Obligație de a face. Decizia 530/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 530R
Ședința publică de la 10 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 3: Andreea
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul - reclamant R împotriva deciziei civile nr. 1779/22.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți,.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul - reclamant R, reprezentat de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. 21/2009 și prin mandatar -, care depune în ședință publică originalul procurii autentificate sub nr. 185/03.09.2009 de Biroul Notarial "" și intimații - pârâți, reprezentați de avocat -, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/02.09.2009, aflată la fila 9 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurentul - reclamant nu a depus timbru judiciar și nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, deși a fost citată cu mențiunea de a-și îndeplini această obligație. Se mai arată că pentru termenul de judecată din data de 17.09.2009 intimații - pârâți au depus întâmpinare în 2 exemplare, care nu a fost comunicată.
Reprezentantul recurentului - reclamant depune chitanța seria - nr. -/09.09.2009, cu care face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 453 lei și timbru judiciar în valoare de 0,5 lei.
Curtea ia act de îndeplinirea de către recurentul - reclamant a obligației de a depune timbrul judiciar și dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul stabilit potrivit rezoluției de primire a dosarului și procedează la anularea acestora.
Se procedează la comunicarea întâmpinării către reprezentantul recurentului - reclamant.
Părțile prezente, prin reprezentanți învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Reprezentantul recurentului - reclamant solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1779/22.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul că instanțele nu au apreciat corect modalitatea de aducere la îndeplinirea a obligației de a lăsa acces recurentului la garaj. Continuând, arată că instanțele au considerat în mod greșit că este suficient să oblige intimații să lase accesul recurentului la garaj, fără a preciza modalitatea de aducere la îndeplinire a acestei obligații, atâta timp cât s-a stabilit în mod neîndoielnic faptul că accesul în curtea imobilului a fost închis, prin ridicarea unor stâlpi din beton. Mai arată că, deși s-a efectuat o expertiză în cauză, instanța în mod nejustificat a stabilit doar un cuantum mic al contravalorii lipsei de folosință. De asemenea, precizează că s-a făcut dovada faptului că prin refuzul accesului la garaj nu s-au putut face reparații.
Cu privire la motivul de apel prin care s-au solicitat cheltuielile de judecată, susține că instanțele au acordat o parte din cele avansate de recurent.
Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților - pârâți solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1779/22.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, ca neîntemeiat, și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de instanța de apel. De asemenea, arată că din motivare nu rezultă că hotărârea ar fi fost dată cu aplicarea și încălcarea greșită a legii și nu sunt aduse critici pe legalitatea hotărârii. Precizează că dispozițiile art. 304 pct.8 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în cauză, iar motivele de recurs nu se încadrează în aceste dispoziții. Susținerile recurentului - reclamant, în sensul că s-au construit stâlpi de beton nu s-au demonstrat. Totodată, solicită respingerea ultimului motiv de recurs, arătând că în mod corect s-au aplicat dispozițiile art.276 Cod procedură civilă.
Cu cheltuieli de judecată.
Curtea dispune închiderea dezbaterilor și reține în pronunțare cererea de recurs.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub numărul 9708/299/30.04.2007, reclamantul Rac hemat în judecată pe pârâții, și, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților de a permite reclamantului accesul în imobilul situat în B,-, sector 1.
În motivarea cererii s-a arătat în esență că, prin sentința civilă nr. 1134/1987 a Judecătoriei sector 1 s-a dispus ieșirea din indiviziune a părților cu privire la imobilul de la adresa menționată, fiindu-i atribuit reclamantului în proprietate exclusivă corpul B de construcții și garajul, terenul aferent acestor construcții rămânând în indiviziune forțată.
A susținut reclamantul că pârâții îi refuză accesul în curtea imobilului, fiind astfel împiedicat să folosească cele două construcții ce i-au fost atribuite cu ocazia partajului.
Prin cererea completatoare depusă la data de 04.06.2007, reclamantul a solicitat ca pârâții să fie obligați și la plata contravalorii lipsei de folosință asupra garajului și corpului B de clădire, evaluată la 500 lei, precum și să acopere prejudiciul cauzat ca urmare a degradării acestor bunuri, degradări produse prin fapta culpabilă a pârâților de a nu fi permis reclamantului accesul în curtea imobilului, împiedicându-l astfel să execute lucrările necesare de întreținere și consolidare.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1075.civ.
