobilului asupra căruia grevează dreptul de servitute al pârâtului nu a fost modificat de acesta. pronunțate ale trotuarului la nivelul colțurilor casei reclamantei se datorează vechimii și neîntreținerii acestuia, reparațiilor la canalizarea ce trece pe sub trotuar, existenței burlanelor de scurgere a apelor pluviale de pe întreaga clădire, care erau vechi, ruginite și sparte.
Prin decizia civilă nr. 1703/A/10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, a fost admise ambele apeluri, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii reconvenționale și obligării reclamantei la plata către pârât a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
A fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
Prin cererea depusă la dosar în data de 25.06.2007, reclamanta a arătat că renunță la administrarea probei cu expertiză, iar nu că renunță la judecata unor capete de cerere, astfel că instanța s-a pronunțat în limitele investirii, susținerile din motivele de apel că instanța s-a pronunțat asupra unor capete de cerere la judecata cărora reclamanta a renunțat fiind nefondate.
În ce privește soluția asupra cereri reconvenționale, tribunalul a constatat că la momentul formulării acesteia reclamanta a acceptat soluționarea împreună a celor două cererii, acceptul acesteia fiind consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, în acord cu dispozițiile art. 135 civ.
Pe fondul cererii reconvenționale, tribunalul a constatat că părțile au dobândit terenul aferent corpurilor de clădire în indiviziune, fiecare din acestea având calitatea de proprietar asupra unei cote ideale din teren; servitutea asupra unui fond este posibilă în măsura în care întinderea dreptului de proprietate-asupra celor două fonduri este stabilită și există un fond înfundat, fără acces la calea publica ce poate aservi celalalt fond.
În speță pârâtul nu este proprietarul exclusiv asupra suprafeței de teren ce este aferent corpului B de clădire pentru a solicita stabilirea în favoarea sa a unui drept de servitute, expertiza făcută în cauză nefiind în măsură a partaja și delimita proprietățile părților atâta vreme nu a fost încuviințată și administrată în a susține o cerere de partaj și stabilire servitute.
Pârâtul reclamant este coproprietar asupra întregii suprafețe de teren, având un drept ideal de proprietate și asupra terenului dinspre strada - -, situație confirmată și de încheierea de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului în Cartea Funciară. Până la ieșirea din indiviziune a părților cu privire la acest teren, cererea de stabilire a servituții este nefondată.
Cum pârâtul reclamant a solicitat cheltuieli de judecată la judecata în fond a pricinii, fără ca instanța să facă aplicațiunea art. 274 urmare stabilirii în sarcina reclamantei a culpei procesuale prin respingerea cererii principale, a fost apreciat fondat apelul pârâtului pe acest aspect.
A fost obligat apelantul, în temeiul acelorași considerente și dispoziții legale, la plata către intimata reclamantă, a cheltuielilor de judecată din apel, reprezentate de onorariu avocat, în sumă de 500 lei.
Împotriva acestei decizii cu declarat recurs atât ambii apelanți.
În motivarea recursului formulat de către recurenta-reclamantă-pârâtă se susține în esență că:
În mod eronat a reținut instanța de apel că în faza procesuală a fondului instanța s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, deși din materialul probator rezultă fără putință de tăgadă faptul că cererea de chemare în judecată fusese restrânsă numai cu privire la capătul de cerere care viza refacerea căii de acces prin reconstruirea stâlpului de beton.
La primul termen în rejudecarea cauzei, așa cum este consemnat și în încheierea de ședință din data de 10.04.2007, recurenta s-a prezentat după strigarea cauzei și acordarea termenului, precizând că singurul capăt de cerere asupra căruia insistă este exclusiv cel legat de refacerea căii de acces prin reconstruirea stâlpului de beton, mențiune care nu a mai fost consemnată.
Prin răspunsul la interogatoriul administrat la 08.05.2007, la întrebarea nr. 14 recurenta a menționat că acțiunea nu a rămas lipsită de obiect întrucât nu fusese soluționată problema referitoare la refacerea căii de acces prin reconstituirea stâlpului de beton care ar face imposibilă pătrunderea cu autoturismul spre imobilul pârâtului.
Prin cererea depusă la dosar în data de 25.09.2007, recurenta învedera faptul că singurul capăt de cerere asupra căruia insista în continuarea judecății era cel privitor la "refacerea căii de acces, prin aducerea în starea inițială a porții de la intrare", iar că față de planșele fotografice depuse chiar de intimat și față de situația financiară a înțeles să renunțe la administrarea probei cu expertiză, din materialul probator rezultând fără putință de tăgadă faptul că acel stâlp nu fusese reconstruit.