Prin sentința civilă nr. 5325/21.04.2008 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active cu privire la imobilul corp B; a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul R împotriva pârâților, și; au fost obligați pârâții să permită reclamantului accesul pe terenul situat în B,-, sector 1 și să plătească reclamantului suma de 327 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a garajului; au fost respinse pretențiile reclamantului cu privire la Corpul de clădire ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă; au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamantului; au fost compensate în parte cheltuielile de judecată și au fost obligați pârâții la plata sumei de 72 lei reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Prin Sentința civilă nr. 1134/10.03.1987 a Judecătoriei Sectorului 1 B hotărâre rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a constatat că reclamantul R și numita R au construit pe terenul din B,-, sector 1, un garaj, în timp ce corpul B de clădire a fost atribuit în proprietate numitei.
Cât privește corpul A de clădire, acesta a fost atribuit în natură pârâtei și numitei
Pârâtul este unicul moștenitor al numitei, conform certificatului de moștenitor nr. 160/25.09.2003 eliberat de BNP
Având în vedere că pârâtul este proprietarul corpului B de clădire, reclamantul nu justifică nici un drept în ceea ce privește acest corp de clădire, astfel încât instanța a apreciat că acesta nu justifică legitimarea procesuală activă pentru pretențiile formulate în legătură cu imobilul corp
A mai reținut instanța de fond că, prin Sentința civilă nr. 1134/10.03.1987, s-a dispus ieșirea din indiviziune a succesorilor doar asupra construcțiilor de la imobilul din B,-, sector 1, aceștia rămânând în indiviziune asupra terenului în suprafață de 422. reclamantul R și numita R înstrăinând, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la BNP (din cota indiviză de 9/24 deținută) cota de 6/24 din dreptul de coproprietate asupra acestui teren.
Părțile dețin în indiviziune terenul, situație în care chiar fiecare are o cotă distinctă din dreptul de proprietate, însă acestor cote nu le corespunde - din punct de vedere material - o anumită porțiune de teren. Astfel, drepturile lor în calitate de coproprietari se întâlnesc asupra fiecărei porțiuni din terenul imobilului, considerent pentru care nici unul dintre coproprietari nu poate interzice altui coproprietar accesul pe întreg terenul sau utilizarea acestuia.
Chiar dacă scopul acțiunii pârâților de limitare a accesului în curte a fost acela de a evita orice pericol având în vedere că se efectuau lucrări la conducta de gaze, la instalarea contorului de gaze, instanța de fond a apreciat pârâții nu aveau dreptul de a-i limita reclamantului accesul pe terenul curții din care mai deține o cotă de 3/24 din teren și la garajul care este proprietatea lui.
Reținând că, în mod real accesul reclamantului pe terenul imobilului din B,-, sector 1, fost limitat de către pârâți doar pentru aproximativ o lună, în perioada septembrie-octombrie 2004 aferentă efectuării lucrărilor, instanța de fond a apreciat întemeiate pretențiile reclamantului având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință garaj doar pentru această perioadă de o lună, adică pentru suma de 327 lei.
Pretențiile reclamantului privind prejudiciile cauzate garajului ca urmare a imposibilității de efectuare a reparațiilor au fost apreciate ca neîntemeiate, reținându-se că perioada de o lună din toamna anului 2004, când s-a limitat reclamantului accesul la garaj, nu este de natură a-l fi pus pe acesta în imposibilitatea de a efectua reparațiile necesare la garaj. De altfel, reclamantul nici nu a probat că a avut intenția efectuării unor asemenea reparații, după cum nu a probat nici că pârâții l-ar fi împiedicat să le facă atâta timp cât era singurul posesor al cheii de la poartă și de la garaj.
Cu privire la împrejurarea că pârâții au procedat la delimitarea unei suprafețe de teren în dreptul porții reclamantului, suprafață de teren prin care să i se asigure accesul la garaj și totodată să se limiteze accesul reclamantului în restul curții, instanța de fond a apreciat că aceasta este o acțiune nelegală a pârâților atâta timp cât părțile sunt în indiviziune asupra terenului, chiar dacă eventuala suprafață de teren delimitată ar corespunde cotei sale de 3/24, o asemenea delimitare nu putea fi efectuată în absența ieșirii din indiviziune a părților cu privire la teren și fără acordul părții implicate.
Cu toate acestea, instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere relativ la această împrejurare, considerent pentru care nu se va pronunța peste limitele învestirii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.
În motivarea apelului s-a susținut în esență că, deși a admis acțiunea și a obligat pârâții la a-i permite reclamantului accesul pe terenul din-, instanța nu a precizat modalitatea în care urmează a fi adusă la îndeplinire această dispoziție.
Întrucât pârâții intimați au amplasat stâlpi din beton în jurul porții, împiedicându-i astfel accesul, se impunea ca instanța să fi dispus desființarea lor.