Susține recurenta că, dacă instanța nu ar fi fost lămurită asupra acestui aspect, nu ar fi încuviințat ca și obiectiv al expertizei tocmai acest aspect, respectiv "să se stabilească dacă a fost reconstituit de către pârât stâlpul de la intrare, care susținea poarta de la intrarea în imobil".
În baza rolului său activ instituit de dispozițiile art. 129 al. 5.pr.civ, instanța de apel avea obligația de a analiza întreg materialul probator și situația de fapt pentru a se putea pronunța în mod temeinic și legal asupra cauzei deduse judecății.
"Astfel, instanța de apel avea posibilitatea să examineze situația de fapt expusă prin cerere de chemare în judecată, avea posibilitatea să observe ceea ce ambele părți au învederat, respectiv faptul că o parte din capetele de cerere privitoare la repararea pantei de scurgere a apelor pluviale sau refacerea trotuarului de acces în imobil".
Arată recurenta că intimatul a desființat stâlpul de la poarta de la intrarea în imobil pentru a-și facilita accesul cu mașina spre imobilul său situat în spatele curții, provocând daune imobilului acesteia, modificarea fiind recunoscută de intimat la interogatoriu, dar și cu ocazia efectuării expertizei.
Cum instanța de apel a apreciat că cererea privind constatarea dreptului de servitute de trecere este nefondată, având în vedere că părțile dețin în indiviziune dreptul de proprietate asupra terenului ce constituie curtea imobilului, ar fi trebuit - în opinia recurentei - să țină cont de susținerile acesteia referitoare la obligațiile ce revin fiecărui coproprietar în ceea ce privește întreținerea imobilului, atât remedierea degradărilor cât și întreținerea și repararea imobilului reprezentând o obligație permanentă a coproprietarilor. Această obligație îi revenea pârâtului în situația în care unilateral, fără acordul celorlalți proprietari (familia pentru apartamentul de la parter și Statul Român pentru cel de la mansardă) a desființat stâlpul de pe mijlocul porții, și cel de hotar situat dintre imobilul cu nr. 99 și 101, stâlp pe care pretinde că l-a consolidat. Acest stâlp situat pe mijlocul porții a existat încă din anul în care clădirea a fost ridicată și a susținut poarta de la intrare până în anul 1998, când a fost demolat de pârât.
Potrivit art. 616-619.civ, în stabilirea dreptului de trecere, trebuie să țină seama nu numai de interesul celui care va beneficia de dreptul de trecere, ci și de interesul celui care va suporta consecințele acestuia, trecerea trebuind a fi aleasă prin locul ce ar pricinui o mai puțină pagubă celui pe al cărui loc trecerea urmează a fi deschisă, acesta din urmă având dreptul la despăgubiri echitabile, în proporție cu pagubele ce s-ar ocaziona.
Cu toată că cererea reconvențională a fost respinsă ca nefondată, instanța de apel a respins și cererea principală privind obligarea intimatului la refacerea căii de acces, fără a-și motiva în vreun fel sau altul această decizie, menționând doar că instanța de fond s-ar fi pronunțat în limitele învestirii.
În drept, au fost invocate prevederile art. 309 pct. 9.proc.civ. Probe: înscrisuri.
Recurentul critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:
1. Instanța de apel prin hotărârea dată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.(2) pro.civ. și, pe cale de consecință, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motive prevăzute de art. 304 pct.5 și 9.proc.civ. aflate în conexiune.
Deși în dispozitivul deciziei civile nr. 1703A/10.12.2008 se menționează că, urmare a admiterii apelului formulat de reclamanta, cererea reconvențională a fost respinsă ca nefondată, din considerentele hotărârii rezultă fără echivoc că soluția a fost adoptată pe cale de excepție, reținându-se lipsa calității procesuale active integrale a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive integrale a pârâtului.
Este indiscutabil dreptul instanței de apel dea invoca din oficiu acest motiv de apel d e ordine publică, însă nelegalitatea hotărârii recurate decurge - în susținerea recurentului - din faptul că instanța avea obligația să pună în discuția părților excepțiile privind lipsa coparticipării active a reclamantei și lipsa coparticipării pasive a pârâtului, excepții ce nu au fost ridicate de nici una din părți și nici de instanța de apel din oficiu, și care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, nefiind puse de tribunal în discuția părților.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 6.proc.civ. (aplicabile și în apel conform art. 298.proc.civ.) instanțele au obligația să se pronunțe numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecații, ceea ce presupune că în apel tribunalul trebuia să se pronunțe numai asupra motivelor invocate de apelantă sau invocate și puse în discuția părților din oficiu de către instanță.
Neprocedând astfel, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, disponibilității și dreptul la apărare, precum și dispozițiile art. 129 alin. 6.proc.civ. soluționând apelul în baza unui alt temei juridic decât cel care a făcut obiectul dezbaterilor, în cauză fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 si 9.proc.civ.
2. Instanța de apel a acordat mai mult decât ceea ce s-a cerut și ceea ce nu s-a cerut interpretând greșit actele deduse judecății iar hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motive prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9.proc.civ. aflate în conexiune.
2.1 Reclamanta a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul cererii principale, iar în ceea ce privește cererea reconvențională prin care pârâtul a invocat dreptul de servitute, critica a privit tardivitatea depunerii și incidența art. 135.proc.civ.
Aceasta nu a solicitat respingerea cererii reconvenționale, ci doar obligarea pârâtului la refacerea căii de acces în imobil reconstruirea stâlpului de beton.
2.2 Prin cererea reconvențională, pârâtul a invocat dobândirea dreptului de servitute de trecere prin destinația proprietarului conform art. 625-627 Cod civil.
Pârâtul nu a formulat o cerere prin care să solicite stabilirea unei servituți de trecere în temeiul art. 616-619 Cod civil, ci a solicitat ca instanței să constate existența dreptului de servitute dobândit prin destinația proprietarului, potrivit art. 625-627 Cod civil.
La data de 28.11.1994 pârâtul a dobândit imobilul situat în B,-, sector 1 conform actului autentic de vânzare-cumpărare autentificat de notariatul de Stat al Sectorului 1 sub nr. 24976/28.11.1994.
Accesul în mobil se efectuează prin terenul situat în fața apartamentului deținut de reclamantă, asupra căruia pârâtul a dobândit un drept de servitute de trecere atestat de planul de situație al imobilului ce face parte integrantă din titlul acestuia de proprietate.
Dreptul de servitute de trecere al pârâtului este dovedit cu înscrisuri, planuri de situație a imobilului, precum și destinația proprietarului.
Reclamanta, în calitate de comoștenitoare a defunctului (ce deține conform Certificatului de Moștenitor nr. 148/19.12.1996, în calitate de soție supraviețuitoare o cotă de 2/8 din cota indiviză de 3/8 din apartamentul de la parter) nu a dovedit contrariul întrucât nu a depus la dosarul cauzei planul de situație al apartamentului pe care-l folosește în prezent.
Deși acest plan a fost văzut de pârât și de ceilalți locatari ai imobilului încă de când trăiau proprietarii și ( și fiu), și pe care era evidențiată servitutea de trecere recunoscută de reclamantă la interogatoriul luat de pârât, reclamanta prin răspunsul la interogatoriu arată că nu-l mai posedă.
Oricum, față de dispozițiile arte 1349 Cod civ. este indiferent că actul de vânzare-cumpărare al autorilor reclamantei nu stipulează sarcina servituții de trecere în favoarea fondului dominat.
Mai menționează recurentul că din adresa nr. 67278/10.05.2007 emisă de Direcția de Taxe și Impozite Locale a Sectorului 1 B, din adresa nr. -/15.03.2005 emisă de Direcția de Taxe și Impozite Locale a Sectorului 1 B, reprezentând istoricul de rol pentru imobilul situat în B,-, sector 1, din contractele de vânzare-cumpărare nr. 24976/28.11.1994 și nr. 6295/1967, cât și din actul de vânzare-cumpărare nr. 2244/26.05.1951, rezultă că proprietarul celor două imobile a fost același, și anume și apoi soții și, astfel s-a dovedit că servitutea de trecere s-a obținut prin destinația proprietarului, având în vedere că cele două imobile au aparținut aceluiași proprietar.
Din succesiunea actelor juridice (între vii și mortis cauza) prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului deținut în prezent de către recurentul rezultă că foștii proprietari au dobândit un drept de trecere spre str. - -, acest drept fiind transmis și către recurent.
Aceeași concluzie se impune și din analiza atentă a planului de situație - anexă la titlul de proprietate al numiților și, depus la fila 13-dosar nr. 17579/2004 (nr. nou -).
Reclamanta are calitatea de coproprietar al imobilului pe care îl deține, având o cotă-indiviză de 6/64 din dreptul de proprietate asupra acestui imobil, restul de câte 29/64 fiecare din acest drept fiind deținut de către numiții și.