A mai susținut reclamantul apelant arată că s-a stabilit în mod cert că din anul 2003 fost împiedicat de pârâții intimați să pătrundă pe teren și că instanța, nesocotind probele administrate în acest sens, a nesocotit și raportul de expertiză prin care s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosință, raport pe care nu l-a omologat.
Cea de a 3-a critică a privit neacordarea despăgubirilor pentru degradările produse garajului prin fapta pârâților de a-i fi interzis accesul pe teren.
Cea din urmă critică viza compensarea cheltuielilor de judecată operată de instanța de fond, susținându-se că pârâții nu au făcut dovada avansării vreunei sume cu acest titlu.
La data de 12.11.2008 pârâți intimați au formulat întâmpinare, arătând în esență că nu au fost amplasați, pe teren, stâlpi de beton care să împiedice accesul reclamantului și că această situație nu a fost susținută de reclamant în fața instanței de fond.
Mai arată intimații că accesul reclamantului la garaj a fost împiedicat o lună și ceva, în lunile septembrie - octombrie 2004 și, în consecință, instanța de fond nu-i putea obliga la plata lipsei de folosință pentru o perioadă mai lungă.
Prin decizia civilă nr. 1779/22.12.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă a fost respins, ca nefundat, apelul astfel formulat și a fost obligat apelantul la plata către intimați a sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Conform cererii reclamantului apelant, astfel cum a fost completată, acesta a solicitat acces în curtea imobilului din-, contravaloarea lipsei de folosință a garajului și a corpului B de clădire și despăgubiri pentru prejudiciul creat cu motivarea că interzicerea accesului l-a pus în imposibilitatea de a aduce reparațiile necesare celor două imobile care s-au degradat.
Procesul civil este guvernat, printre alte principii și de principiul disponibilității, principiu care lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii cu privire la obiectul acesteia și persoanele cu care înțelege să dispute obiectul procesului, dar care obligă instanța să respecte întocmai limitele obiectului fixat de reclamant, neputând acorda mai mult decât s-a solicitat, mai puțin sau altceva decât s-a cerut.
Cum reclamantul a solicitat doar obligarea pârâților la a-i permite accesul în curtea imobilului din-, instanța de judecată nu era îndreptățită la a dispune desființarea unor lucrări.
Nu numai că o astfel de cerere nu a fost formulată de reclamant, dar nici nu a indicat în fața instanței de fond, descriind situația de fapt, amplasarea unor stâlpi de beton în jurul porții de acces.
Așa cum rezultă din întregul material probator, accesul reclamantului spre garaj este asigurat,din stradă, printr-o poartă separată () practicată în gardul imobilului de la nr. 17, alături de ușile garajului (), spre curtea imobilului și de aici prin în garaj; cheile încuietorilor de la și sunt în posesia exclusivă a reclamantului, iar încuietorile au rămas neschimbate de la momentul edificării garajului (cu mențiunea că UM 1 se deschid din interiorul garajului), astfel cum a arătat chiar martorul reclamantului apelant,. Același martor a arătat că nu a văzut personal care bloca poarta.
Potrivit probelor administrate, accesul reclamantului la garaj, prin și mai departe prin, a fost împiedicat de pârâți temporar (în perioada în care s-a realizat branșarea imobilului la rețeaua de gaze).
Așadar, reclamantul nu a dovedit, deși conform art. 1169 cod civil sarcina probei îi incumbă, că accesul său la garaj a fost împiedicat - așa cum a afirmat - neîntrerupt din anul 2003.
Martorul ce a fost audiat la propunerea reclamantului apelant, posesorul și utilizatorul autoturismului aflat în garaj, a susținut că accesul i-a fost interzis reclamantului, dar nu a afirmat că el ar fi fost împiedicat în vreun fel, la un moment dat să utilizeze autoturismul (după ce înainte, potrivit afirmațiilor sale, îl utilizase de 3-4 ori pe an).
Acest martor nu a contestat, așadar, personal, că accesul reclamatului în garaj ar fi fost împiedicat, și în nici un caz de - a lungul a 5 ani.
Martorul a mai arătat că "nu a văzut personal care bloca poarta, dar organele de poliție care s-au prezentat au făcut un proces verbal în acest sens".
Or, în procesul verbal încheiat la 07.02.2005, nu s-au consemnat de către organele de poliție constatări legate de existența, la momentul verificărilor, a vreunei bare care să fi blocat, dinspre interiorul curții, poarta de acces spre garaj.
Lipsa oricărei mențiuni a agentului de poliție cu privire la modalitatea în care a constatat personal că poarta (de lângă garaj) ar fi blocată, a făcut de altfel ca această probă să fie înlăturată, în mod corect, de prima instanță, ca nefiind relevantă.