Din analiza prevederilor art. 625 și ale art. 626 Cod civil, rezultă că destinația proprietarului apare ca fiind acel mod de dobândire a dreptului de servitute care presupune, ca și ipoteză, că proprietarul stabilește între două imobile care îi aparțin sau între două părți ale aceluiași imobil pe care îl are în patrimoniu o stare de fapt care ar constitui o servitute în situația în care imobilele sau părțile din imobil ar aparține unor persoane diferite.
proprietarului este o aplicațiune particulară a ideii de titlu, art. 625-627 civ. instituind prezumții legale pentru a proba voința tacită a părtilor de a naște un drept de servitute; dovada existenței dreptului de servitute în această ipoteză presupune dovada împrejurării că imobilele au aparținut aceluiași proprietar și că acesta a creat starea de fapt între cele două imobile.
Pârâtul a folosit perpetuu, în limite legale, calea de acces în imobilul în baza dreptului său de servitute de trecere dobândit prin destinația proprietarului, necontestat de proprietarii apartamentului pe care reclamanta îl deține în prezent în calitate de comoștenitoare, în cotă de 6/64, restul de 29/64 fiind deținut de către și.
Întrucât pârâtul a făcut dovada existenței unui drept de servitute de trecere dobândit prin destinațiunea proprietarului, servitute care afectează (grevează) terenul reprezentând curtea imobilului, situat în fața apartamentului aflat în coproprietatea reclamantei, se impune admiterea cererii reconvenționale și în consecință admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta.
Așadar, prin respingerea cererii reconvenționale ca nefondată consideră recurentul că instanța de apel a acordat mai mult decât ceea ce a cerut apelanta-reclamantă, și chiar ce nu a cerut întrucât reclamanta a recunoscut dreptul de servitute în favoarea pârâtului și nu a solicitat modificarea hotărârii instanței de fond prin respingerea cererii reconvenționale, și interpretând greșit actele deduse judecății instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
3. Instanța de apel în mod nelegal nu a acordat pârâtului toate cheltuielile de judecată solicitate la fond, respectiv nu a acordat și suma de 321 lei reprezentând: 301, 70lei onorariu expertiză conform chitanței nr. -/1/27.09.2007, 19 lei taxa judiciară de timbru conform chitanței nr. -/1/15.01.2008 și 0,3 lei timbru judiciar.
Instanța de apel a acordat numai onorariul de avocat, motivând că onorariul de expert nu poate fi acordat în condițiile în care cererea reconvențională s-a dovedit a fi nefondată, deși expertiza a avut ca obiective și dovedirea netemeiniciei cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cerere ce a fost respinsă la fond și în apel, iar onorariul de expert a fost plătit integral de pârâtul.
4. Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 500 lei solicitate în apel d e către reclamanta-apelantă și admise de instanța de apel, consideră recurentul că acestea sunt nefondate întrucât onorariul de avocat a fost solicitat la instanța de fond, iar în apel avocatul a susținut că mandatul său este dat în baza împuternicirii avocațiale depusă la dosarul de fond.
Deci rezultă că a fost încheiat un singur contract de asistență juridică pentru fond apel și recurs, onorariul fiind de 500 lei, depus la instanța de fond și legal admis. Nelegal în apel s-a depus o altă chitanță tot de 500 lei, deși nu a existat un alt contract de asistenta juridică încheiat pentru instanța de apel.
În conformitate cu dispozițiile ari. 274 Cod procedură civilă, solicită recurentul obligarea reclamantei la plată către paratul a tuturor cheltuielilor de judecată efectuate la judecata cauzei în fond, apel și recurs, cheltuieli constând în taxe judiciare de timbru, onorariu asistența juridică și onorariu expertiză.
În drept, s-au invocat prevederile art. 299 și urmat. proc.civ, art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9.proc.civ. art. 129 alin. 6.proc.civ.
Recursuri legal timbrate.
Prin întâmpinarea formulată de recurentul-pârât-reclamant se solicită respingerea recursului declarat de recurenta, arătând în esență că sunt corecte aprecierile instanței de apel în analiza apelului formulat de către recurenta-apelantă, probatoriul administrat relevând netemeinicia cererilor formulate prin acțiunea principală.
Prin aceeași întâmpinare, recurentul dezvoltă argumente în susținerea temeiniciei dreptului de servitute pretins prin cererea reconvențională raportat la probatoriul administrat în cauză.