De altfel, este și greu de crezut că a existat o împiedicare reală a accesului reclamantului la garaj timp de 3 ori mai mulți ani, având în vedere că, deși în acest fel ginerele său era împiedicat să folosească mașina iar reclamantul să realizeze lucrările de conservare a garajului, acesta din urmă nu a promovat timp de 3 ani o acțiune în justiție pentru restabilirea situației legale.
Același martor a menționat existența "unui țarc" care împiedica accesul în curte, "țarc" care a fost însă înlăturat așa cum a arătat în continuare martorul, cu 6 luni în urmă.
Cum reclamantul nu a făcut dovada împiedicării accesului său la garaj pe întreaga perioadă de 3 ani afirmată, corect prima instanță a acordat contravaloarea folosinței doar în raport de perioada în care s-a dovedit această împiedicare.
Așadar, cum reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii delictuale civile a pârâților prin împiedicarea sa de a folosi garajul timp de 3 ani, instanța de judecată nu putea omologa în întregul său raportul de expertiză, ci putea doar să valorifice acele date ce i-au permis să stabilească contravaloarea lipsei de folosință pentru o lună de zile.
În afară de faptul că pârâții, contrar susținerilor rec1amantului apelant, au efectuat și ei cheltuieli de judecată, achitând un onorariu de avocat în cuantum de 350 lei cu chitanța nr. -/1.06.2007, ceea ce nu implică însă o compensare, s-a constatat că reclamantul a afirmat pretenții în cuantum total de 13.401 lei (fila 148 dosar), din care i s-au acordat doar 327 lei, ceea ce înseamnă cca. 2,5% din cuantumul pretențiilor sale, ca atare este îndreptățit în aceeași proporție la întoarcerea cheltuielilor de judecată avansate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-reclamant.
În motivarea recursului se arată în esență că:
Soluția instanței de apel este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:
Părțile din cauză stăpânesc terenul pe care este situat garajul în indiviziune, așa încât toate pot dispune nestingherit de acesta, chiar dacă au o cotă indiviză, nedeterminată material.
Instanța a greșit considerând că este suficient să oblige intimații să permită accesul recurentului la garaj, fără a preciza modalitatea de aducere la îndeplinire a obligației ce incubă acestora atât timp cât s-a stabilit în mod neîndoielnic că accesul în curtea imobilului a fost închis prin ridicarea unor stâlpi din beton.
Susține recurentul că instanța de fond și cea de apel au pronunțat o soluție nelegală și netemeinică, acordând o sumă modică cu titlu de lipsă de folosință, deși din probele administrate în cauză a rezultat că încă din anul 2005 intimații l-au împiedicat pe recurent să aibă liber acces la garaj, lucru dovedit cu declarațiile martorilor, cât și plângerile recurentului depuse la organul de politie, care s-au deplasat la fața locului în mai multe rânduri.
Se mai susține că în mod nejustificat nu a fost acordată suma ce reprezintă degradările produse la garaj, recurentul neavând posibilitatea, în toți acești ani, să întreprindă nicio lucrare de conservare a bunului, fiind împiedicat să pătrundă pe terenul unde se află amplasat garajul.
Cu privire la motivul de apel care privea cheltuielile de judecată, instanțele au acordat o parte din cele avansate de recurent, deși compensarea urma să opereze numai pentru onorariul de avocat; celelalte cheltuieli (taxă de timbru, onorariu expert) nu au fost suportate și de intimați, astfel că se impunea a fi suportate în totalitate de intimați.
Cu cheltuieli de judecată.
În drept, s-au invocat prevederile art. 8 și 9 Cod Proc.Civ.
Recurs legal timbrat.
Intimații au formulat întâmpinare în cauză, prin aceasta arătându-se că instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 din pr.civ. cât și că motivele de recurs sunt nule potrivit art. 306.pr.civ.
Susțin intimații că instanța de apel a dat o corectă interpretare textelor de lege invocate la promovarea acțiunii, și respectiv nu a schimbat cu nimic natura ori înțelesul actului juridic cu care a fost investită. Afirmația potrivit căreia s-ar fi construit stâlpi de beton care împiedică accesul recurentului în garaj este una nouă, probele administrate neatestând o asemenea situație de fapt.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ, Curtea reține următoarele: Este real că recurentul nu a făcut o încadrare a motivelor de fapt expuse în unul sau altul dintre motivele strict și limitativ enumerate prin art. 304.pr.civ. însă - față de prevederile art. 306 alin. ultim pr.civ. - această situație nu este de natură a atrage prin ea însăși sancțiunea nulității recursului.