Recurenta-reclamantă-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul formulat de către recurentul, prin aceasta arătând că părțile aflate în litigiu sunt coproprietari ai terenului situat în B,-, sector 1, așa încât pârâtul reclamant nu deține în proprietate exclusivă un fond înfundat pentru a fi posibilă stabilirea unei servituți.
Mai precizează recurenta că, în raport de actele translative de proprietate aflate în dosar, este fără putință de tăgadă faptul că întregul imobil, chiar dacă este format din două corpuri de clădire, a fost înstrăinat începând din anul 1931 liber de orice sarcini, privilegii sau ipoteci, servituți aparente sau neaparente.
Pentru prima dată, în succesiunea acestor acte translative, apare o schiță a imobilului întocmită cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între și soții, schiță în care se regăsește mențiunea unei servituți de trecere (deși în contract nu există o atare mențiune).
Se mai arată totodată că, prin apelul pe care l-a formulat, a susținut critici și cu privire la soluția pronunțată de prima instanță asupra fondului cererii reconvenționale, așa încât nu se poate aprecia că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, ori ce nu s-a cerut.
Referitor la susținerea potrivit căreia, față de dispozițiile art. 1349.civ. ar fi indiferent că actele succesive de vânzare-cumpărare nu stipulează sarcina servituții de trecere în favoarea fondului dominant, arată recurenta că norma juridică menționată nu poate fi interpretată în sensul că dreptul de servitute ar fi fost dobândit prin destinația proprietarului.
În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentul, susține recurenta că este corectă aprecierea instanței de apel pe acest aspect. Onorariul de avocat pentru faza apelului a fost achitat conform contractului de asistență juridică încheiat de recurentă pentru reprezentarea de același avocat în toate fazele procesului, onorariu ce a fost distinct de cel achitat pentru etapa procesuală a fondului.
În susținerea recursului formular, recurentul a depus înscrisuri.
Analizând recursurile, în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
În ce privește recursul declarat de recurentta-reclamantă-pârâtă:
Procesul civil este guvernat de principiul contradictorialității și acela al publicității ședinței de judecată, principii care își găsesc expresie în prevederile art. 121, 125 și 128.pr.civ.
Astfel, dezbaterile orale se poartă în ședință publică, în condiții în care părțile legal citate au posibilitatea să susțină în contradictoriu cererile și apărările deduse judecății, instanța fiind ținută - potrivit art. 129 alin. ultim pr.civ. - să se pronunțe asupra oricăror cereri formulate în asemenea condiții.
Recurenta impută instanțelor inferioare faptul că nu ar fi dat eficiență unei pretinse cereri (de restrângere a acțiunii introductive) adresată oral primei instanțe (cu ocazia rejudecării în fond), la data la care a avut loc primul termen de judecată, însă după momentul amânării judecății, deci după apelarea dosarului în condițiile art. 125.pr.civ.
Dincolo de faptul că în referatul întocmit de grefierul de ședință pe încheierea din data de 10.04.2007 (referat care atestă depunerea delegației avocațiale de către apărătorul reclamantei cât și comunicarea către acesta a termenului deja acordat și a măsurilor ce au fost dispuse de instanță) nu se regăsește vreo mențiune referitoare la formularea unei cereri de restrângere a pretențiilor formulate prin acțiunea principală, în lumina principiilor de drept procesual și a normelor juridice menționate, instanța de judecată nu ar fi putut fi investită în acest mod cu analiza unui astfel de act de dispoziție procesuală.
Interogatoriul constituie un mijloc de probă posibil a fi administrat - potrivit art. 218.pr.civ. - pentru dovedirea unor fapte personale ce pot duce la dezlegarea fondului pricinii, dovada astfel obținută putând fi utilizată - potrivit art. 1204.civ - în contra celui căruia i se ia interogatoriul.
În consecință, instanța nu are a analiza efectele acestui mijloc de probă în legătură o posibilă intenție de restrângere a pretențiilor deduse judecății de partea ce răspunde la interogatoriu, astfel cum pretinde recurenta.
Tot astfel, obiectivele încuviințate de prima instanță pentru proba cu expertiză nu au vreo relevanță în privința determinării intenției părților de a menține sau nu, ca obiect al litigiului, toate capetele de cerere formulate până la momentul discutării probatoriului.
Conținutul cererii scrise depuse la date de 25.06.2007 (pentru termenul de judecată din 25.09.2007) de către recurenta reclamantă a fost corect evaluat de instanța de fond și cea de apel, in respectivul act de procedură neregăsindu-se o solicitare neechivocă în sensul renunțării reclamantei la judecarea unora dintre capetele de cerere din acțiunea principală.