Este de observat că recurentul a dezvoltat și argumente relative la regimul juridic al coproprietății, căruia îi este supus terenul pe care se află garajul în litigiu, cât critici care privesc (in)eficiența soluției pronunțate sub aspectul capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților de a permite recurentului-reclamant accesul la garaj.
Curtea apreciază că asemenea motive sunt, formal, susceptibile de încadrare în prevederile art. 304 pct. 9.pr.civ. astfel că nu se poate reține nulitatea motivelor de recurs în ansamblul lor.
Pe de altă parte, recurentul tinde a obține o reevaluare a materialului probator, și implicit a situației de fapt, de către instanța de recurs.
Potrivit art. 304 partea introductivă din pr.civ. în calea de atac a recursului se poate realiza exclusiv un control de legalitate asupra deciziilor pronunțate de instanțele de apel, astfel că nu este permis instanței de control judiciar să reaprecieze asupra probatoriului în baza căruia instanțele competente să judece fondul cauzei au stabilit situația de fapt.
Constatând că sunt contrare exigențelor menționatei norme juridice, criticile prin care recurentul face referire la conținutul diferitelor probe administrate în fazele procesuale anterioare, acestea nu pot fi analizate spre a aprecia asupra legalității deciziei recurate.
Astfel cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a făcut o analiză coroborată a probelor administrate pe parcursul procesului, expunând - în acord cu prevederile art. 261 pct. 5.pr.civ. - motivele pentru care unele dintre acestea au fost apreciate ca nefiind apte să dovedească susținerile reclamantului-apelant.
Starea de indiviziune în care părțile se află cu privire la terenul pe care este amplasat garajul deținut în proprietate exclusivă de către recurent a fost avută în vedere de instanțele de fond, și a fost valorificată în soluționarea capătului de cerere referitor la obligarea pârâților de a permite reclamantului-recurent accesul (pe acest teren) către respectivul garaj.
În raport de solicitările concret formulate prin cererea introductivă și cea completatoare, ulterior depusă, dar și de principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, instanțele nu puteau dispune cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a menționatei obligații stabilite în sarcina pârâților.
Atâta vreme cât reclamantul-recurent nu a investit instanța cu o cerere referitoare la stabilirea căii de acces către garaj, respectiv cu determinarea unor coordonate materiale ale acestei căi de acces, potrivit exigențelor art. 129 alin. ultim pr.civ. instanța nu numai că nu avea obligația, dar nici nu era îndreptățită să se pronunțe pe un astfel de aspect.
Motivele pentru care instanța de apel a menținut soluția primei instanțe referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului-recurent cu titlu de lipsă de folosință cât și soluția de respingere a despăgubirilor solicitate pentru degradările pretins suferite de imobilul-garaj sunt larg expuse în considerentele deciziei recurate, probatoriul administrat pe acest aspect neputând fi reevaluat în cadrul recursului pendinte pentru considerentele anterior arătate. Criticile dezvoltate de către recurent relativ la aceste soluții sunt unele care vizează netemeinicia hotărârii și, astfel, exced celor care, potrivit art. 304.pr.civ. pot permite o analiză din partea instanței de recurs.
În legătură cu soluția de compensare parțială a cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, Curtea constată că este justă în condițiile în care reclamantul - potrivit art. 274 alin. 1.pr.civ. - este îndreptățit la restituirea unor asemenea cheltuieli numai în măsura în care părțile adverse au căzut în pretenții.
Atâta vreme cât cererea reclamantului a fost admisă numai în parte, iar pretențiile bănești - care au determinat achitarea unei taxe de timbru la valoare - au fost apreciate întemeiate numai în mică parte, reclamantul-recurent nu era îndreptățit să primească taxa de timbru pentru valoarea cerută, după cum nu era îndreptățit să primească nici onorariile de expert achitate pentru expertizele care nu au fost reținute ca doveditoare pentru cererile cu care a investit instanța.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că sunt nefondate criticile aduse de recurent deciziei atacate urmând a dispune, în baza art. 312 alin. 1.pr.civ. respingerea recursului astfel susținut.
În temeiul art. 274 alin. 1.pr.civ. va obliga recurentul la plata către intimați a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu asistență juridică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul - reclamant R împotriva deciziei civile nr. 1779/22.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata către intimați a sumei de 400 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.GS
.red.
2 ex./
Jud Apel Secția a V-a Civilă
,
Președinte:Ileana Ruxandra DănăilăJudecători:Ileana Ruxandra Dănăilă, Georgeta Stegaru, Andreea