Curtea constată că acest prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă-pârâtă, în mod nejustificat, pune sub semnul echivalenței restrângerea acțiunii și "insistența" asupra unuia singur dintre capetele de cerere din acțiunea principală.
Restrângerea acțiunii presupune un act de dispoziție de renunțare la judecarea unor capete de cerere, renunțare care - în condițiile art. 246.pr.civ. - are ca efect desesizarea instanței de soluționarea lor, în timp ce lipsa de diligență ori insistență în a dovedi aceleași capete de cerere nu poate produce același efect al desesizării, instanța rămânând investită a se pronunța cu privire la temeinicia lor corespunzător prevederilor art. 129 alin. ultim pr.civ. și art. 1169.civ.
Apelul este o cale de atac devolutivă, însă devoluțiunea în această cale de atac este - potrivit art. 295 alin. 1.pr.civ. - una limitată de criticile concret formulate de către apelanți, iar analiza făcută de instanța de control judiciar în aceste limite este de asemenea supusă regulii potrivit căreia sarcina probei icumbă celui care face susținerile deduse judecății.
Respectând aceste limite, instanța de apel s-a pronunțat asupra celor două apeluri în raport de actele și lucrările dosarului, respectiv de susținerile părților și de probatoriul administrat.
Potrivit exigențelor art. 1169.civ. părților le revenea obligația de a produce dovezi în susținerea cererilor și apărărilor formulate în derularea procesului, așa încât împrejurarea că recurenta reclamantă a "arătat" o anumită situație de fapt nu era suficientă pentru ca instanța să rețină ca reală acea situație pe care ea își întemeia pretențiile deduse judecății.
Cum în calea de atac a apelului nu s-au formulat critici cu privire la soluția pronunțată în primă instanță asupra capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului-reclamant de a repara calea de acces și de a readuce la starea inițială poarta de acces (prin refacerea stâlpului de susținere a acesteia), instanța de apel nu putea extinde limitele devoluțiunii, spre a analiza o atare chestiune urmare a respingerii cererii reconvenționale.
Recurenta a dezvoltat argumente relative la obligația ce ar reveni instanțelor, cu ocazia stabilirii unui drept de servitute, de a ține seama atât de interesul proprietarului fondului dominant, cât și de interesul proprietarului fondului aservit, precum și la dreptul proprietarului fondului aservit de a fi despăgubit într-o asemenea situație.
În condițiile în care prin decizia recurată a fost modificată soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii reconvenționale, în sensul că a fost respinsă cererea prin care se solicita constatarea dreptului de servitute de trecere pretins de pârâtul-reclamant, menționatele susțineri ale recurentei nu pot constitui - din perspectiva art. 304 partea introductivă - suport al unei analize de legalitate a deciziei recurate.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de către recurenta-reclamantă-pârâtă deciziei instanței de apel.
În ce privește recursul declarat de recurentul-pârât-reclamant, Curtea reține următoarele:
Este lipsită de temei susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi soluționat cererea reconvențională pe calea unor excepții ("privind lipsa coparticipării procesuale active a reclamantei și lipsa coparticipării procesuale pasive a pârâtului") ce nu au fost puse în discuția părților în condițiile în care, din dispozitivul hotărârii pronunțate, nu reiese că soluția adoptată este consecința admiterii vreunei excepții procedurale.
În speță, instanța de apel a constatat că situația de fapt stabilită de prima instanță în rejudecare - în raport de probatoriul administrat, de susținerile părților cât și de cele dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual - este, din punct de vedere legal, o stare de proprietate comună, nefiind una care să permită constatarea unui drept de servitute, astfel cum acesta este reglementat prin art. 616.civ.
O asemenea analiză este una care privește însuși fondul litigiului (inclusiv al cererii reconvenționale), pentru că în urma ei s-a apreciat cu privire la existența sau nu a dreptului pretins de către pârâtul-reclamant, iar nu cu privire la îndeplinirea sau nu a unora dintre condițiile de exercițiu al acțiunii civile (cum sunt calitatea procesuală activă și calitatea procesuală pasivă).
Coparticipareaprocesuală presupune, potrivit dispozițiilor art. 47.pr.civ. existența mai multor persoane care suntîmpreună reclamante sau pârâte, situație care nu se regăsește în cauză în condițiile în care reclamanta-pârâtă și pârâtul reclamant (coproprietari) își dispută drepturi și obligații legate de imobilul situat în-, sector 1,
Constatarea de către instanță a existenței unei stări de coproprietate (indiviziune) este rezultatul unei analize relative la dreptul material pretins de părțile din proces, fără a se traduce într-o coparticipare procesuală în situația în care între coproprietari există o situație litigioasă ce constituie chiar obiectul procesului - cum este cazul în speță.
Astfel, Curtea constată nefondată critica prin care recurentul susține că instanța de apel ar fi soluționat cauza pe cale de excepție, fără a pune în prealabil în discuția părților respectiva excepție, si astfel ar fi încălcat principiul contradictorialității, al disponibilității și dreptul la apărare.
În dezvoltarea motivelor apelului formulat de către apelanta s-au formulat critici concrete cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale, susținându-se netemeinicia cererii pârâtului reclamant de constatare a servituții de trecere prin raportare la actele (succesive) translative de proprietate în urma cărora părțile din proces au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din-.
În analiza acestor asemenea critici, instanța de apel era ținută a verifica conținutul atât al titlurilor de proprietate exhibate de părți, cât și al titlurilor autorilor acestora - urcând până la autorul lor comun, - și a determina în mod corespunzător situația juridică a imobilului spre a stabili în ce măsură este întemeiată susținerea pârâtului-reclamant în sensul că dreptul de proprietate al părților în proces poartă asupra unor fonduri ce satisfac exigențele art. 616.cpr.civ. și că autorul comun menționat ar fi stabilit o servitute în favoarea fondului deținut de către pârâtul-reclamant.
Așa fiind, fără temei reproșează recurentul instanței de apel faptul că ar fi depășit limitele devoluțiunii, pronunțându-se asupra unor lucruri care nu s-ar fi cerut, ori ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.
Potrivit art. 576.civ. "servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea unui imobil având alt stăpân".
Conform art. 577.civ. "servituțile izvorăscsau din situația naturală a locurilor, sau din obligația impusă de lege, sau din convenția dintre proprietari"
Prin raportare la exigențele normelor juridice enunțate - care constituie reglementarea generală pentru toate tipurile de servituți, indiferent de modul în care acestea se stabilesc - apare ca evident faptul că nu se poate vorbi de existența ori stabilirea unui drept de servitute decât în ipoteza în care este vorba de două imobile având proprietari deosebiți.
Altfel spus, nu se poate constata existența unui drept de servitute fără a se verifica existența situației premisă impuse prin reglementarea menționată, și anume ca imobilul asupra căruia se pretinde un atare drept să aparțină unui alt stăpân decât cel ce reclamă servitutea.
Dealtfel și în redactarea art. 626.civ se regăsește condiția premisă menționată, prin această normă dispunându-se în sensul că "nu poate fi destinațiune a proprietarului decât numai când se va dovedi că cele două fonduri acum despărțite au fost averea aceluiași proprietar, și că printr-însul s-au pus lucrurile în starea din care a rezultat servitutea".
Starea de coproprietate indiviză se caracterizează prin aceea că titularii dreptului de (co)proprietate dețin numai cote părți ideale din acest drept, cote care poartă asupra întregului bun astfel deținut, iar nu asupra unor părți material determinate din respectivul bun. Astfel, chiar dacă ei nu folosesc în fapt întregul bun asupra căruia poartă dreptul de coproprietate, situația lor juridică este una care le permite să exercite o folosință asupra bunului în integralitatea lui, sub condiția de a nu stânjeni drepturile celorlalți coproprietari.
Atâta vreme cât părțile litigiului pendinte dețin în coproprietate terenul ce constituie curtea imobilului din-, sector 1, B, dreptul lor de (co)proprietate indiviză poartă asupra acestui teren în întregul său, neputându-se vorbi de existența a două imobile (terenuri) având proprietari diferiți.
Ca atare este lipsit de relevanță modul în care se pretinde a fi fost dobândit de către pârâtul-reclamant un drept de servitute asupra unei părți a terenului menționat atâta vreme cât nu se verifică în patrimoniul părților existența unor drepturi exclusive de proprietate cu privire suprafețe material determinate din respectivul imobil spre a face operantă instituția juridică reglementată prin art. 576-577.civ. coroborat cu art.625-627.civ.
Că nu este posibilă stabilirea (nici chiar prin destinația proprietarului) a unei servituți într-o altă situație decât aceea a existenței a două fonduri ce au proprietari deosebiți reiese și din interpretareaper a contrarioa prevederilor art. 638.civ. potrivit căruia "orice servitute este stinsă când fondul către care aceasta este datorită și acela ce o datorește cad în aceeași mână".
Prevederile art. 1349.civ. sunt lipsite de relevanță în raporturile dintre părți, reglementarea din această normă referindu-se la drepturile și obligațiile ce iau naștere între vânzător și cumpărător în contextul răspunderii celui dintâi pentru evicțiune. Cum raporturile juridice dintre părțile aflate în proces nu se circumscriu unor asemenea coordonate, norma menționată nu își poate găsi aplicare în speță.
În ce privește cheltuielile de judecată cuvenite recurentului-pârât-reclamant pentru faza judecății în fond a cauzei, Curtea apreciază că instanța de apel a reținut în mod eronat că acesta nu ar fi îndreptățit să primească și onorariul de expertiză avansat, pentru considerentul că i-a fost respinsă cererea reconvențională.
Verificând obiectivele expertizei încuviințate de prima instanță, Curtea constată că acestea au fost solicitate de părți și încuviințate de instanță exclusiv pe aspecte ce interesau soluționarea cererii principale.
Ori, în condițiile în care cererea principală a fost respinsă ca nefondată, iar pârâtul reclamant a avansat suma de 301,5 lei reprezentând onorariu expert spre a administra această probă numai în susținerea apărărilor formulate față de pretențiile reclamantei, în mod greșit a apreciat instanța de apel că nu se justifică includerea și a acestui onorariu în suma solicitată, pe temeiul art. 274.pr.civ. cu titlu de cheltuieli de judecată.
Nu același lucru se poate reține în legătură cu taxele judiciare pretinse de către recurent pentru faza judecării în fond a pricinii pentru că, față de soluția de respingere a cererii reconvenționale - pentru care s-au plătit taxa de timbru și timbrul judiciar solicitate - reclamanta-pârâtă nu este parte căzută în pretenții spre a datora aceste cheltuieli în condițiile art. 274.pr.civ. Astfel, Curtea constată incidența prevederilor art. 304 pct. 9.pr.civ. pe acest aspect.
În raport de exigențele art. 1169.civ. recurentul avea obligația de a dovedi cheltuielile judiciare solicitate pentru faza apelului.
În condițiile în care acesta nu a depus dovezi relative la cuantumul cheltuielilor efectuate în respectiva etapă procesuală, fără temei impută instanței de apel faptul că nu i-ar fi acordat suma de 1000 lei cu acest titlu.
Existența unui singur contract de asistență juridică încheiat între reclamanta-pârâtă și avocatul ce a reprezentat-o/asistat-o și fazele procesuale ulterioare (apel, recurs) nu este echivalentă cu stabilirea unui onorariu inițial unic pentru cele trei etape procesuale.
Contractul de asistență juridică încheiat de către reclamanta-recurentă conferă avocatului desemnat, corespunzător prevederilor art. 113 din Legea 51/1995 republicată, dreptul de aoa sista și reprezenta pe reclamantă la judecata cauzei în fond, apel și recurs dar și dreptul de a primi un onorariu corespunzător dificultății, amplorii și duratei litigiului, conform prevederilor art. 132 alin. 1 și 2 din legea 51/1995 privind organizarea profesiei de avocat.
Atâta vreme cât partea a depus la dosar chitanțe eliberate de către avocatul ce i-a asigurat asistența juridică, acestea constituie probe ale cheltuielilor ocazionate de derularea procesului, corect instanța de apel a acordat - în condițiile art. 274.civ. - cheltuielile reprezentând onorariul avocat atestat ca achitat în această etapă procesuală.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea va dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin.1 și 3.pr.civ. respingerea recursului declarat de recurenta-reclamată și admiterea recursului formulat de către recurentul-pârât.
Va fi modificată în parte decizia civilă recurată, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată datorate de reclamanta-pârâtă pârâtului-reclamant pentru judecata în fond a cauzei, cuantum ce va fi de 1301,7 lei.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
În temeiul art. 274.pr.civ. coroborat la art. 1169.civ. reținând că față de soluția pronunțată recurenta-reclamantă-pârâtă este partea căzută în pretenții, Curtea va dispune obligarea acesteia la plata către recurentul-pârât-reclamant a sumei de 4,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1703/10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Admite recursul declarat de recurentul pârât împotriva deciziei civile nr. 1703/10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că:
Cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de reclamanta-pârâtă pârâtului - reclamant, pentru faza judecății în fond, este de 1301,7 lei.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Obligă recurenta-intimată la plata către intimatul-recurent a sumei de 4,15 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
- -
GREFIER
Red.GS
.red.
2 ex./06.01.2010
Jud Apel Secția a V-a Civilă
,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Antonela Cătălina Brătuianu, Ileana
